Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei. (IV) Zvonuri alarmante

incendiu londra 1666Operația urma să se desfășoare după procedeul clasic al vremii: în pereții caselor se înfigeau cârlige uriașe, legate la capătul liber de câte o frânghie groasă. O pereche sau două de cai, „înhămați” cu frânghii, trăgeau apoi până la năruirea pereților.

Pepys se grăbi să ducă la îndeplinire sarcina primită. O caleașcă îl purtă în galop până la catedrala St. Paul. Văzduhul era plin de fum și scântei, se auzeau țipete de femei și clopote care băteau „invers” – semnalul convențional pentru foc – se vedeau familii întregi care cărau pe străzi bruma de lucruri salvate de la incendiu.

Pe strada Cannon, Pepys îl descoperi în sfârșit pe lordul-primar. Epuizat, cu o năframă înfășurată în jurul gâtului, Sir Thomas Bludworth înălță din umeri la auzul mesajului venit din partea lui Carol II:

Doamne sfinte, ce să mă fac? Sunt istovit! Nimeni nu-mi dă ascultare! M-am străduit să dărâm niște case, dar focul e mai repede decât noi.

După cum notă în jurnalul său, Pepys avu impresia că „lordul-primar se purta ca o femeie gata să-și dea ochii peste cap”. Sir Thomas Bludworth respinse propunerea de a folosi soldați la stingerea incendiului, declarând că singurul lucru care-i mai rămăsese de făcut era… să se culce! Și, fără să ia în seamă protestele lui Pepys, lordul-primar o porni spre casă.

Simțind că situația impunea mai mult ca oricând o atitudine hotărâtă, Pepys se grăbi să culeagă ultimele informații despre mersul evenimentelor. Veștile pe care le află nu aveau nimic liniștitor în ele. Din cauza mistuirii în flăcări a roților care puneau în mișcare pompele de pe Podul Londrei, sistemul de apeducte conectate la Tamisa se blocase cu desăvârșire.

Dar știrile despre ce se întâmplau cu adevărat erau completate cu nenumărate zvonuri alarmante care se răspândiseră în oraș. Brutarul Farynor, de pe ulița Pudding, se jura pe toți sfinții că, pe la miezul nopții, controlând ultima oară cuptorul, îl găsise stins. Asta însemna că focul fusese pus cu rea intenție așa că lumea se întreba, speriată: nu cumva era vorba de un complot inamic? Nu cumva incendiul fusese declanșat de olandezi? Sau de francezi? Sau chiar de „papistașii din lăuntrul țării?”

În vreme ce Pepys făcea un bilanț al situației, regele se întreba ce atitudine să adopte. Amator de femei frumoase și de cai pur-sânge, Carol II nu punea deloc la inimă soarta umililor săi supuși. Dar incendiul care bântuia Londra era o problemă prea gravă pentru a-și putea permite să o trateze cu obișnuita lui superficialitate. De aceea, pe la ora 2,30 după-amiaza, el se decise să se îmbarce pe „corabia regală” și să o pornească pe Tamisa, pentru a constata personal proporțiile dezastrului.

Când ajunse la Podul Londrei, spectacolul care i se oferi privirii îl umplu de groază: malul drept al fluviului era o mare de flăcări. Din fericire pentru el, Carol II îl zări pe Pepys într-o barcă din apropiere. Convocându-l imediat la bordul navei sale, regele îi încredință în continuare sarcina „de a lua măsurile cuvenite pentru îndiguirea focului”, după care se grăbi să se înapoieze la palatul Whitehall.

Spre seară, Pepys mai făcu o inspecție, de pe urma căreia ajunse la concluzia că arcul de foc de-a lungul Tamisei atingea acum o lungime de aproape un kilometru.

Partea a cincea AICI


sursa: M. Nicolae, Arde Londra ! Cataclisme ale istoriei în Magazin istoric, Anul V, Numărul 12(57), decembrie, 1971

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: