Arhive etichetă: Constantin

Cucerirea Bizanțului (II) Slujba de împăcare

mehmed II cuceritorulUn spectacol grandios

Într-o zi de decembrie are loc un spectacol grandios; marea sărbătoare a împăcării se desfăşoară în somptuoasa bazilică, a cărei splendoare de odinioară – marmură, mozaicuri, bogăţii strălucitoare – se poate cu greu bănui în moscheea de astăzi. Înconjurat de toţi înalţii demnitari ai împărăţiei sale, Constantin, bazileul, şi-a făcut apariţia, pentru ca prin augusta-i coroană să fie martor şi chezaş al trăiniciei acestei veşnice reuniri. Giganticul lăcaş, iluminat de nenumărate lumânări, este arhiplin. În faţa altarului, Isidorus, trimisul Sfântului Scaun şi patriarhul ortodox, Gregorius, oficiază frăţeşte liturghia. E pentru prima oară, după multă vreme, când numele papei reapare în rugăciuni; e pentru prima oară când pioase cântări în limba latină şi în limba greacă se înalţă spre cupolele catedralei nemuritoare, în timp ce, într-o procesiune solemnă, cei doi clerici împăcaţi poartă moaştele sfântului Spiridon. Răsăritul şi Apusul, cele două credinţe par unite pe veci şi după ani şi ani de cumplite neînţelegeri, ideea europeană, ţelul Occidentului, este în sfârşit din nou împlinită.

Pradă propriului său destin

Dar scurte şi trecătoare sunt în istorie momentele de înţelepciune şi de bună înţelegere. Chiar în timp ce glasurile credincioşilor se unesc în biserică într-o rugăciune comună, în afara zidurilor ei, într-o chilie a mânăstirii, învăţatul călugăr Ghenadios tună şi fulgeră împotriva latinilor, împotriva trădării adevăratei credinţe. Abia reuşise raţiunea să înjghebe pacea şi fanatismul se şi grăbeşte s-o destrame; şi aşa cum clerul grecesc nu se gândeşte în mod sincer să se supună, tot astfel prietenii de la celălalt capăt al Mediteranei uită de ajutorul făgăduit. În fapt, se trimit câteva galere şi câteva sute de soldaţi, dar apoi oraşul este lăsat pradă propriului său destin.

Promisiuni

Când despoţii pregătesc un război, ei vorbesc necontenit doar despre pace atâta timp cât nu au terminat să se înarmeze. La urcarea sa pe tron, Mahomed întâmpină pe ambasadorii împăratului Constantin cu cele mai liniştitoare şi cordiale cuvinte; el jură public şi solemn, de faţă cu martori, pe Allah şi pe profetul său, pe îngeri şi pe Coran, că va respecta cu scrupulozitate tratatele încheiate cu bazileul. Dar totodată încheie, în ascuns, un tratat de neutralitate reciprocă, pe timp de trei ani, cu Ungaria şi Serbia, interval în care speră să cucerească nestingherit Bizanţul. Abia după aceea, considerând că promisese şi proclamase îndeajuns pacea, Mahomed provoacă războiul printr-o încălcare flagrantă de drepturi.

Continuă citirea →

Cucerirea Bizanțului (I) În faţa primejdiei

mehmed IIUn nou suveran al Imperiului otoman

La 5 februarie 1451, un mesager secret aduce în Asia Mică lui Mahomed, pe atunci un tânăr în vârstă de douăzeci şi unu de ani, fiul cel mai mare al sultanului Murad, vestea că tatăl său a murit. Fără să spună un cuvânt miniştrilor şi sfetnicilor, prinţul, pe cât de şiret pe atât de energic, se aruncă pe cel mai bun cal al său, un pursânge superb, şi biciuindu-l ca să-l grăbească, străbate fără oprire distanţa de o sută douăzeci de mile până la Bosfor, trece strâmtoarea şi debarcă la Galipoli, pe ţărmul european. Abia acolo dezvăluie credincioşilor lui vestea morţii tatălui şi, pentru a preîntâmpina şi zădărnici orice pretenţie la tron a altcuiva, adună o armată de elită şi în fruntea ei se duce la Adrianopol, unde, fără a întâmpina vreo împotrivire, este recunoscut ca suveran al Imperiului otoman.

Chiar de la primul său act de guvernământ, Mahomed îşi arată teribila sa duritate, lipsită de scrupule. Pentru a îndepărta dinainte orice rudă de sânge care i-ar putea fi rivală, pune să fie înecat în baie fratele lui încă minor şi îndată după aceea – dovadă a perfidiei sale premeditate şi a cruzimii sale – pune să fie asasinat şi ucigaşul pe care îl tocmise pentru a-i omorî fratele.

