Există în poezie, în literatură, de la începuturile lor, o tagmă foarte restrânsă de oameni ce depășesc linia obișnuită, cinci sau șase la număr, al căror caracter este universalitatea, umanitatea eternă, intim legată de pictura moravurilor și pasiunilor unei epoci. Genii lesnicioase, puternice și fecunde, ale căror principale însușiri constau într-un amestec de fertilitate, de forță și de sinceritate.
La vechii greci, marii figuri a lui Homer, care începe glorios această familie și care exprimă geniul primitiv al celui mai frumos lot de umanitate, te simți încurcat să-i mai alături pe cineva. Sofocle, oricât de fecund pare să fi fost, oricât de uman s-ar fi arătat în expresia armonioasă a sentimentelor și a durerilor, rămâne atât de perfect în contururi, atât de sfânt ca să zicem astfel, ca formă și ca atitudine, încât nu-l putem coborî, nici în gând, de pe piedestalul lui de puritate grecească. Ne lipsesc comicii faimoși și nu cunoaștem decât numele lui Menandru, care a fost poate cel mai desăvârșit, din familia geniilor de care vorbim; căci lui Aristofan fantezia miraculoasă, atât de ateniană, îi dăunează totuși universalității.
La Roma, nu văd pe nimeni de aceeași valoare decât pe Plaut, pictor profund și divers, director de trupă, actor și autor, ca Shakespeare și Moliere și pe care trebuie să-l socotim ca pe unul din cei mai legitimi străbuni ai lor. Dar literatura latină a fost prea direct importată, prea artificială și dintru început învățată de la greci, pentru a-i acorda prea multe genii libere. Cei mai fecunzi dintre marii scriitori ai acestei literaturi sunt și cei mai literatori și poeți în suflet, ca Ovidiu și Cicero. Încolo, ei îi revine cinstea de a fi produs pe doi din admirabilii poeți ai literaturii de imitație, de studiu și de gust, cele două tipuri pure și desăvârșite, Virgiliu și Horațiu.
Trebuie să ne adresăm timpurilor moderne și Renașterii ca să dăm peste aceia pe care-i căutăm: Shakespeare, Cervantes, Rabelais, Molière, și de-atunci încă doi sau trei, de valoare inegală, iată-i pe toți; îi putem caracteriza prin asemănare. Acești oameni au destine felurite, pline de tot felul de necazuri; suferă, se luptă, iubesc. Soldați, medici, comedianți, prizonieri, trăiesc din greu; îndură mizeria, patimile, grijile, strâmtoarea în întreprinderi. Dar geniul lor înlătură piedicile și fără să se resimtă în lupta piept la piept, își păstrează încrederea în sine.
Deși n-a îmbrățișat deplin decât latura comică, dezarmoniile omului, viciile, urâciunile sau cusururile, deși aspectul patetic l-a atins numai ca pe un repede adaos, Molière nu se dă bătut față de cei mai compleți, într-atât a excelat în geniul său și l-a străbătut în toate direcțiile, de la cea mai liberă fantezie până la observația cea mai adâncă, într-atât stăpânește ca un rege toate regiunile lumii pe care și-a ales-o și care e jumătatea omului, jumătatea cea mai des întâlnită și cea mai activă în societate.
Molière face parte din veacul din care a trăit, prin pictura unor metehne și prin folosirea costumelor, dar e mai curând al tuturor timpurilor, este omul naturii umane. El sporește strălucirea maiestuoasei forme a marelui secol; el nu-i însemnat nici de particularismul, nici de îngustimea lui; i se potrivește, dar nu rămâne închis în el.
Asemeni lui Shakespeare și Cervantes, la fel cu trei sau patru genii superioare în decursul veacurilor, Molière este în fond pictorul naturii umane, fără să accepte sau să îl preocupe vreun cult, vreo dogmă fixă, vreo interpretare formală; că izbind în societatea timpului, a reprezentat viața de pretutindeni a celor mulți și că în mijlocul moravurilor precise pe care le biciuia, s-a nimerit să scrie pentru toți oamenii.
sursa: Sainte-Beuve, Portrete literare, trad. Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, ELU, București, 1967
ISTORII REGĂSITE 