Arhive etichetă: Elisabeta I

Elisabeta I a Angliei: boală și viciu

Elisabeta I a AnglieiPe drept cuvânt se poate spune despre Elisabeta I că a reprezentat o figură singulară în istorie. Născută la Greenwich (1533), regină a Angliei şi a Irlandei (1558-1603), Elisabeta I a rămas toată viaţa o celibatară îndărătnică, deşi constituia la vremea aceea cea mai bună partidă din Europa şi a fost cerută în căsătorie atât de cei mai mari gentilomi de la Curtea sa, cât şi de aproape toţi prinţii şi regii domnitori ai Apusului. Adeseori, din politeţe, ea promitea celor mai insistenţi că le va acorda mâna sa şi o dată cu ea şi importanta sa dotă, coroana şi regatul. Dar, după cum prea bine se ştie, nu şi-a pus niciodată inelul de logodnă pe deget!

Se menţionează că, la începutul domniei sale, într-una din zile, pe când împreună cu unul din familiarii săi, scoţianul Melville, aborda subiectul căsătoriilor sistematic promise şi apoi uitate, curteanul i-a spus că în situaţia de faţă ea era în acelaşi timp regină şi rege, dar odată căsătorită, ea nu va mai fi decât regină. Elisabeta i-a făcut cu ochiul şi cu un surâs ambiguu pe buze, a spus:
— Eu nu pot să fiu decât rege!

Continuă citirea →

Bufonul şi regina

bufon

Bufonul reginei Elisabeta I a Angliei a fost iertat în mai multe rânduri pentru impertinenţa de a fi spus nişte adevăruri neconvenabile. Totuşi, într-o zi, regina porunci să-l arunce în temniţă pe măscărici pentru că întrecuse măsura. După o vreme, Elisabeta îşi aduce aminte de el şi porunci să fie adus iarăşi la curte.

Sper că de azi înainte n-o să ne aduci mereu aminte de greşelile pe care le facem, zise regina.

Bineînţeles, majestate, doar n-o să repet într-una lucruri de care vorbeşte toată lumea! 🙂

Invincibila armada – Greşeli fatale în istorie

invincibila armada - lupta cu Anglia

A fost cea mai mare forţă navală alcătuită vreodată şi cu ajutorul ei regele Filip al II-lea al Spaniei a intenţionat să o înlăture pe regina Elizabeta I de pe tronul Angliei şi să readucă regatul la catolicism. A făcut o greşeală fatală.

Ducele era îngrozit de misiunea pe care i-o încredinţase regele Filip al II-lea al Spaniei. După moartea marchizului de Santa Cruz – la 9 februarie 1588 – regele îl desemnase pe el să comande expediţia împotriva Angliei. „Sănătatea mea nu poate face faţă unei asemenea călătorii“, îl implora ducele pe monarh în scrisoarea de răspuns, „întrucât ştiu din experienţă că ori de câte ori am ieşit în larg am suferit întotdeauna de rău de mare şi am răcit… Cum nu am nici experienţa mării, nici pe cea a războiului, nu cred că ar trebui să comand o acţiune atât de importantă“.

Continuă citirea →

Virgină, într-adevăr!

Prima colonie englezească în America a fost Virginia, botezată după „Regina Virgină” Elisabeta I. A fost întemeiată de Walter Raleigh, care ştia că nu era deloc virgină. El a fost unul dintre iubiţii Elisabetei, până când a sedus-o pe Elizabeth Throckmorton, o doamnă din escorta reginei.

Nemăritată poate că a fost, însă alţi iubiţi ai „Reginei Virgine”  au fost William Pickering, Christopher Hatton, Thomas Heneage, Edward Vere, Earl de Oxford, Ducele de Alencon, Robert Dudley, Earl de Leicester şi fiul lui Dudley, Robert Devereaux, Earl de Essex. Virgină, într-adevăr! 🙂

*****

Nigel Cawthorne, Viaţa sexuală a preşedinţilor americani, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2009, pag. 5

Shakespeare, „diamantul” din patul reginei Elisabeta I

Cârcotaşii istoriei pretind că regina Elisabeta I ar fi întreţinut relaţii de natură amoroasă cu William Shakespeare (1564-1616). Într-unul din momentele lor de intimitate, iritată de comportamentul îndrăzneţ al marelui dramaturg, Elisabeta I i-ar fi spus:

Continuă citirea →

Dragoste şi moarte

La numai 25 de ani, noua regină a Angliei era o mireasă de râvnit pentru oricare dintre prinţii Europei. Dar la Curtea ei nu era nici un secret că exista doar un singur favorit: lordul Robert. Avea ea puterea să depăşească un obstacol major şi să îl ia pe acesta în căsătorie?

