O prietenie adevărată: Eminescu-Creangă

După numirea sa, în 1875, ca revizor şcolar, Mihai Eminescu a întreprins inspecţii şcolare în mai multe zone. Cu acest prilej, Eminescu l-a descoperit pe învăţătorul Ion Creangă. Prietenia între ei s-a legat imediat. Eminescu a trimis ministrului un elogios raport prin care-i aducea la cunoştinţă „opera acestui modest dascăl”. Apoi, tot el îl va lua „mai cu vorba, mai cu forţa”, pe Creangă, la „Junimea”, unde a citit „Soacra cu trei nurori”.

La rândul său, Creangă avea faţă de Eminescu o admiraţie deosebită. Pe un manual de geografie primit în dar de la Eminescu, păstrat cu sfinţenie, Creangă va scrie: „Dăruit mie de d. Mihail Eminescu, eminentul scriitor şi cel mai mare poet al românilor 1878”.

Când Eminescu este destituit din funcţia de revizor, cel care îi sare în ajutor este Creangă, care-l găzduieşte în bojdeuca sa din Ţicău. Amândoi vor petrece toamna şi iarna, Eminescu „cizelându-şi versurile, redeşteptând trecutul şi trezind la viaţă nouă limba veche şi înteleaptă a cronicarilor”. În schimb, Creangă va termina „Moş Nechifor Coţcarul”. S-au despărţit cu greu, dat fiind faptul că Eminescu a fost numit redactor la ziarul „Timpul”. Îndurerat, Creangă îi scrie acolo:

„Bădie Mihai, această epistolă ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună; unde mata uitându-te pe cerul plin de luminăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase. Bădie Mihai, nu pot uita acele nopţi albe, când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu…”