Groază la Bizanț

Ştirea că în locul mai chibzuitului Murad a devenit sultan al turcilor Mahomed, acest tânăr plin de pasiuni şi avid de putere, umple de groază Bizanţul. Căci prin nenumărate iscoade s-a aflat că acest om ambiţios a jurat să pună stăpânire pe capitala de altădată a lumii şi că – în ciuda tinereţii lui – îşi petrece zilele şi nopţile studiind considerentele strategice care ar putea duce la împlinirea acestui plan al vieţii sale. De asemenea toate rapoartele sunt unanime în a recunoaşte excepţionala capacitate militară şi diplomatică a noului padişah.

Continuă citirea →

Elena, mama primului împărat creştin (ultima parte)

Elena, mama imparatului Constantin cel Mare

Din prima sa căsătorie cu Minervina, Constantin cel Mare a avut un fiu, pe Crispus. Cu Minervina s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi cu Helena în 293. Ca să fie adoptat ca moştenitor la tron de către Maximianus Herculius, Constantin a repudiat-o şi el pe Minervina (se pare tot o concubină de condiţii obscure) şi s-a căsătorit cu Fausta, o altă fiică a lui Maximian, deci soră cu soţia de-a doua a tatălui său Chlorus (307). Despre Fausta se spunea de asemenea — ca şi în cazul Theodorei — că era de o frumuseţe olimpică. Din căsătoria cu Fausta s-ar fi născut Constantin al II-lea şi Constantius al II-lea. După unii autori, ei ar fi însă copiii născuţi de o a treia soţie a lui Constantin cel Mare, dar al cărei nume rămâne necunoscut.

Atât Elena cât şi Constantin iubeau foarte mult pe tânărul Crispus şi îi pregăteau o strălucită carieră, pe care principele în vârstă de 20 ani o şi prefaţase cu câteva victorii militare la Rhin şi pe mare. Dar Fausta se gândea şi ea la copiii ei. Puse la cale o intrigă ticăloasă contra lui Crispus, acuzat de complot împotriva ei. Violent şi grăbit, după ce-l arestă pe Crispus, Constantin dădu repede dispoziţii ca tânărul să fie ucis prin otrăvire la Pola; se pare fără încunoştinţarea mamei sale Elena.

Îndurerata bătrână nu putea uita moartea nevinovată a nepotului şi pregăti la rândul ei o răzbunare împotriva nurorii criminale. Îi dovedi lui Constantin greşeala în care căzuse uşor, din pricina vicleniei Faustei, apoi îi dezvălui, de asemenea, unele greşeli grave, de adulter, ale soţiei sale. Nu putem şti până la ce limită au mers rătăcirile conjugale ale Faustei, dar ştim că fiul avea o mare încredere în vorbele mamei sale. Fausta, la rândul ei, a fost supusă unor suplicii, apoi executată, rigoare ce a adus oarecare consolare îndureratei bunici.

Continuă citirea →

Elena, mama primului împărat creştin (prima parte)

Elena, mama imparatului Constantin cel Mare

Elena, mama lui Constantin cel Mare, a deschis seria principeselor adepte ale creştinismului. Atât timp cât va mai exista Imperiul roman, ele nu se vor deosebi de înaintaşele lor păgâne. În perioada târzie şi creştină a statului roman, femeile de la curtea imperială au continuat să participe cu pasiune la treburile de guvernământ, de politică internă şi externă. Erau atrase spre acestea fie din dragoste maternă sau conjugală, fie din ambiţii personale, pasiuni, pe care la împărătesele bizantine le întâlnim mult mai puternice.

Sursele istorice de care dispune cercetătorul de azi, pentru reconstituirea biografiei „împărătesei şi sfintei Elena”, sunt destul de numeroase, dar, din păcate, în cea mai mare parte suspecte, atunci când provin din cercuri ecleziastice, sau din redacţii târzii, bazate pe tradiţie. Pentru marile servicii pe care această femeie le-a adus bisericii creştine din veacul al IV-lea, ea a fost canonizată. Icoana „sfintei Elena”, alături de a fiului său, figurează în toate lăcaşurile creştine de cult. Aşa se explică de ce viaţa ei ne este cunoscută mai ales din operele scriitorilor creştini, din legende, panegirice, hagiografii etc, în care redactorii îi aduc numai elogii.

Continuă citirea →