Atât tatăl, cât si bunicul sau fuseseră executaţi pentru trădare, dar averile lordului Robert Dudley au început să sporească o dată cu urcarea Elisabetei I pe tronul Angliei la 17 noiembrie 1558.

Născuţi în aceeaşi zi cu 25 de ani în urmă, cei doi fuseseră prieteni din copilărie, iar în timpul domniei surorii vitrege a Elisabetei, regina Maria, Dudley îşi vânduse din proprietăţi pentru a o sprijini pe prinţesa dizgraţiată. Acum, unul din primele acte date în calitate de regină a fost acela de a-l numi pe Dudley şeful grajdurilor regale, o poziţie înaltă la Curte. Când a traversat Londra 11 zile mai târziu pentru a lua în stăpânire Turnul Londrei, Elisabeta era însoţită de înaltul, chipeşul şi brunetul Dudley – poreclit „Ţiganul“ de către detractorii săi.

Regina a continuat să-i confere acestuia şi alte favoruri, dăruindu-i pământuri, o licenţă de a exporta produse din lână fără taxe şi locotenenţa asupra castelului şi pădurii Windsor. Nu-l scăpa niciodată din ochi, lăudându-i frumuseţea şi inteligenţa în faţa oricui ar fi ascultat şi apărându-l de critici. Când i s-a prezentat o listă cu propuneri de ambasadori, Elisabeta a tăiat imediat numele lui Dudley; era evident că dorea ca acesta să rămână la Curte. În primăvară, ambasadorul spaniol scria că Dudley deţinea o poziţie privilegiată la Curte, în aşa măsură încât făcea doar ceea ce dorea; „se spune chiar că Maiestatea Sa îl vizitează în încăperile sale zi şi noapte“,  adăuga el.

Printre grijile cele mai mari ale tinerei regine se număra căsătoria şi preocuparea de a avea un moştenitor la tron. Tatăl său, Henric al VIII-lea, îşi scandalizase ţara şi mai toată Europa cu cele şase căsătorii şi a lăsat regatul sfâşiat de dispute privitoare la succesiune. În cei 11 ani scurşi de la moartea acestuia, Anglia fusese condusă de unicul său fiu, firavul Eduard al VI-lea, mort la vârsta de 16 ani; de nepopulara sa fiică mai vârstnică, Maria, care a domnit doar 5 ani fără să lase vreun moştenitor, iar acum de Elisabeta, fiica celei de a doua soţii a lui Henric, nefericita Anne Boleyn.

Peţitorii europeni nu s-au lăsat mult timp aşteptaţi: un prinţ suedez, ducele de Saxonia, nepotul regelui Spaniei. Dar poate că Elisabeta nu era interesată de astfel de alianţe străine şi voia în schimb să-şi aleagă un mire englez? Cine altul ar fi o alegere mai bună decât propriul favorit, lordul Dudley?

Incomoda Amy  Robsart

În calea uniunii dintre Elisabeta şi Dudley exista un obstacol: tânărul şi chipeşul cavaler era deja căsătorit. Cu nouă ani în urmă, la scurt timp după ce împlinse 17 ani, Dudley o luase în căsătorie pe Amy Robsart, singurul copil al unui nobil de ţară şi moştenitoarea unei averi considerabile. Printre participanţii la nuntă s-a numarat şi Elisabeta, la acea vreme doar prinţesă şi departe încă de tronul ce avea să-i revină mai târziu. Deşi la început perechea părea fericită, Dudley era tot mai atras de viaţa de Curte de la Windsor şi îşi lăsa soţia singură la ţară pentru perioade tot mai lungi de timp. Din căsătorie nu rezultase nici un copil.

La vremea când începuseră să circule zvonurile despre tânărul iubit al reginei şi poate viitor soţ, nevasta acestuia locuia pe un domeniu lângă Oxford, la aproximativ 75 de kilometri nord-vest de Londra. Împreună cu servitorii, ocupa mai multe încăperi la Cumnor Hall, o fostă mănăstire locuită de alte două familii. Liniştea pastorală de la Cumnor Hall a fost întreruptă brusc în ziua de duminică 8 septembrie 1560 de pregătirile de plecare la târgul de ţară care se ţinea în satul vecin, Abingdon. Lady Dudley le dăduse liber slujitorilor pentru a putea participa la sărbătoare, dar ea se hotărâse să rămână acasă, în locuinţa aproape pustie. Seara, când slujitorii s-au întors, au fost întâmpinaţi de o privelişte cumplită: stăpâna lor zăcea moartă, cu gâtul frânt, la picioarele scării ce ducea din încăperile ei în holul principal.

Amurgul unei iubiri

Au urmat imediat zvonuri urâte care îl implicau pe Dudley în moartea soţiei sale, aşa că regina a fost nevoită să-l îndepărteze de la Curte până la finalizarea anchetei. „Nu am cum să mă dezic de clevetelile pe care ştiu că lumea rea le va răspândi, decât într-un singur fel, făcând ca adevărul gol-goluţ să iasă la iveală“, scria Dudley.  Dar care era adevărul? Rivala Elisabetei, Maria, regina Scoţiei, se pare că ar fi spus: „Regina Angliei vrea să se marite cu grăjdarul ei, care şi-a ucis soţia ca să o poată lua de nevastă!

Elisabeta a poruncit ca toată Curtea să poarte doliu după lady Dudley, iar două săptămâni mai târziu era înmormântată după serviciul religios în capela regală. În cele din urmă lordul Dudley a fost absolvit de toate acuzaţiile cu privire la moartea soţiei şi i s-a permis să revină la Curte. Rămăsese încă favoritul reginei şi, scăpat acum de povara unei soţii nedorite, mai era considerat de unii ca posibil consort al acesteia.

Cât despre nefericita Amy Robsart, fusese ea victima unui accident sau a unei uneltiri? Istoria, ca şi ancheta întreprinsă la vremea respectivă, pare să îl găsească nevinovat pe lordul Dudley. Se ştia că soţia sa suferea de cancer la sân şi adesea fusese auzită rugându-se la Dumnezeu să o scape de chin. În fazele înaintate ale bolii, cancerul adesea afecteaza şi coloana slăbind-o, astfel încât până şi cel mai mic şoc poate duce la frângerea gâtului. Alunecarea pe scară ar fi putut provoca moartea prematură.

Cu Amy Robsart dispărută convenabil de pe scenă, regina era liberă să aleagă între căsătoria cu Dudley şi o viaţă de flirturi şi amânări – optând pentru cea din urmă. Câteva luni mai târziu îi acorda lui Dudley titlul de conte de Leicester: dar când acesta a încercat să-şi exercite puterea la Curte, l-a admonestat cu asprime: ,,Nu voi tolera aici decât o singură stăpână şi nici un stăpân”. Dudley a continuat să rămână în serviciul reginei vreme de încă trei decenii, riscând însă – cu oarece bravură – să stârnească nemulţumirea reginei prin două căsătorii ulterioare.

Cât despre Elisabeta, şi-a ţinut regatul şi chiar întreaga Europă în suspans cu privire la intenţiile sale de căsătorie vreme de 45 de ani – chiar şi după ce a trecut de vârsta la care ar mai fi putut avea copii. Iar spre sfârşitul secolului şi-a luat un nou favorit, mult mai tânărul Robert Devereaux, conte de Essex. Dar nici pe acesta nu a dorit să îl ia de soţ, iar când Devereaux a încercat să pună mâna pe putere, a poruncit să fie arestat şi executat. Regina Fecioară, cum era numită, a murit în 1603, necăsătorită şi fără copii.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest

Cea mai faimoasă victimă a serviciilor secrete

Cea mai faimoasă victimă a reţelei serviciilor secrete conduse de Sir Francis Walsingham (aflat în slujba reginei Elisabeta I) a fost Maria, regina Scoţiei.

În 1567 aceasta a fost obligată să abdice în favoarea fiului său minor, Iacob al Vl-lea. În anul următor, în urma înăbuşirii revoltei ce urma să o readucă pe tron, s-a refugiat în Anglia căutând protecţia verişoarei sale, Elisabeta I. Însă regina Angliei, necăsătorită şi fără urmaşi, a privit-o ca pe o rivală şi la scurt timp a pus să fie arestată.

Execuţia Mariei Stuart

Aflată încă în captivitate 18 ani mai târziu, Maria a fost implicată într-un complot ce urmărea asasinarea Elisabetei şi aducerea pe tronul Angliei a unui monarh catolic, în propria-i persoană. Conducătorul conspiraţiei era un nobil de ţară în vârstă de 25 de ani, pe nume Anthony Babington. Educat în secret în religia catolică, Babington fusese cândva paj al temnicerului Mariei, contele de Shrewsbury – şi probabil la acea vreme căzuse victima farmecelor fascinantei regine. În vara lui 1586 a început să-i scrie Mariei despre planurile sale de a o salva şi de a 0 îndepărta pe Elisabeta. Agenţii lui Walsingham au interceptat corespondenţa, dar după ce au citit documentele incriminatorii, le-au sigilat la loc şi le-au trimis mai departe. La scrisoarea Mariei din 17 iulie, Sir Francis a adăugat un post-scriptum cerându-i lui Babington să precizeze numele celorlalţi conspiratori. Unul dintre aceştia, un preot pe nume John Ballard, a fost arestat la 4 august. Sub tortură, Ballard i-a denuntat şi pe ceilalţi; 10 zile mai târziu Babington a fost arestat. La jumătatea lui septembrie complotiştii au fost judecaţi, condamnaţi şi executaţi.

