Elisabeta I – O figură paradoxală

Regina Angliei, Elisabeta I (1558-1603) a primit de timpuriu o educaţie aleasă, aşa cum se cuvine unui descendent cu „sânge albastru”, având ca dascăli profesori renumiţi ai vremii, care au învăţat-o greaca şi latina, dar şi franceza şi italiana.

Ca orice reprezentantă a sexului frumos, îi plăcea cochetaria. Avea nenumărate toalete şi accesorii femeieşti (la moartea ei a lăsat 6.000 de rochii şi 80 de peruci asortate), se machia puternic şi-şi vopsea părul în culori incredibile.

A imprimat la Curte o atmosferă romantică, plină de muzică şi veselie, cu petreceri mascate şi dansante.

Îi plăcea să flirteze, iar câteva dintre relaţiile sale – în special cu Robert Dudley, conte de Leicester, şi Robert Devereux, conte de Essex) s-au dovedit foarte serioase.

Cu toate acestea, Elisabeta n-a lăsat ca emoţiile şi patimile lumeşti să precumpănească asupra raţiunilor de stat. Ca monarh, a fost subtilă manipulatoare, o excelentă negociatoare, o maestră în arta politicii, impunându-şi deciziile cu mână forte. În felul acesta a reuşit să menţină prosperitatea şi stabilitatea ţării într-o perioadă de mari turbulenţe religioase şi politice.

Elisabeta a fost o fiinţă paradoxală, după cum a recunoscut-o chiar ea, într-un faimos discurs ţinut la Tillbury, în faţa armatei, când şi-a făcut apariţia călare pe un cal alb:  „Ştiu că trupul meu aparţine unei femei slabe şi fără putere, dar inima şi stomacul sunt ale unui rege”.

Această mărturisire a Elisabetei este emblematică pentru întreaga ei faptură, deopotrivă gingaşă, dar şi „bărbătoasă” (de multe ori înjura, scuipa şi se scobea în dinţi fără jenă, în public, ca un bădăran de rând).

A fost suverană luminată, un abil diplomat, dar şi de un oportunism infect când era vorba de interesele ei, ori de o cruzime feroce atunci când raţiunile de stat precumpăneau.