Demenţa de-a lungul veacurilor. Pedeapsă divină sau unealtă diabolică? (II)
Romanii au acordat o mare atenţie nebuniei şi nebunilor. Problema era abordată frecvent de istorici, retori sau literaţi ca Plutarh, Cicero, Lucreţiu etc. care încetaseră să mai considere maladiile mintale drept făcând parte din mitologie. Ceea ce nu însemna însă că, atât în explicarea cauzelor demenţei, cât şi în tratamentul ei, nu abundau ideile cele mai fanteziste.
În secolul I d.Hr., Celsius, care nu era medic, dar poseda cunoştinţe de o amploare enciclopedică, distingea trei categorii de afecţiuni psihice: insania (maniile şi nebunia furioasă), frenezia (un delir însoţit totdeauna de febră) şi halucinaţiile (vesele sau triste, permanente sau temporare). În tratamentul recomandat de Celsius intrau multe sugestii raţionale, valabile şi astăzi: igiena morală şi materială a vieţii, un regim dietetic cât mai puţin încărcat, exerciţiile fizice şi masajele… Acestor înţelepte indicaţii cu caracter terapeutic li se adăugau şi altele, mai puţin inspirate: punerea în lanţuri a nebunilor furioşi, înfruntarea şi biciuirea lor, aplicarea unui unguent de şofran pe craniul ras ca în palmă etc.
Epoca romană a marcat un pas înapoi faţă de apogeul atins de Hipocrat în ceea ce priveşte maladiile psihice şi nervoase. Epilepsia a redevenit o boală „sfântă“, care stârnea spaimă şi era tratată cu o medicaţie scornită parcă ea însăşi de o minte bolnavă: cu apă luată noaptea dintr-o fântână şi băută din craniul unui om mort prin asasinare, picături de sânge din degetele picioarelor unei fecioare, măduva din femurul unui copil, un pahar cu sângele unui gladiator recent ucis în arenă…
Cum a murit Guy de Maupassant?
Guy de Maupassant – decedat în 1893, la vârsta de 43 de ani
Cauza morţii – Sifilis în stare avansată
Locul de odihnă – Cimitirul Montparnasse, Paris
Cuvintele sale memorabile: „Nu vreau să-mi supravieţuiesc mie însumi”
Problemele regelui Carol al VI-lea
Pare surprinzător faptul că istoricii nu s-au preocupat mai mult de caracterul aberant al regelui Franţei, Carol al VI-lea. A domnit patruzeci si doi de ani (1380-1422), fiind considerată una din cele mai lungi domnii din istoria Franţei. Boala psihică de care a suferit, însă a avut efecte asupra întregii ţări; din aceasta cauză tot ce a întreprins predecesorul său nu a durat şi Franţa a fost antrenată pe panta unei căderi periculoase.
Nebunia regelui, latentă oarecum până în 1392, a fost ascunsă cu mare grijă de anturajul său, dar această stare nu a putut dura la nesfârşit, astfel încât în cele din urmă adevărul a ieşit la iveală.
Cauza şi originea nebuniei lui Carol ar trebui, se pare, căutate în studiul ascendenţilor săi direcţi.
Mama sa, Jeanne de Bourbon, care se căsătorise cu vărul său, Carol al V-lea, ar fi avut ea însăşi un acces de nebunie în 1373, care a durat mai multe luni. Se pare că boala se moştenea pe linie directă.
Cât priveşte nebunia lui Carol, aceasta îmbrăca o formă caracteristică: schizofrenia paranoidă. Începând din anul 1405, nebunia regelui a luat proporţii din ce în ce mai mari, iar perioadele de remisiune s-au făcut tot mai rare. Carol refuza toate îngrijirile medicale, iar în privinţa murdăriei din camera sa şi a lenjeriei sale, pe care nu o schimbase de cinci luni, se relata că: „deja murdăria şi transpiraţia făcuse să apară abcese pe unele părţi ale corpului şi era tot ciupit de purici şi păduchi, care i se cuibăriseră în veşmintele pe care nu vroia să le lepede cu nici un chip.”
De asemenea, se mai spune despre el că uneori uita de propria sa persoană, uita faptul că era rege, susţinea cu îndărătnicie că nu se numea Carol şi că nu suporta florile de crin, emblema regalităţii franceze!
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente