După ce pluti vreo oră pe fluviu, Pepys își dădu seama că pericolul era foarte mare. În vara care tocmai lua sfârșit, bântuia o secetă neobișnuită în întreaga Anglie, ceea ce făcuse să scadă considerabil nivelul fluviului. Dar ceea ce îl îngrijora și mai mult pe Pepys fu atitudinea celor mai mulți cetățeni ai capitalei, care refuzau să-și părăsească locuința chiar și atunci când focul se apropia la numai câțiva metri. Atunci când incendiul le ataca direct casele, se hotărau și ei să-și evacueze lucrurile îndreptându-se în general spre chei, în speranța că vor găsi o barcă cu care să ajungă în alt cartier.
Partea cea mai rea era că nimeni nu-și dădea osteneala să lupte împotriva incendiului. Londra nu avea pe atunci un corp de pompieri propriu-zis. doar în biserici și în clădirile publice se aflau găleți confecționate din piele și destinate tocmai unor asemenea împrejurări. Totuși, nimeni dintre cei care ar fi trebuit să organizeze combaterea incendiului – adică preoții și polițiștii -, nu mișca un deget, mărginindu-se să urmărească extinderea focului cu o disperare crescândă, dar neputincioasă.
Dincolo de Tamisa, pe o stradă unde nu ardea nicio clădire, se afla biserica St. Lawrence Poultney. Pe neașteptate, clopotnița ei fu cuprinsă de flăcări și câteva minute mai târziu șuvoaie de plumb topit începură să se scurgă de-a lungul zidurilor. Sub ochii înspăimântați ai lui Pepys clopotnița se prăbuși la pământ, cu un ultim și lugubru dangăt al clopotelor.
Convins acum că avea de a face cu o catastrofă care putea să ia proporții fără precedent, Pepys se hotărî să se adreseze direct regelui. Ca de obicei, la palatul Whitehall, reședința de atunci a monarhului, sute de curteni așteptau răbdători trezirea din somn al lui Carol II. În cele din urmă, draperiile groase din catifea, care mascau intrarea apartamentelor sale, se dădură la o parte și regele ieși, urmat de fratele său, ducele de York, și de miniștrii de stat (membrii guvernului). Mormăind grăbit „Domnul cu voi!”, ca răspuns la plecăciunile pe care i le făceau curtenii, el se îndreptă spre capela regală, unde urma să-și facă rugăciunea de dimineață.
Carol II știa de izbucnirea focului, dar nici el, nici vreunul din membrii suitei sale, nu avea nici cea mai mică ideea despre violența și întinderea dezastrului. Când Pepys îi solicită o audiență imediată și îi descrise amploarea incendiului, regele fu cuprins de panică: Londra adăpostea pe atunci o zecime din populația întregii țări, împreună cu o importantă parte din avuția acesteia, și singura soluție era dărâmarea unui număr cât mai mare din casele de lemn amenințate de flăcări. Aceasta fu porunca pe care, după o scurtă consfătuire cu miniștrii săi, regele o transmise prin Pepys lordului-primar.
Partea a patra AICI
sursa: M. Nicolae, Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei în Magazin istoric, Anul V, Numărul 12(57), decembrie, 1971
ISTORII REGĂSITE 