Demenţa de-a lungul veacurilor. Pedeapsă divină sau unealtă diabolică? (II)

nebunRomanii au acordat o mare atenţie nebuniei şi nebunilor. Problema era abordată frecvent de istorici, retori sau literaţi ca Plutarh, Cicero, Lucreţiu etc. care încetaseră să mai considere maladiile mintale drept făcând parte din mitologie. Ceea ce nu însemna însă că, atât în explicarea cauzelor demenţei, cât şi în tratamentul ei, nu abundau ideile cele mai fanteziste.

În secolul I d.Hr., Celsius, care nu era medic, dar poseda cunoştinţe de o amploare enciclopedică, distingea trei categorii de afecţiuni psihice: insania (maniile şi nebunia furioasă), frenezia (un delir însoţit totdeauna de febră) şi halucinaţiile (vesele sau triste, permanente sau temporare). În tratamentul recomandat de Celsius intrau multe sugestii raţionale, valabile şi astăzi: igiena morală şi materială a vieţii, un regim dietetic cât mai puţin încărcat, exerciţiile fizice şi masajele…  Acestor înţelepte indicaţii cu caracter terapeutic li se adăugau şi altele, mai puţin inspirate: punerea în lanţuri a nebunilor furioşi, înfruntarea şi biciuirea lor, aplicarea unui unguent de şofran pe craniul ras ca în palmă etc.

Epoca romană a marcat un pas înapoi faţă de apogeul atins de Hipocrat în ceea ce priveşte maladiile psihice şi nervoase. Epilepsia a redevenit o boală „sfântă“, care stârnea spaimă şi era tratată cu o medicaţie scornită parcă ea însăşi de o minte bolnavă: cu apă luată noaptea dintr-o fântână şi băută din craniul unui om mort prin asasinare, picături de sânge din degetele picioarelor unei fecioare, măduva din femurul unui copil, un pahar cu sângele unui gladiator recent ucis în arenă…

Localizarea maladiilor mintale era la fel de fantezistă. Ele erau socotite a-şi avea originea în… stomac, mai precis în regiunea situată imediat dedesubtul coastelor, în hipocondri (de unde şi termenul „ipohondrie”). Agitaţia violentă şi zgomotoasă a femeilor era pusă pe seama uterului (în limba latina hister, de unde şi denumirea de „isterie”).

Dar antichitatea romană a avut şi ea un mare medic – pe Galenus. Născut în cetatea Pergam, din Asia, el a dobândit un imens prestigiu în Cetatea Eternă, fiind considerat drept moştenitorul spiritual direct al lui Hipocrat şi atribuindu-i-se scrierea a cinci sute de tratate. Galenus era de părere că fluxul vital care alimentează întregul organism consta dintr-un spirit invizibil şi subtil, pneuma, absorbit prin nări, trecut prin plămâni, ajuns în inimă şi repartizat de acolo în tot corpul. Formula nu e chiar atât de absurdă cum pare la prima vedere: e suficient ca pneuma să fie înlocuită cu oxigenul, pentru a căpăta imaginea reală, ştiinţifică, a metabolismului de bază.

Galenus a preluat teza lui Hipocrat cu privire la creier ca sediu al gândirii şi deci al celor mai multe dintre tulburările mintale. Dar el a mers mai departe decât predecesorul său, introducând, pentru prima oară în istoria medicinei, experimentul pe animale:  deschizînd craniul unui porc viu, Galenus a constatat că apăsarea exercitată asupra creierului duce la pierderea sensibilităţii şi a funcţiilor motorii.

Poate că cea mai importantă contribuţie a lui Galenus în domeniul psihiatriei este afirmaţia că orice maladie mintală e determinată de afectarea directă sau indirectă a creierului. La şapte sute de ani după Hipocrat, medicul roman ajungea la aceeaşi concluzie ca şi el: în ceea ce privea demenţa, zeii nu aveau nicio vină şi niciun merit.

De la puţurile delirului la fântânile aerului condiţionat

În Europa, evul mediu a adus lunga sa noapte şi pe tărâmul cercetării medicale. Sub influenţa bisericii şi a superstiţiilor cultivate de ea, nebunii au fost asimilaţi vrăjitorilor şi trataţi în consecinţă: înlănţuirea de pereţii umezi ai celulelor subterane, tortura şi arderea de viu erau procedeele cele mai curente pentru „evacuarea” diavolilor din trupurile alienaţilor mintali. „Vindecările” înregistrate de cronici erau puse pe seama sfinţilor şi a „intermediarilor” lor, fiind vorba, după toate probabilităţile, de nevroze care apăreau şi dispăreau ca urmare a unor şocuri emotive puternice.

