Un nou suveran al Imperiului otoman
La 5 februarie 1451, un mesager secret aduce în Asia Mică lui Mahomed, pe atunci un tânăr în vârstă de douăzeci şi unu de ani, fiul cel mai mare al sultanului Murad, vestea că tatăl său a murit. Fără să spună un cuvânt miniştrilor şi sfetnicilor, prinţul, pe cât de şiret pe atât de energic, se aruncă pe cel mai bun cal al său, un pursânge superb, şi biciuindu-l ca să-l grăbească, străbate fără oprire distanţa de o sută douăzeci de mile până la Bosfor, trece strâmtoarea şi debarcă la Galipoli, pe ţărmul european. Abia acolo dezvăluie credincioşilor lui vestea morţii tatălui şi, pentru a preîntâmpina şi zădărnici orice pretenţie la tron a altcuiva, adună o armată de elită şi în fruntea ei se duce la Adrianopol, unde, fără a întâmpina vreo împotrivire, este recunoscut ca suveran al Imperiului otoman.
Chiar de la primul său act de guvernământ, Mahomed îşi arată teribila sa duritate, lipsită de scrupule. Pentru a îndepărta dinainte orice rudă de sânge care i-ar putea fi rivală, pune să fie înecat în baie fratele lui încă minor şi îndată după aceea – dovadă a perfidiei sale premeditate şi a cruzimii sale – pune să fie asasinat şi ucigaşul pe care îl tocmise pentru a-i omorî fratele.
Groază la Bizanț
Ştirea că în locul mai chibzuitului Murad a devenit sultan al turcilor Mahomed, acest tânăr plin de pasiuni şi avid de putere, umple de groază Bizanţul. Căci prin nenumărate iscoade s-a aflat că acest om ambiţios a jurat să pună stăpânire pe capitala de altădată a lumii şi că – în ciuda tinereţii lui – îşi petrece zilele şi nopţile studiind considerentele strategice care ar putea duce la împlinirea acestui plan al vieţii sale. De asemenea toate rapoartele sunt unanime în a recunoaşte excepţionala capacitate militară şi diplomatică a noului padişah.
Mahomed este în acelaşi timp pios şi crud, pătimaş şi viclean, un om învăţat şi un iubitor de artă care citeşte pe Caesar şi biografiile romanilor în original, dar totodată un barbar, care varsă sângele cu aceeaşi uşurinţă ca şi apa. Acest bărbat cu privirea fină şi melancolică, cu un nas coroiat şi ascuţit de papagal, se dovedeşte a fi neobosit în muncă, un soldat neînfricat şi un diplomat fără scrupul. Toate aceste însuşiri primejdioase se concentrează asupra unei singure idei: să întreacă degrabă, cu mult, faptele bunicului său Baiazid şi pe ale tatălui său, Murad, care au dovedit pentru prima oară Europei superioritatea militară a noii naţiuni turce. Dar primul lui asalt, asta se ştie şi se simte, va fi Bizanţul, acest ultim şi splendid giuvaer al împărăţiei lui Constantin şi Justinian.
Fără apărare
Această piatră preţioasă se află aici, foarte aproape, de fapt fără apărare pentru un pumn gata să lovească. Imperiul bizantin, Imperiul roman de răsărit, care cuprindea altădată lumea din Persia până în Alpi, iar de acolo până în deşerturile Asiei, un imperiu mondial, pe care altădată îl străbăteai în luni şi luni de zile, acum poate fi parcurs în trei ore de mers agale pe jos; din păcate, din vechiul Imperiu bizantin n-a mai supravieţuit decât un cap fără trup, o capitală fără ţară; din Constantinopol, oraşul lui Constantin, vechiul Byzantium, a mai rămas împăratului, bazileului, numai o parte, actualul Stambul, în timp ce Galata aparţine genovezilor, iar tot teritoriul dinafara zidurilor oraşului a căzut în mâna turcilor; această împărăţie a ultimului împărat e o nimica toată, de fapt doar un zid enorm împrejmuind biserici, palate şi un labirint de case, care se cheamă acum Bizanţ. Jefuit mai întâi fără cruţare de cruciaţi, decimat de ciumă, slăbit de veşnica luptă de apărare împotriva popoarelor nomade, sfâşiat de conflicte naţionale şi religioase, oraşul a devenit incapabil să găsească resursele de luptători şi de bravură pentru ca, prin forţe proprii, să se apere contra duşmanului, ale cărui tentacule se strâng mereu mai ameninţătoare. Purpura ultimului împărat al Bizanţului, Constantin Dragases, este o mantie făcută din vânt, dar coroana lui un joc al destinului.
Dar tocmai fiindcă este încercuit de turci, apărarea acestui oraş, sacru în ochii Occidentului printr-o cultură comună milenară, reprezintă pentru Europa un simbol al onoarei sale; numai dacă toată creştinătatea unită ar fi în stare să apere acest ultim bastion al Orientului, care se află pe punctul de-a se prăbuşi, ar mai putea dăinui Hagia Sofia, cea din urmă şi totodată cea mai frumoasă catedrală a Imperiului roman de răsărit, ca bazilică a adevăratei credinţe.
Creştinătatea unită?
Constantin îşi dă de îndată seama de primejdie. Cuprins de o îngrijorare lesne de înţeles, trimite, în ciuda tuturor discursurilor pacifice ale lui Mahomed, emisari după emisari în Italia, la Vatican, la Veneţia, la Genova, prin care cere să-i fie puse la dispoziţie galere şi soldaţi. Dar Roma şovăie, Veneţia procedează la fel, căci vechea prăpastie dintre credinţa Răsăritului şi credinţa Apusului dăinuie încă. Biserica greacă o urăşte pe cea romană, iar patriarhul ei refuză să recunoască şi acum că papa este cel mai înalt păstor. E adevărat că, în faţa ameninţării turcilor, conciliile de la Ferrara şi Florenţa hotărâseră de mult reunificarea celor două biserici, precum şi sprijinirea Bizanţului împotriva turcilor. Dar de îndată ce pericolul se îndepărtase de Bizanţ, sinoadele greceşti refuzaseră să traducă în fapt tratatul încheiat; abia acum când Mahomed a devenit sultan, iminenţa primejdiei învinge îndărătnicia ortodoxă: solicitând un grabnic ajutor, Bizanţul face cunoscut Romei că e gata să cedeze. Roma pregăteşte mai multe galere, încărcate cu soldaţi şi muniţii; pe unul din vase se află însuşi trimisul papei, pentru a celebra cu toată solemnitatea împăcarea celor două biserici şi a proclama în faţa lumii că acel ce atacă Bizanţul sfidează prin aceasta întreaga creştinătate unită.
Partea a doua AICI
sursa: Stefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, Traducerea şi postfaţa de I.M. Ştefan, Editura Muzicală, Bucureşti, 1978
ISTORII REGĂSITE 
[…] ultim bastion al Orientului, care se află pe punctul de-a se prăbuşi, ar mai putea dăinui Hagia Sofia, cea din urmă şi totodată cea mai frumoasă catedrală a Imperiului roman de răsărit, ca […]
ApreciazăApreciază