Circumnavigaţia globului avea să îl formeze definitiv pe tânărul Darwin, de 22 de ani. Cinci ani de greutăţi fizice şi rigoare mintală, închis între pereţii unei nave, ani compensaţi de oportunităţi fără margini în junglele braziliene şi în Munţii Anzi, aveau să îi dea lui Darwin o profunzime de gândire pe care n-o avusese până atunci. Ca gentleman naturalist, acesta putea părăsi nava perioade lungi de timp, urmărindu-şi propriile interese. În consecinţă, a petrecut doar 18 luni la bordul navei.
Greutăţile au apărut imediat: îndată ce au ieşit în larg, Darwin a fost torturat de un rău de mare chinuitor. Şi la fel au fost şi întrebările sale: în zilele fără turbulenţe, pătura de plancton de la suprafaţa oceanului l-a făcut să se întrebe de ce mişună aceste creaturi frumoase departe în larg, unde niciun om nu le poate aprecia. Pe Insulele Capului Verde (în ianuarie 1832), navigatorul a văzut benzi de cochilii de stridii printre stânci; acestea l-au făcut să creadă că speculaţiile geologice ale lui Lyell erau corecte, în sensul că pământul se ridică în anumite locuri şi se scufundă în altele. La Bahia (astăzi Salvador), Brazilia, pădurea tropicală luxuriantă l-a lăsat pe Darwin într-o stare de încântare haotică. Dar mintea lui, cu înclinaţiile sale aboliţioniste inspirate de Wedgwood, s-a arătat revoltată de sclavia locală. Pentru Darwin, atât de adesea solitar, pădurea tropicală părea o compensaţie pentru răutăţile oamenilor: a petrecut luni întregi în Rio de Janeiro, în mijlocul acestei splendori tropicale uimitoare, pline de viermi laţi „viu coloraţi”, iar colecţionarul însuşi a devenit „fascinat de păianjeni”.
Dar natura are propriile rele, iar Darwin avea să îşi amintească mereu înfiorat de viespea ihneumon parazită, care strângea omizi mâncate de vii de larvele sale. Mai târziu avea să folosească acest exemplu ca probă împotriva celor care vorbeau despre bunătatea absolută a naturii.
Navigând pe Río de la Plata, în iulie 1832, a găsit Montevideo, în Uruguay, în plină rebeliune şi s-a alăturat marinarilor înarmaţi pentru recucerirea fortăreţei din mâinile rebelilor. La Bahía Blanca, în Argentina, gauchos i-au vorbit despre exterminarea indienilor din pampa. Dincolo de spoiala de civilizaţii, genocidul părea regula de frontieră, o concluzie întărită de întâlnirea lui Darwin cu generalul Juan Manuel de Rosas şi „armata sa de bandiţi netrebnici” însărcinată cu eradicarea băştinaşilor. Pentru un tânăr sensibil, proaspăt ieşit de pe băncile Colegiului lui Hristos, situaţia era tulburătoare.
Întâlnirea cu oamenii sălbatici din Tierra del Fuego, în decembrie 1832, l-a tulburat şi mai mult. Cât de mare, scria Darwin, este „diferenţa dintre omul sălbatic şi omul civilizat. Este mult mai mare decât cea dintre o fiară şi [un] animal domesticit”. Dumnezeu a creat oameni într-o vastă diversitate culturală şi, totuşi, judecând după oamenii sălbatici creştinaţi de departe, chiar şi cele mai „joase” rase erau capabile de îmbunătăţiri.
Darwin şi-a pus întrebări chinuitoare şi a căutat mereu explicaţii. Fosilele descoperite l-au făcut să-şi pună şi mai multe întrebări. Călătoriile repetate din decursul a doi ani pe vârfurile din Bahía Blanca şi mai departe la sud, la portul Sf. Iulian, au scos la iveală oasele uriaşe ale unor specii de mamifere dispărute. Darwin a transportat singur cranii, oase femurale şi carapace la navă – relicve, presupunea el, de rinoceri, mastodonţi, specii de tatu de dimensiunea unei vaci şi leneşi tereştri uriaşi. A descoperit un mamifer de dimensiunea unui cal, cu o faţă alungită, ca de furnicar, şi s-a reîntors dintr-o călătorie de 550 km la Mercedes, lângă fluviul Uruguay, cu un craniu lung de 71 cm legat de calul său. Descoperirea fosilelor a devenit marea pasiune a lui Darwin. Această îndeletnicire l-a făcut să se gândească la lumea primitivă şi la ceea ce a determinat dispariţia acestor animale gigantice.
