Arhive etichetă: pedeapsa

Demenţa de-a lungul veacurilor. Pedeapsă divină sau unealtă diabolică? (II)

nebunRomanii au acordat o mare atenţie nebuniei şi nebunilor. Problema era abordată frecvent de istorici, retori sau literaţi ca Plutarh, Cicero, Lucreţiu etc. care încetaseră să mai considere maladiile mintale drept făcând parte din mitologie. Ceea ce nu însemna însă că, atât în explicarea cauzelor demenţei, cât şi în tratamentul ei, nu abundau ideile cele mai fanteziste.

În secolul I d.Hr., Celsius, care nu era medic, dar poseda cunoştinţe de o amploare enciclopedică, distingea trei categorii de afecţiuni psihice: insania (maniile şi nebunia furioasă), frenezia (un delir însoţit totdeauna de febră) şi halucinaţiile (vesele sau triste, permanente sau temporare). În tratamentul recomandat de Celsius intrau multe sugestii raţionale, valabile şi astăzi: igiena morală şi materială a vieţii, un regim dietetic cât mai puţin încărcat, exerciţiile fizice şi masajele…  Acestor înţelepte indicaţii cu caracter terapeutic li se adăugau şi altele, mai puţin inspirate: punerea în lanţuri a nebunilor furioşi, înfruntarea şi biciuirea lor, aplicarea unui unguent de şofran pe craniul ras ca în palmă etc.

Epoca romană a marcat un pas înapoi faţă de apogeul atins de Hipocrat în ceea ce priveşte maladiile psihice şi nervoase. Epilepsia a redevenit o boală „sfântă“, care stârnea spaimă şi era tratată cu o medicaţie scornită parcă ea însăşi de o minte bolnavă: cu apă luată noaptea dintr-o fântână şi băută din craniul unui om mort prin asasinare, picături de sânge din degetele picioarelor unei fecioare, măduva din femurul unui copil, un pahar cu sângele unui gladiator recent ucis în arenă…

Continuă citirea →

Demenţa de-a lungul veacurilor. Pedeapsă divină sau unealtă diabolică? (I)

trepanareMaladiile psihice par să existe – în sensul cel mai concret al cuvântului – de când lumea. Craniile australopitecilor şi ale oamenilor de Neanderthal descoperite de antropologi poartă adesea urmele unor trepanaţii. Fireşte, nu poate fi vorba de o intervenţie cu caracter „medical“, ci, aşa cum se presupune, de o portiţă deschisă „duhului rău” din mintea bolnavului, pentru a-l lăsa să iasă de acolo şi a permite însănătoşirea celui chinuit. Din rondelele de os astfel obţinute, se confecţionau amulete.

Mânia zeilor

Specialista în psihologie Michele Ristich de Groote a lucrat în diverse spitale şi clinici de maladii mintale, luând un contact direct cu întunecata lume a demenţei. Pasionată de acest subiect, ea l-a studiat sub aspectul său istoric, consacrându-i volumul intitulat Nebunia în decursul secolelor, apărut în editura franceză Robert Laffont. În cele ce urmează vom spicui câteva din interesantele date consemnate de această lucrare.

O dată cu apariţia primelor civilizaţii şi a religiilor respective, boala – indiferent dacă este fizică sau mintală – apare ca „o consecinţă a mâniei zeilor”. Ideea se întâlneşte la asirieni, ca şi la egiptenii dinastiei memfice, în Africa centrală şi în arhipelagul malaez, în Anzi şi în Grecia antică. Pentru a îmbuna divinităţile susceptibile şi răzbunătoare, oamenii le adresau rugi şi le ofereau sacrificii de natură să le câştige bunăvoinţa.

Treptat, bolile fizice, care se traduceau prin simptome concrete (febră, durere, erupţii etc.), au ieşit de sub „jurisdicţia” dumnezeirii şi au trecut în cea a medicinei laice. Dar maladiile mintale au continuat să fie un monopol al vracilor şi preoţilor care le foloseau ca mijloace pentru înspăimântarea credincioşilor sau, şi mai prozaic, ca surse de profituri.

Continuă citirea →

Castrarea ca formă de pedeapsă în istorie

Apelând la o justiţie de tip ochi pentru ochi, egiptenii au fost primii, acum şase mii de ani, care au pedepsit infracţiunile sexuale prin castrare. Un bărbat găsit vinovat de viol suferea extirparea integrală a organelor sale genitale, în vreme ce o femeie vinovată de adulter îşi pierdea nasul. Pierderea suferită de bărbat îl făcea incapabil de relaţii sexuale, iar urâţenia femeii îi scădea şansele de a-şi mai găsi un amant. Ea era stigmatizată vizibil şi, astfel, ostracizată; în schimb, pedeapsa lui, deşi grea, putea măcar fi ascunsă.

Continuă citirea →

Istoria pedepsei capitale

Omorârea cu pietre (lapidarea), prin strivire, prin eviscerare şi sfâşiere în patru, prin ardere pe rug, spânzurare şi răstignire, iată pedepsele îndelung testate şi extrem de violente concepute de om pentru a pune capăt vieţii semenilor săi.

Continuă citirea →

Nicolae Iorga eliminat din liceu!

Prin 1885, liceul din Botoşani, unde învăţa Iorga, se reorganiza: căpăta o clădire nouă, mare, impunătoare, precum şi denumirea de “August Treboniu Laurian”. În localul impozant, se cuvenea să domnească o disciplină perfectă, de accea era numit un supraveghetor de ordine, în persoana profesorului de muzică.

Continuă citirea →

Cum a scăpat Gauss de pedeapsă

Carl Friedrich Gauss a fost un copil precoce. Întrebând când pe unul, când pe altul, câte o literă, câte o cifră, a învăţat singur să citească şi să socotească, înainte de a merge la şcoală. După ce a împlinit 7 ani, a fost dat la şcoala elementară o oraşului Braunschweig. Aici l-a avut învăţător pe Hans Buttner, cunoscut pentru asprimea cu care se purta cu elevii săi. Acesta a fost surprins de uşurinţa extraordinară a micului elev Gauss de a face mintal calcule aritmetice complicate, pe care alţi copii de vârsta lui nu le puteau face nici pe hârtie.

Astfel, într-o zi, făcând o boacănă, a fost pedepsit să stea în genunchi la vestitul colţ cu grăunţe, până când va aduna mintal toate numerele de la 1 la 100 inclusiv. Înainte de a ajunge la colţul cu pricina pentru a-şi executa pedeapsa, copilul i-a dat rezultatul: 5050. Surprins, învăţătorul l-a întrebat cum a făcut calculul. El a răspus că, lăsând la o parte ultimul număr, 100, numerele rămase se pot grupa astfel: 1+99=100; 2+98=100; …; 49+51=100, deci în total de 49 de ori 100, la care se adaugă numărul 100 lăsat iniţial deoparte şi 50 termenul rămas izolat, fac în total 5050.

Uimit de inteligenţa copilului, învăţătorul l-a absolvit de pedeapsă.