Burgurile medievale se temeau de demenţi, pe care, dacă nu se îndurau să-i omoare, se străduiau cel puţin să-i izoleze de restul populaţiei. În Germania au fost create pretutindeni celebrele „turnuri ale nebunilor”. La Nürnberg a luat fiinţă, în 1460, a „căsuţă” destinată lor, care semăna însă mai mult cu o temniţă decât cu un ospiciu. Scoţienii erau mai expeditivi, aruncând pe alienaţii mintali în „puţurile delirului”, în vreme ce englezii îi ucideau, lovindu-i în cap cu malleus maleficarum („ciocanul răufăcătorilor”, destinat îndeobşte vrăjitoarelor). În Franţa, bolnavii cu tulburări psihice erau puşi în lanţuri şi lăsaţi astfel până ce sfinţii se milostiveau să facă un miracol în favoarea lor. În rândurile sfinţilor exista o veritabilă specializare, fiecare dintre ei ocupându-se de o anume afecţiune: Sfântul Leonard vindeca epilepsia, Sfântul Avertin – delirul, Sfântul Cado – pierderile de cunoştinţă ş.a.m.d.

Practica cea mai curentă şi cea mai la îndemână era însă expulzarea nebunilor din localitatea respectivă. Bolnavii erau îmbarcaţi pe faimoasele „vase ale nebunilor” pictate de Branett şi Hieronymus Bosch; pe mare, vasele erau lăsate în voia soartei, ceea ce însemna condamnarea la moarte printr-un naufragiu inevitabil; pe Rin sau pe alte mari fluvii, şlepurile în care erau închişi demenţii lunecau încet, oprindu-se în unele porturi, izgonite din altele şi debarcându-şi în cele din urmă încărcătura umană pe un mal pustiu sau în câte o pădure ce ajungea până la marginea apei.

Pe măsură ce evul mediu se apropia de sfârşit şi cruciadele se pierdeau treptat în negura vremurilor, dispărea şi una din consecinţele lor nefaste: lepra. Cele 19000 de leprozerii, înfiinţate în Europa atunci când expediţiile armate în Orient atinseseră punctul culminant, se depopulau încetul cu încetul şi locul celor ce sufereau de o maladie care-i mutila fizic era luat de bolnavi cu trupul intact, dar mintea înceţoşată. Nu rareori ei contractau lepra, ceea ce servea drept probă suplimentară pentru susţinătorii „naturii diabolice” a demenţei.

În vădit contrast cu procedeele barbare ale „civilizaţiei” Europei occidentale, în răsăritul continentului nostru şi în Orientul Apropiat şi Mijlociu maladiile psihice erau tratate cu incomparabil mai multă înţelegere omenească şi competenţă medicală. În Bizanţ, xenodocul, o fericită îmbinare de spital şi azil pentru săraci, primea cu destulă uşurinţă alienaţi mintali, îndrumaţi acolo de oameni special însărcinaţi cu depistarea lor.

În secolul al VII-lea en., când au cucerit Persia, Siria şi Egiptul, intrând în contact cu aceste străvechi leagăne ale civilizaţiei, arabii au preluat şi dezvoltat multe din tradiţiile şi cunoştinţele relativ înaintate pe tărâmul medicinei care se păstraseră acolo. Graţie lor, au fost traduse (şi transmise Europei) învăţăturile lui Hipocrat şi tratatele lui Galenus. La Ispahan, Alep, Damasc şi apoi în toată Africa de Nord şi în Spania, spitalele s-au înmulţit, fiecare din ele având secţii rezervate special nebunilor. Unul dintre cele mai mari aşezăminte de acest fel a fost întemeiat în 875 la Fostat, nu departe de actualul Cairo, unde un spital similar a fost creat în 1280. Secţia alienaţilor mintali avea aici şi un fel de instalaţie de aer condiţionat, realizată cu ajutorul fântânilor arteziene.

La Bagdad, începând cu secolul al VIII-lea, familia Baktişu a păstrat, vreme de 250 de ani, funcţia – plină de onoruri, dar şi de primejdii – de a veghea la sănătatea califilor. Transmiţându-şi din tată în fiu secretele profesionale, medicii „dinastiei” Baktişu au acordat multă atenţie psihiatriei. Unul din marile lor succese a fost vindecarea favoritei lui Harun al-Raşid de o paralizie de natură isterică. Intimitatea lor cu califii era atât de mare, încât îşi puteau permite, fără risc, ieşirile cele mai îndrăzneţe faţă de temuţii stăpânitori ai lumii arabe.

Se povesteşte, astfel, că într-o zi strănepotul lui Gabriel Baktişu, întemeietorul dinastiei, stătea de vorba cu califul pe care-l slujea. Om foarte nervos, monarhul îl trăgea mereu de caftan, până ce mâneca veşmântului se rupse. Tocmai atunci, urmaşul profetului Mahomed punea întrebarea:

– După ce semn se cunoaşte că un nebun a devenit primejdios şi că trebuie internat?

– După faptul că rupe mâneca slugii sale, răspunse calm medicul.

Iar califul, în loc să-l pedepsească, îi dărui o pungă cu ţechini de aur.

sursa: Magazin istoric, anul III, Nr.4(25), aprilie 1969

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: