Istoria ochelarilor

Puterea de marire a sticlei cu suprafata rotunjita a fost remarcata înca din Evul Mediu. Fizicianul si matematicianul arab Ibn al-Haztham ak-Hazin (965 – 1039), în scrierea sa Cartea opticii, scrisa în 1028, emite primele idei asupra propagarii luminii si trateaza pentru prima data problema folosirii lentilelor de cristal sau de sticla pentru marit si citit. Tot el a remarcat fenomenul persistentei imaginilor pe retina si a descris principiul care, mai târziu, a stat la baza cinematografiei.

Unii cercetatori atribuie inventia ochelarilor calugarului franciscan englez Roger Bacon (1215 – 1249) din Oxford. Dupa altii, în anul 1267, acelasi Roger Bacon, împreuna cu doi arabi a constatat ca prin fragmente de globuri de sticla se poate citi cu multa usurinta scrisul, acesta fiind marit.

În jurul anului 1280 se consemneaza ca sticlarii au observat ca persoanele în vârsta vedeau mai clar obiectele daca priveau prin sticle cu suprafata convexa, iar persoanele cu miopie vedeau mai clar daca priveau prin sticle cu suprafata concava.

În acea perioada, naturalistul si fizicianul italian Salvino degli Armati (1245 – 1317) a facut multe experimentari legate de refractarea luminii. Deoarece avea probleme cu vederea, a cautat un remediu personal. În 1280, el si Alessandro da Spina, un calugar dominican de la Manastirea Sf. Ecaterina din Pisa, au gasit un mod de a mari obiectele folosind doua bucati de sticla cu o anumita grosime si curbura. A avut ideea de a fixa lentilele pe rama de lemn ce statea pe nas (ochelari fara brate), iar istoria îl consemneaza pe el ca fiind inventatorul ochelarilor.

Un document din 15 iunie 1301, descoperit la Bologna, Italia, mentioneaza primele indicatii despre existenta ochelarilor „vitros ab oculis ad legendum“. Acest document si un altul din 1316 se refera la pretul de sase soldi bolognezi pentru „oculos de vitro cum capsula“.

Primul manuscris referitor la ochelari dateaza din 1327, scris de Jean Brisebarre, aflat azi la Bibiloteca Nationala din Paris.

Odata cu secolul al XIV-lea numerosi intelectuali – artisti, pictori, sculptori – îsi corecteaza viciile de refractie prin „besicles“. În Evul Mediu „diavolul“ era reprezentat grafic prin „besicles“, pentru a putea sa vada mai bine pacatele oamenilor.

În 1352 Thomas de Modena, un discipol al lui Giotto, a pictat primul portret cu ochelari, al cardinalului Hugh de Provence (1200 – 1263) în biserica Sf. Nicolae din Treviso, la 30 de mile nord de Venetia. Sunt reprezentati ogliarii sau doua lentile montate cu mânerele prinse împreuna, fixate bine pe nasul clericului. O curiozitate: cardinalul a murit înainte sa fie inventati ochelarii, dar constient de eruditia subiectului sau, pictorul i-a adaugat la portretul acestuia.

În anul 1508, Leonardo da Vinci a descris lentilele care stau direct pe ochi – un precursor al lentilelor de contact!

Asa cum se întâmpla de obicei, au fost filozofi care au calificat lentilele drept „artificii înselatoare“ pentru ca imaginile pe care le dau nu sunt riguros egale cu cele pe care le vede ochiul. De altfel si Roger Bacon a fost arestat si închis pentru ideile sale revolutionare. Abia în 1604 astronomul german Johannes Kepler a explicat de ce lentilele pozitive corecteaza presbitismul si lentilele negative miopia.

Pâna la sfârsitul secolului al XIX-lea, lentilele erau biconvexe – cu doua fete convexe opuse, asa cum este confectionata lupa. Abia în secolul XX s-a constatat ca lentilele menisc, cu o fata convexa si una concava, deformeaza mai putin, permitând formarea imaginilor stigmatice.

Bratele ochelarilor au fost inventate abia dupa înca o jumatate de secol, respectiv în 1746.

Savantul american Benjamin Franklin, cunoscut ca inventator al paratrasnetului, a realizat in 1780 ochelarii pentru prezbiti, cu doua focare. La acea epoca, lentila era realizata din doua bucati legate intre ele printr-o montura metalica. Lentila cu doua focare dintr-o bucata, sculptata in masa, a fost pusa la punct in 1910 de catre Bentron si Emerson de la societatea Karl Zeiss, iar in 1908 J. L. Borch inventa un procedeu de sudare a celor doua parti.

In 1953 francezul Bernard Maitenaz a inventat lentilele progresive, denumite Varilux, utilizabile pentru vederea de aproape, intermediara si la distanta fara ruperea imaginii. Procedeul tehnologic este foarte complex si presupune o automatizare de nivel inalt.

Lentila de contact a fost imaginata pentru prima data de Leonardo da Vinci in lucrarea sa Regulile ochiului, unde descrie o metoda optica pentru corectarea defectelor de refractie.

Rezultate concludente in acest domeniu au fost obtinute intre 1887 si 1892 de catre August Müller in Germania, Eugène Fick si Sulzer in Elvetia si Eugène Kalt in Franta. Abia in 1936, societatea I.G. Farben din Germania a realizat primele lentile de contact din plexiglas, material care este utilizat si azi.

In 1945 americanul Tuohy a realizat o lentila de contact care acopera numai corneea, iar in 1964 cehul Otto Wichterle a pus la punct o lentila supla hidrofila. In 1964 societatea franceza Essilor a realizat primele lentile solare de contact suple colorate. Un an mai târziu, in 1985, Francis Viznia si dr. Roger Bonnet au realizat lentilele suple sau dure care corecteaza, in acelasi timp, miopia si presbitismul.

Primele lentile de contact de unica folosinta au fost realizate in laboratoarele americane Vistakon in anul 1989, iar in 1990 societatea franceza Essilor a lansat pe piata primele lentile elastice progresive pentru presbiti. Lentilele de contact au fost concepute pentru ochii atinsi de cheratocon, defect rar care nu poate fi corectat cu ochelari. Mai târziu, aria de utilizare s-a extins din motive estetice ( in special in cazul artistilor), sau practice (cum este cazul sportivilor) la toate tipurile de ametropie.

In zilele noastre, savantii britanici de la Universitatea Johns Hopkins au gasit o solutie care ar putea reda vederea celor afectati de orbire: ochiul bionic. Acest dispozitiv, rezultat al cercetarilor interdisciplinare biologie-electronica, presupune plasarea in spatele ochiului uman a unei componente electronice care prelucreaza imaginile venite de la o camera video incorporata in ochelarii purtati de persoana cu deficiente de vedere. Dispozitivul transforma imaginile in impulsuri care sunt transmise mai departe la creier, care le interpreteaza. Testele pe oameni ar putea incepe in 2007 – 2008. Cu toate ca imaginile furnizate de ochiul bionic sunt departe de a fi perfecte, specialistii britanici sustin ca sunt suficient de clare pentru a permite unui orb sa se orienteze si sa se deplaseze evitând obstacolele.

sursa: agir.ro