Elisabeta avea acum pretextul necesar pentru a-şi elimina prizoniera regală incomodă. Maria a fost şi ea judecata şi găsită vinovată de aprobarea unui complot ce viza înlăturarea reginei. La 8 februarie 1587 a fost executată în marea sală a castelului Fotheringhay.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest

Istoria anglicanismului

Anglicanismul reprezintă totalitatea doctrinelor şi a organizării Bisericii Angliei după schisma faţă de Roma şi sub influenţa Reformei protestante.

Biserica anglicană a fost constituită de regele Henric VIII, care, prin Actul de supremaţie (1534), se substituia papei în conducerea Bisericii, din cauza refuzului papei Clement VII de a-i acorda anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon. Excomunicat de Clement VII în 1534 şi de Paul III în 1535, Henric VIII, cu toate că şi-a dus până la capăt opţiunea de a scoate Anglia de sub autoritatea papală, în cele Şase articole (1539), a păstrat dogma catolică, fără a accepta principiile luteranismului şi ale calvinismului, şi a menţinut ierarhia bazată pe episcopi numiţi direct de către rege.

Sub domnia lui Eduard II (1547-1553), s-au accentuat influenţele calviniste în anglicanism, evidente în Book of Common Prayer (Cartea rugăciunii comune), 1549. După domnia Mariei Tudor, când a existat o tentativă de restaurare a catolicismului în Anglia, Elisabeta I a reînnoit Actul de uniformitate (1559) şi Actul de suprematie (1559) prin care regele era recunoscut ca suprem conducător în problemele ecleziastice. În 1563, au fost publicate şi în 1571 aprobate de către parlament Articolele de religie, cunoscute şi ca Cele 39 de articole (elaborate de M. Parker, arhiepiscop de Canterbury), care se deosebeau de catolicism prin doctrina sacramentală, conform unor direcţii de calvinism moderat şi care desfiinţau celibatul ecleziastic, dar întăreau atât autoritatea Bisericii Anglicane, cât şi puterea de control asupra ei din partea suveranului.

După guvernul lui Oliver Cromwell (1649-1658), care a desfiinţat anglicanismul ca Biserică de stat, Carol II Stuart a restabilit anglicanismul proclamând un nou Act de supremaţie (1662) şi Book of Common Prayer, care, împreună cu Cele 39 de articole s-au răspândit în coloniile engleze şi au rămas în vigoare în Biserica Anglicană americană după formarea SUA.

În secolul XIX, în cadrul Bisericii anglicane s-au format diferite curente; High Church, tradiţionalistă şi apropiată de catolicism; Low Church, critică faţă de liturghia tradiţională şi în favoarea cucerniciei individuale, activităţii misionare, a întâietăţii Bibliei (biblism); Broad Church, tinzând sub unele aspecte către un socialism creştin şi susţinătoare a separării Bisericii de stat.

Anglicanismul este organizat într-o comunitate de dioceze, având în frunte pe arhiepiscopul de Canterbury şi care, la fiecare 10 ani se întruneşte într-un sinod (Conferinţa de la Lambeth). Între 1921 şi 1925 cardinalul Mercier şi lordul Halifax au iniţiat întâlniri pentru reunificarea anglicanilor cu catolicii. Vizita arhiepiscopului Ramsey la Paul VI (1966) a oficializat dialogul teologic dintre cele două Biserici, creând o comisie mixtă, internaţională, reînoită de Ioan Paul II (1982).

Elisabeta I – portret neconventional – a doua parte

Elizabeth I

Ceea ce frapeaza in portretele Elisabetei este extravaganta imbracamintei. Ar trebui un vocabular specializat pentru a descrie corsajele si rochiile de catifea plisate si brodate cu fir de aur, matasurile aurite, nenumaratele perle, pietre pretioase, ciucuri si dantele scrobite care o impodobeau.

