Tragerea în ţeapă – Istoria unui supliciu

Reconstituirea desfăşurării supliciului prin tragere în ţeapă. Această formă de caznă era preferată în situaţiile când victima trebuia să fie un exemplu de neuitat pentru privitori. Trupul osânditului era lăsat, ca şi la spânzuraţi, până se usca de tot.

Când aflăm sau citim de ucideri, de torturi, de tăierea capului, de tras în ţeapă, trecem nepăsători mai departe, fără a încerca să ne închipuim, să vizualizăm acele orori, acele grozăvii. Cred că, pentru a retrăi în inima şi imaginaţia noastră trecutul istoric, e bine să cunoaştem cu adevărat ce erau acele grozăvii: caznele, adică torturile pentru a stoarce mărturisiri, reale sau închipuite, sau tăierea capului ori tragerea în ţeapă. Aceasta din urmă a făcut faima, în Europa şi în lume, a voievodului nostru Vlad Ţepeş.

Tragerea în ţeapă era cel mai groaznic supliciu ce se putea închipui, felul cel mai crud de a curma viaţa unui om, a unui osândit la moarte, a unui adversar, a unui duşman. Scopul era de a răstigni omul în aşa fel, încât moartea să nu urmeze îndată, să nu fie imediată, ca atunci când tai capul cu spada sau securea, ci omul să sufere dureri cumplite timp de ore întregi sau chiar de zile, până îşi dădea sufletul.

Se pregătea un ţăruş mare, mai lung decât statura unui om, care se va fixa în pământ (mai rar, se tăia şi curăţa un pom subţire), vârful fiind ascuţit ca un cui şi uns cu seu, ca să alunece. Omul putea fi înfipt în acea ţeapă prin mijloc – burtă sau spinare, capul şi membrele atârnând spre pământ -, dar era riscul de a străpunge un organ vital, şi omul murea prea repede!

Aşadar, în metoda cea mai răspândită la călăii lui Ţepeş, victimei culcate la pământ, cu braţele legate la spate, i se înfigea ţeapa prin fund, trăgând apoi de amândouă picioarele legate cu frânghii la glezne. Pe când nefericitul urla de durere şi se zvârcolea, se trăgea de frânghii şi se bătea şi cu un ciocan de lemn în celălalt capăt al ţepei, încet-încet, cu băgare de seamă, pentru a nu străpunge cele două organe de care se ştia că provoacă moartea imediată: ficatul şi inima.

Şi se scotea astfel vârful ţepei prin gură sau, de cele mai multe ori, prin gât, între cap şi umăr. Omul stătea astfel răstignit, în chinuri cumplite, dar cu organele vitale funcţionând. Murea cu încetul de suferinţă, de sete, de foame şi – vai! – de atacul corbilor care veneau, stoluri-stoluri, să-i mănânce ochii, limba, trupul întreg… Trebuie ştiut ce grozăvie era acel tras în ţeapă, ca să înţelegem spaima pe care a răspândit-o Vlad Ţepeş. Spaima de el, cât a domnit, şi faima lui pe urmă.

Trasul în ţeapă nu e nicidecum o invenţie, o născocire a lui Vlad Ţepeş. Supliciul acesta l-au aplicat şi alţii, înaintea lui. Avem chiar o preţioasă mărturie în scrisoarea unui mare boier muntean care se adresa braşovenilor în 1480 (deci după moartea lui Ţepeş), zicându-le să ţină minte că ai lor, împreună cu unii boieri pribegi, au fost cei care au tras mai întâi în ţeapă nişte oameni de ai lui Vlad, de unde acesta s-a mâniat de a adus acolo foc şi pârjol.

Care va să zică duşmanii lui Vlad începuseră cu trasul în ţeapă! De altfel, ştim şi de Ştefan cel Mare că i-a tras pe unii în ţeapă. Într-adevăr, contrar părerii larg răspândite că supliciul trasului în ţeapă ar fi de origine turcească sau – mai general – asiatică , trasul în ţeapă se pare că a fost un obicei germanic, astfel încât saşii din Transilvania l-ar fi cunoscut din codurile judiciare!

Ceea ce îl distinge pe Ţepeş de toţi înaintaşii – şi chiar şi de toţi urmaşii lui – e numărul înfiorător de mare al victimelor sale; şi aş mai adăuga ceva: dacă a putut trage în ţeapă atâta mulţime de oameni, câteodată mai mulţi laolaltă, înseamnă că a găsit şi mulţi călăi îndemânatici, care pesemne resimţeau şi o plăcere sălbatică de a-i supune pe semenii lor la asemenea cazne. Din păcate, astfel de cruzime vicioasă s-a întâlnit până în vremurile noastre şi la toate naţiile.

sursa: Neagu Djuvara, Radu Oltean, De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul,  Ed. Humanitas, 2010, pag. 26-33