Moşneni şi răzeşi

Mai exista o categorie de oameni liberi, mici stăpâni de pământ. În Muntenia se numeau moşneni, cuvânt foarte vechi, provenit din substratul dinaintea ocupaţiei romane, înrudit cu cuvântul moş care există şi în albaneză. În Moldova li s-a zis răzeşi. Nu s-a lămurit până azi, cu certitudine, etimologia termenului. La început s-a crezut că vine de la cuvântul unguresc reszes, care nu înseamnă însă acelaşi lucru, iar, după unii lingvişti, n-ar trebui să dea răzeş în română. Apoi unii i-au găsit o origine polonă; alţii turcă, alţii latină (înrudit cu „rază”). Mă întreb, dat fiind că reprezintă o organizaţie sătească de tip arhaic, dacă cuvântul n-ar putea avea, ca şi moşnean, o străveche origine autohtonă. Problema rămâne deocamdată în suspensie.

Răzeşii şi moşnenii sunt oameni liberi, deţinători de întinderi de pământ în devălmăşie, adică în comun în sânul unei familii întinse care-şi organizează lucrările împărţind pământul în fiecare an între membrii ei. E o instituţie tipic românească, deosebită de zadruga sârbească sau de alte forme de organizare întâlnite la popoarele slave, într-o seamă de documente vechi de răzeşie apare că primul strămoş dovedit al acestei comunităţi avea statut de boier. Cu vremea însă moşnenii şi răzeşii au decăzut la rangul de ţărani liberi, posesori de pământ.

Pe măsură ce a crescut tributul ţării către turcii otomani, deci şi apăsarea fiscală (dările, azi zicem: impozitele) asupra ţărănimii, soarta lor s-a înrăutăţit şi mai mult; în secolele XVI şi XVII mulţi dintre ei s-au văzut siliţi să-şi vândă moşia unui boier, ajungând astfel în aceeaşi stare cu ţăranul şerb.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri