Kerkaporta, poarta uitată
La ora unu noaptea, sultanul dă semnalul de atac. Un steag uriaş este desfăşurat şi cu un strigăt unic „Allah, Allah-il-Allah”, o sută de mii de luptători, cu arme, scări, frânghii şi căngi, pornesc la atacul zidurilor, în timp ce toate tobele bat, toate trâmbiţele sună, iar trompetele, surlele, fluierele se unesc cu urletele asediatorilor, cu bubuitul tunurilor, într-un uragan asurzitor.
La început, sunt aruncate fără milă în luptă la escaladarea zidurilor trupele neexperimentate ale bazbuzucilor. Trupurile lor, pe jumătate goale, servesc, în planurile sultanului, doar ca un soi de berbece, destinate să obosească şi să slăbească inamicul înaintea aruncării în bătălie a trupelor de elită, pentru asaltul decisiv. Biciuiţi din urmă, cei ce deschid atacul aleargă pe întuneric, cu sute de scări, se caţără pe ziduri, sunt zvârliţi înapoi, se reped din nou la asalt, mereu, mereu căci nu au nicio cale de retragere: în spatele lor, al acestui material uman fără valoare, sortit doar jertfei, se şi găsesc trupele de elită, care îi împing mereu înainte, spre moartea aproape sigură.
Asediaţii deţin însă superioritatea, zalele lor rezistă la săgeţi şi pietre; dar adevărata primejdie, pe care Mahomed se bizuie pe drept cuvânt, este treptata istovire a adversarului. Luptând în armuri grele, împotriva presiunii mereu crescânde şi repetate a trupelor uşoare, fiind siliţi să alerge de la un loc primejduit la altul, îşi irosesc o bună parte din forţe în această apărare care le-a fost impusă. Şi când – după două ore de luptă, la ivirea zorilor – cel de al doilea grup de asalt, trupele din Anatolia, pornesc la atac, bătălia devine mai primejdioasă.
Într-adevăr, aceste trupe sunt alcătuite din războinici disciplinaţi şi bine instruiţi, care au fost şi ei echipaţi cu zale. Aceştia îi întrec ca număr pe apărători şi sunt pe deplin odihniţi, în timp ce asediaţii trebuie să apere ba un loc ba altul împotriva pătrunderilor. Şi totuşi, pretutindeni atacurile mai sunt respinse şi sultanul este nevoit să arunce în luptă ultimele sale rezerve, pe ieniceri, nucleul şi garda de elită a armatei otomane. Mahomed însuşi preia comanda acestor douăsprezece mii de tineri soldaţi, aleşi cu grijă, cei mai bravi ostaşi ai Europei, care se năpustesc cu un singur strigăt asupra adversarului extenuat.
Este acum momentul ca toate clopotele din oraş să dea alarma, pentru ca ultimele rezerve să fie chemate pe ziduri – e vorba de cei socotiţi până acum inapţi de luptă. Este timpul să fie aduşi şi marinarii de pe corăbii, căci a sosit ceasul bătăliei hotărâtoare. Spre nenorocul apărătorilor, comandantul trupelor genoveze, curajosul condotier Giustiniani, este lovit de o piatră; grav rănit, e dus pe vasul său. Această întâmplare pune pentru o clipă în cumpănă curajul asediaţilor. Dar însuşi împăratul, sosit în grabă, intervine pentru a împiedica pătrunderea ameninţătoare. Încă o dată izbutesc să arunce înapoi pe cei căţăraţi pe scări: hotărârea înfruntă hotărârea finală. Pentru o clipă încă, Bizanţul pare salvat. Suprema necesitate a învins iarăşi atacul sălbatic. Dar un tragic incident survine – una dintre acele secunde misterioase pe care istoria le creează în desfăşurările ei de neînţeles – şi hotărăşte, dintr-o singură lovitură, soarta Bizanţului.
S-a întâmplat ceva cu totul neaşteptat. Printr-una din nenumăratele spărturi ale zidului exterior, au pătruns câţiva turci, nu departe de locul atacului principal. Nu îndrăznesc încă să se apropie de zidul interior. Dar pe când rătăcesc, în curiozitatea şi nehotărârea lor, între primul şi al doilea zid al oraşului, descoperă că una dintre porţile mai mici ale zidului interior, aşa numita Kerkaporta, a rămas, printr-o neglijenţă de neînţeles, deschisă. Este de fapt doar o poartă neînsemnată, care în timp de pace era destinată drumeţilor, în orele când marile porţi rămâneau închise. Tocmai pentru că n-a fost considerată a avea vreo importanţă militară, a fost desigur cu totul dată uitării în iureşul nopţii trecute. Ienicerii găsesc, spre uimirea lor, că acest drum le este fără oprelişti deschis, chiar în inima bastionului întărit.
Mai întâi cred că e vorba de o cursă a duşmanului, căci pare de neînchipuit, cu totul absurd, ca în timp ce în faţa fiecărei spărturi, a oricărei găuri, a oricărei porţi a fortăreţei să zacă mii de cadavre, să se toarne ulei fierbinte şi să se azvârle zbârnâind suliţe, aici, într-o ambianţă paşnică, duminicală, Kerkaporta să stea deschisă spre inima cetăţii. Pentru orice eventualitate, ei cheamă ajutoare şi, fără să întâmpine vreo împotrivire, un întreg detaşament pătrunde în interiorul oraşului, căzând astfel pe neaşteptate în spatele apărătorilor aflaţi pe zidul exterior. Câţiva luptători îi zăresc pe turci înapoia propriilor lor rânduri şi în mod fatal răsună un strigăt care în oricare luptă este mai ucigător decât toate tunurile, strigătul unui zvon mincinos: „Oraşul a căzut!” Din ce în ce mai tare, strigătul e purtat mai departe de turci: „Oraşul a căzut!” Acest strigăt zdrobeşte orice rezistenţă. Armatele de mercenari, care se cred trădate, îşi părăsesc posturile, ca să se salveze în port şi pe corăbii.
Zadarnic se aruncă Constantin cu câţiva oşteni credincioşi asupra năvălitorilor; el cade ucis, nu se ştie cum, în mijlocul învălmăşelii. Abia a doua zi trupul său este găsit într-o grămadă de cadavre şi recunoscut după încălţămintea împodobită cu un vultur de aur. Astfel, luptând cu vitejia unui adevărat roman, ultimul împărat al Romei de răsărit a pierit odată cu imperiul său. O întâmplare, măruntă ca un grăunte de praf, Kerkaporta, poarta uitată, a hotărât asupra istoriei omenirii.
Crucea se prăbuşeşte
Istoria se joacă uneori cu cifrele. Exact după o mie de ani de la jefuirea Romei de către vandali, începe jefuirea Bizanţului. Credincios legământului său, Mahomed Cuceritorul îşi ţine întru totul cumplita-i făgăduială. După primul masacru, el îşi lasă războinicii să prade case şi palate, biserici şi mânăstiri, să dispună în voie de bărbaţi, femei şi copii şi asemeni unor diavoli, mii de soldaţi aleargă pe uliţe, încercând să o ia unul înaintea altuia. Primul asalt este îndreptat împotriva bisericilor, acolo unde strălucesc vasele de aur şi giuvaerurile. Când năvălesc însă în case, împlântă întâi steagul lor, ca cei ce vin în urmă să ştie că prada le aparţine; dar prada aceasta nu e alcătuită doar din pietre preţioase, stofe, bani şi tot ce se poate căra; femeile sunt marfă pentru seraiuri, iar bărbaţii şi copii pentru piaţa de sclavi. Nenorociţii care s-au refugiat în biserici sunt scoşi de acolo cu biciul. Bătrânii, socotiţi fără preţ, ca o povară inutilă, sunt ucişi. Pe tineri, turcii îi leagă, asemeni vitelor, şi-i cară cu ei.
Odată cu jaful, face ravagii tot mai înspăimântătoare distrugerea fără nici un sens. Ceea ce cruciaţii mai lăsaseră, în urma jafului lor, poate nu mai puţin teribil, din operele de artă şi din relicvele de preţ, este acum sfărâmat, zdrobit, sfâşiat de aceste hoarde turbate de biruitori; frescele de preţ sunt distruse, minunatele statui sunt sparte, cărţile, în care înţelepciunea seculară, nemuritoarea filozofie şi poezia greacă trebuiau să fie păstrate pentru veşnicie, sunt arse şi zvârlite cu dispreţ. Niciodată omenirea nu va şti pe deplin ce dezastru a pătruns prin acea Kerkaporta, uitată deschisă într-o clipă funestă a destinului şi cât de mult a pierdut spiritualitatea umană prin jefuirea Romei, Alexandriei şi Bizanţului.
Abia în după-amiaza marii victorii, după ce masacrul s-a sfârşit, intră Mahomed în oraşul cucerit. Mândru şi grav, călăreşte pe superbul său armăsar, trecând, fără să-şi întoarcă privirea, pe lângă scenele sălbatice de jaf, fidel cuvântului dat soldaţilor care i-au adus victoria, hotărât să nu-i tulbure în faptele lor înfricoşătoare. Primul său drum nu-l duce spre bogăţii, căci a câştigat totul, ci se îndreaptă cu mândrie spre catedrală, fala strălucitoare a Bizanţului. Mai mult de cincizeci de zile a privit cu nesaţ, din corturile sale, spre preţioasele dar inaccesibilele cupole ale acestei biserici, spre Hagia Sofia; acum poate pătrunde ca învingător prin poarta ei de bronz. Dar încă o dată îşi stăpâneşte Mahomed nerăbdarea. Înainte de a-i închina pe vecie această biserică, vrea să mulţumească lui Allah. Plin de umilinţă, sultanul descalecă, îşi pleacă până la pământ capul pentru rugăciune. Apoi ia o mână de pământ şi o presară pe capul său, ca să nu uite că el însuşi e muritor şi să nu se umple de trufie de pe urma biruinţei. Şi abia după ce şi-a arătat smerenia în faţa lui Dumnezeu, sultanul se ridică şi păşeşte, ca prim slujitor al lui Allah, în catedrala lui Justinian, biserica sfintei înţelepciuni, biserica Hagia Sofia.
Plin de curiozitate şi impresionat totodată priveşte la mândrul edificiu, la cupolele înalte, îmbrăcate în marmură şi mozaicuri lucitoare, la arcadele graţioase care din umbră se ridică spre lumină; el simte că acest palat măreţ al rugăciunii nu i se cuvine lui, ci Dumnezeului său. Mahomed cheamă de îndată un imam, care se urcă în amvon şi de acolo vesteşte crezul mahomedan, în timp ce padişahul, cu faţa îndreptată spre Mecca, rosteşte în această catedrală creştină prima rugăciune adresată lui Allah, stăpânitorul lumii. Chiar a doua zi, lucrătorii primesc porunca să îndepărteze toate simbolurile vechii credinţe. Altarele sunt distruse, cucernicele mozaicuri, acoperite cu var, iar înalta cruce a Hagiei Sofia, care timp de o mie de ani şi-a întins braţele ca să cuprindă întreaga suferinţă umană, se prăbuşeşte cu zgomot la pământ.
În biserică şi mult dincolo de ea răsună zgomotul căderii. Căci de această prăbuşire se cutremură întreg Apusul. Vestea tragică îşi rostogoleşte ecoul la Roma, Genova şi Veneţia. Ca o cumplită ameninţare, pătrunde în Franţa şi în Germania. Înfiorată, Europa îşi dă seama că, datorită nepăsării ei vinovate – prin fatala poartă uitată, prin Kerkaporta – a pătruns o funestă forţă distrugătoare, care timp de secole va încătuşa şi va paraliza energiile ei creatoare. Dar în istorie, ca şi în viaţa omenească, regretele nu pot îndrepta greşeala unei clipe. O mie de ani nu pot răscumpăra ceea ce s-a pierdut într-un singur ceas.
Partea a șaptea AICI
sursa: Stefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, Traducerea şi postfaţa de I.M. Ştefan, Editura Muzicală, Bucureşti, 1978
ISTORII REGĂSITE 