În ziua de 8 a lunii Ab la iudei, la sfârşitul lui august din anul 70 e.n., Titus, fiul împăratului roman Vespasian, care de patru luni conducea asediul Ierusalimului, a poruncit întregii sale armate să se pregătească să atace Templul la răsăritul soarelui. Întâmplarea făcea ca ziua următoare să fie chiar ziua în care babilonienii au distrus Ierusalimul cu mai bine de 500 de ani în urmă.
Capcana morţii
Titus comanda o armată compusă din patru legiuni — în total 60 000 de legionari romani şi forţe auxiliare locale care abia aşteptau să dea lovitura finală acestui oraş semeţ, dar distrus. Dincolo de ziduri, poate o jumătate de milion de iudei înfometaţi supravieţuiau în condiţii diabolice: unii erau zeloţi, nişte fanatici religioşi, alţii bandiţi, dar majoritatea erau familii de oameni nevinovaţi, prinşi fără scăpare în această înfiorătoare capcană a morţii. Mulţi iudei trăiau în afara Iudeei — se găseau în zona Mediteranei şi în Orientul Apropiat — iar această luptă finală avea să decidă nu doar soarta oraşului şi a locuitorilor ei, dar şi viitorul iudaismului şi al micului cult iudeo-creştin — iar dacă ar fi să privim peste şase secole în viitor, însăşi forma pe care o va lua islamul.
Romanii construiseră rampe pe zidurile Templului, dar asalturile lor tot eşuaseră. Mai devreme, în ziua aceea, Titus le spusese generalilor săi că eforturile de a păstra acest „templu străin” îl costau prea mulţi soldaţi şi a ordonat să fie incendiate porţile Templului. Argintul din porţi a început să se topească şi focul s-a extins la cadrele şi ferestrele din lemn, iar de-aici la grinzile de lemn din culoarele Templului. Titus ordonase stingerea focului. După cum spunea el, romanii „nu trebuie să se răzbune pe obiecte neînsufleţite în locul oamenilor”. Apoi s-a retras peste noapte la cartierul său general din turnul pe jumătate distrus al fortăreţei Antonia de unde se vedea splendidul complex al Templului.
În preajma zidurilor se petreceau scene de groază care probabil semănau cu iadul pe pământ. Mii de cadavre putrezeau în căldura verii. Mirosul era insuportabil. Haite de câini şi şacali se înfruptau din carnea de om. Cu câteva luni în urmă, Titus ordonase ca toţi prizonierii sau dezertorii să fie crucificaţi. Cinci sute de iudei erau crucificaţi zilnic. Muntele Măslinilor şi dealurile stâncoase din jurul oraşului erau înţesate cu atâtea cruci încât nu mai rămânea loc şi nu se mai găseau nici copaci din care să fie făcute. Soldaţii lui Titus se distrau crucificând victimele cu membrele desfăcute în poziţii batjocoritoare.
Cele mai înfiorătoare atrocităţi
Mulţi locuitori ai Ierusalimului erau atât de disperaţi să fugă din oraş, încât, atunci când plecau, îşi salvau averea înghiţind monedele pe care sperau să le recupereze când aveau să fie în siguranţă, departe de romani. Arătau „umflaţi din cauza foametei ca suferinzii de hidropizie”, dar, dacă mâncau, „plesneau”. Când le explodau burţile, soldaţii găseau comorile printre măruntaiele urât mirositoare, aşa că începuseră să-i eviscereze pe prizonieri şi să le caute prin intestine cât aceştia erau încă vii. Îngrozit, Titus a încercat să interzică aceste jafuri anatomice. Fără niciun rezultat: aliaţii săi sirieni care îi urau pe iudei şi erau detestaţi de aceştia au savurat aceste jocuri macabre. Actele de cruzime comise de romani şi de rebeli în interiorul zidurilor oraşului sunt comparabile cu cele mai înfiorătoare atrocităţi din secolul XX.
Războiul s-a declanşat în momentul în care absurditatea şi lăcomia guvernatorilor romani i-au determinat pe aristocraţii iudei, aliaţi ai Romei, să se alăture cauzei unei revolte populare religioase. Din rândurile rebelilor făceau parte iudei religioşi şi tâlhari oportunişti care profitaseră de căderea împăratului Nero şi de haosul care a urmat sinuciderii lui, ca să-i alunge pe romani şi să reînfiinţeze un stat iudeu independent, clădit în jurul Templului. Dar focul revoluţiei iudeilor a început curând să se stingă, transformându-se în epurări sângeroase şi răfuieli între diferite grupări.
Trei împăraţi romani au urmat după Nero, într-o succesiune rapidă şi haotică. Atunci când Vespasian a urcat pe tron şi l-a trimis pe Titus să cucerească Ierusalimul, oraşul era divizat între trei războinici aflaţi în conflict. La început, aceştia duceau lupte violente în curţile Templului, apoi jefuiau oraşul. Luptătorii lor ajungeau până în zonele mai înstărite, prădând casele, omorând bărbaţii şi siluind femeile — „era o distracţie pentru ei”. Îmbătaţi de putere şi de febra vânătorii, probabil ameţiţi şi de vin, „se dedau la acte de lascivitate feminină, îşi împodobeau părul, purtau straie femeieşti, se ungeau cu pomezi şi se vopseau la ochi”. Aceşti tâlhari provinciali, fudulindu-se în „mantii frumos vopsite”, omorau pe oricine le ieşea în cale. În depravarea lor ingenioasă, „inventau plăceri ilicite”. Ierusalimul, căzut pradă „indecenţei intolerabile”, a devenit „un bordel” şi o cameră de tortură — şi totuşi a rămas un sanctuar.
În ciuda acestei situaţii, Templul a continuat să funcţioneze. În luna aprilie, sosiseră pelerinii pentru Sărbătoarea Paştelui, chiar înainte să vină romanii şi să atace oraşul. Populaţia de aici număra zeci de mii de locuitori, dar, din cauza romanilor, rămăseseră blocaţi înăuntru pelerinii şi numeroşi refugiaţi, aşa încât în oraş se aflau acum sute de mii de oameni. Abia când Titus a încercuit zidurile, căpeteniile rebele au încetat luptele interne şi s-au unit împotriva romanilor, punând laolaltă 21 000 de războinici.
Partea a doua AICI
sursa: Simon Sebag Montefiore, Ierusalim: Biografia unui oraș, Traducere din engleză de Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, București, Editura Trei, 2012, p. 25-26
ISTORII REGĂSITE 