Dictatul de la Viena (30 august 1940) – documente istorice

Dictatul de la Viena a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”.

Iată trei documente istorice care fac referire la acest eveniment tragic din istoria românilor.

A. Textul arbitrajului
Iată textul sentinţei, după comunicatul oficial:

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului.

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalităţile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă.

3. Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitate ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobiliară, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.

4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în anul 1919, de către Ungaria României, şi care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitate ungară, într-un termen de 6 luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşi de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenţia directă între guvernele român şi ungar.

7. În cazul în care dificultăţi sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român şi ungar se vor înţelege pe cale directă. Dacă într-o chestiune sau alta înţelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reichului şi Italiei, care vor adopta o soluţie definitivă.

sursa: Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii — iulie–august 1940, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 295–296

B. Relatarea lui Mihail Manoilescu, reprezentantul României, la arbitrajul de la Viena

Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămânea la noi.

Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenuşiu, din cenuşiu, negru…

În clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa.

Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dörnberg a deschis uşa alergând prin mulţimea de ziarişti, de diplomaţi şi ofiţeri care umpleau sălile strigând: „un pahar cu apă, un pahar cu apă…“

sursa: Mihail Manoilescu, Memorii — iulie-august 1940 — Dictatul de la Viena, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 212)

C. Dezbaterile Consiliului de Coroană în privinţa arbitrajului în problema Transilvaniei — poziţia lui Iuliu Maniu, lider al Partidului Naţional Ţărănesc (30 august 1940)

Şedinţa se deschide la ora 24:

Majestatea Sa Regele: Domnilor, aseară aţi fost chemaţi ca să luaţi o hotărâre ale cărei consecinţe eram toţi conştienţi că vor putea fi foarte grave. Astăzi, v-am chemat din nou, ca să luaţi cunoştinţă de urmările hotărârii de ieri. În aceste momente, dacă rostesc aceste cuvinte este spre a arăta în faţa ţării întregi, care ştiu că simte şi ştie ce este în sufletul meu în aceste clipe, că oricare ar fi durerile momentului de faţă, oricare ar fi jertfele care se cer, totuşi permanenţa naţiunii noastre este comandamentul superior al tuturor oamenilor conştienţi. […]

D-l Iuliu Maniu: Sire, sunt nespus de recunoscător că aţi binevoit a-mi da ocaziunea ca, în această înaltă consfătuire, să pot ridica cuvântul de protest al Ardealului şi Banatului. Este o zi tristă, dureroasă şi este foarte greu să ne stăpânim nervii şi să nu-i lăsăm copleşiţi de durerea care ne cuprinde. Protestez în numele Ardealului şi al Banatului în contra oricărei încercări de a înstrăina Transilvania, Banatul, Maramureşul şi Crişana de la corpul statului nostru şi protestez că oricare părticică să fie înstrăinată.

Găsesc observaţiunea d-lui profesor Iorga foarte mângâietoare pentru noi şi foarte la loc, când a spus pe de o parte că Ardealul s-a alăturat din libera sa voinţă şi când a mai adăugat că în ceea ce priveşte Ardealul n-are dreptul să dispună nimeni afară de poporul românesc din Ardeal. […]

Asupra Ardealului n-are drept să dispună decât numai majoritatea lui. Majoritatea aceasta este categoric românească. 58,4 procente dintre locuitori sunt români, iar celelalte minorităţi sunt împărţite în mănunchiuri mici de oameni […].

Pentru aceasta, ţinând seama că punctul de vedere al poporului românesc din Ardeal de sute de ani s-a manifestat totdeauna ca să nu se întâmple nimic în ceea ce priveşte Ardealul, fără să fie întrebat poporul românesc de acolo, ne doare adânc că astăzi se hotărăşte asupra soartei Ardealului, fără ca poporul din Ardeal să fie întrebat.

Procedura de arbitraj este o judecată convenită, prin urmare hotărârea de acolo izvorăşte şi din voinţa noastră. Or, ceea ce trebuie cu orişice preţ înconjurat este că orice hotărâre s-ar aduce, să nu aibe aparenţa că izvorăşte şi din voinţa poporului şi a statului românesc.

sursa: Ion Mamina, Consilii de Coroană, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 262–264

Precizare: toate documentele istorice prezentate aici au fost preluate din Istoria României în texte, coordonator Bogdan Murgescu, Ed. Corint, Bucureşti, 2001