Era evident că Pământul suferea modificări, că se ridica; observaţiile lui Darwin din Munzii Anzi au confirmat acest lucru. După ce nava Beagle a explorat insulele Falkland şi după ce Darwin a strâns la Puerto Deseado, în Argentina, oasele parţial deteriorate ale unei noi specii de păsare rha pitică, nava a luat-o spre coasta de vest a Americii de Sud, la Valparaíso, Chile. Aici, Darwin a urcat 1 200 m pe înălţimile Anzilor şi fost impresionat de forţele care au ridicat astfel de munţi. Aceste forţe s-au făcut simţite în momentul în care a asistat la erupţia muntelui vulcanic Osorno la 15 ianuarie 1835. Apoi, în Valdivia, Chile, la 20 februarie, pe când stătea culcat într-o poiană din pădure, pământul a început să se zgâlţâie: violenţa cutremurului şi mareea care a urmat au fost suficiente pentru a distruge marele oraş Concepción, prin ruinele căruia a trecut Darwin după aceea.
Dar ceea ce l-a intrigat a fost ceva aparent nesemnificativ: păturile de stridii locale, toate moarte, zăceau acum peste nivelul fluxului. Pământul se ridicase: Lyell, apelând la abordarea uniformitariană, a susţinut că formaţiile geologice erau rezultatul unui cumul de forţe constante de natura celor pe care le vedem astăzi. Iar Darwin le văzuse. Continentul se împingea singur în sus, zeci de centimetri deodată. Şi-a imaginat eonii necesari pentru a ridica arborii fosilizaţi în gresie (odinioară mâl de ţărm) la 2 100 m, unde îi găsise el. Darwin a început să ia în calcul perioade uriaşe de timp.
Au plecat din Perú spre casă în septembrie 1835. Mai întâi, Darwin a acostat pe toridele Insule Galapagos. Acestea sunt insule vulcanice pline de iguane marine şi ţestoase gigantice. (Darwin şi echipajul au adus la bord ţestoase mici, pe post de animale de companie, care să se împrietenească acum cu coati capturaţi în Perú.) Contrar legendei, aceste insule nu l-au făcut niciodată pe Darwin să exclame „Evrika!”. Deşi observase că mierlele difereau pe cele patru insule şi denumise aceste specimene în conformitate cu habitatul lor, nu a reuşit să denumească celelalte păsări descoperite pe insulă – ceea ce el a crezut că sunt pitulici, cinteze „cu cioc gros” şi rude de granguri. De asemenea, nu a strâns nici specimenele de ţestoase, chiar dacă prizonierii locali credeau că fiecare insulă are speciile sale distincte.
Eroii „cu dor de casă” s-au întors în Anglia, trecând prin Tahiti, Noua Zeelandă şi Australia. Până în aprilie 1836, când nava Beagle a traversat insulele Cocos (Keeling) din Oceanul Indian – Fitzroy voia să vadă dacă pe vârful muntelui se află recife de corali – Darwin avea deja teoria sa despre formarea recifelor. El şi-a imaginat (corect) că aceste recife cresc pe vârfuri montane scufundate. Delicatul coral s-a dezvoltat, compensând astfel terenul în scădere, pentru a rămâne la o temperatură ideală şi în condiţii de luminozitate optime. La Capul Bunei Speranţe, Darwin a vorbit cu astronomul Sir John Herschel, posibil despre teoria evoluţiei geologice treptate a lui o nouă problemă, „misterul misterelor”, modificarea simultană a vieţii fosile.
În ultima etapă a călătoriei, Darwin şi-a terminat jurnalul de 770 de pagini, a adunat 1 750 de pagini de note, a desenat 12 cataloage cu cele 5 436 de piei, oase şi carcase, încă întrebându-se: Este fiecare cinteză de Galapagos o specie apărută natural? De ce au dispărut leneşii tereştri? A navigat către casă cu suficiente probleme cât să-l preocupe o viaţă întreagă. Când a debarcat, în octombrie 1836, perspectiva de a deveni vicar se estompase, armele făcuseră loc agendei de notiţe, iar teoreticianul suprem care trecuse întotdeauna de la cauze mici la rezultate mari avusese curajul să privească dincolo de convenţiile propriei sale culturi victoriene pentru a descoperi noi răspunsuri.
Partea a treia AICI
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 5, Bucureşti, Editura Litera, 2010
ISTORII REGĂSITE 