Ce o determina sa se imbrace astfel? John Clapham, secretarul lui William Cecil (omul de incredere al reginei) nota cu o anumita malitiozitate: „Cand se arata in public, ea aparea intotdeauna imbracata somptuos, presupunand ca astfel ochii poporului, orbiti de stralucirea podoabelor ei, nu ar mai observa urmele timpului”. 🙂

Elisabetei ii placea sa se plimbe prin tara. Trecerea unui convoi regal era, pentru unii, o sarbatoare, un eveniment care producea bucurie si mandrie locala. Pentru altii, nemultumiti – mereu se gasesc si din acestia – era o catastrofa. Si asta doar pentru ca ceea ce ramanea in urma reginei nu le convenea: multi bani cheltuiti, facturi neplatite, campuri calcate in picioare, case intoarse cu susul in jos, chiar jefuite. Dar regina nu se supara pe supusii ei si ii vizita mereu. 🙂

Elisabeta mostenise de la tatal ei o brutalitate a limbajului si chiar a gesturilor care uimea si chiar soca la o femeie, fie ea si regina. Injura ca un birjar, scandalizandu-i pe contemporani. Cand era furioasa, isi batea domnisoarele de onoare, le ciupea pana la sange, le paruia. Se purta deci asa cum ii sta bine unei regine! 🙂

Elisabeta nu s-a casatorit si nu i-a lasat nici pe altii sa-si intemeieze o familie. Cand cel care declarase ca o adora, Leicester, s-a casatorit in taina cu o frumoasa contesa, Elisabeta a fost consternata si ofensata – nu le permitea adoratorilor ei sa se consoleze cu alte femei cand ea ii refuza. A facut scandal, a tipat, si-a batut inca o data doamnele de onoare, a refuzat sa manance o zi intreaga, a tunat si a fulgerat impotriva vinovatilor. Urmarea – sotul si sotia au fost arestati si putin a lipsit ca Leicester sa nu fie inchis in Turn ca vinovat de inalta tradare!

In 1588 contele Leicester, tovarasul ei fidel, a murit. Elisabeta a plans mult. Suferinta nu i-a micsorat insa antipatia fata de Lady Leicester si nici spiritul de economie; bunurile contelui au fost sechestrate pentru a acoperi datoriile mari fata de tron pe care le contractase, iar vaduva a ramas aproape saraca.

Elisabeta a trait pana la 70 de ani, ceea ce insemna o longevitate exceptionala pentru aceea vreme. Nu avea probleme mari de sanatate: o suparau doar intoxicatiile alimentare, febra, abcesele, durerile de cap, iritatiile pielii, brositele si durerile reumatice.

Trebuie spus ca dantura ei era intr-o stare deplorabila si ii provoca dureri cumplite, iar parul ii cazuse dupa boala grea din toamna anului 1562 si purta peruca. Dar pasiunea pentru vanatoare si dans ramanea neschimbata, in afara unor perioade cand febra si artrita o tintuiau la pat! 🙂


sursa: Will Cuppy, Biografii necenzurate ale unor oameni celebri, trad.: Alexandru Macovei, București, Litera International, 2008

Elisabeta I – portret neconventional – prima parte

Regina Elisabeta era fiica lui Henric VIII si a lui Anne Boleyn. Ii semana tatalui sau in anumite privinte, desi ea nu si-a decapitat nici un sot. Poate pentru ca nici nu a avut vreunul.

Isi iubea parintii. Sau macar pe unul dintre ei. E greu de stiut ce a gandit despre mama ei. Istoricii au remarcat insa ca niciodata, in timpul lungii sale domnii, ea n-a mentionat numele mamei sale si nici n-a facut nimic pentru a anula, pe cale juridica, condamnarea ei. Pe cat isi manifesta indiferenta fata de memoria mamei sale, pe atat cauta sa nu-i scape nicio ocazie ca sa-si proclame veneratia pentru cea a lui Henric VIII.  Care nu era decat cel care ii ucisese mama.

Ii placea sa scrie. Nu a scris carti, dar a fost celebra prin nenumaratele sale scrisori.

A beneficiat de o educatie remarcabila. Dar practica retoricii, si in cadrul ei arta de a pleda alternativ pentru sau contra unei teze date era un exercitiu preferat, i-a dezvoltat o tendinta suparatoare spre nehotarare, accentuata cu varsta. Mai ales cand era vorba de barbati.

Elisabeta si-a creat destul de repede o reputatie de persoana economa. Unii, mai rautaciosi, spuneau chiar ca este avara. Chiar si colaboratorii fideli erau nemultumiti de incetineala cu care regina autoriza cheltuielile civile sau militare, in detrimentul intereselor tarii. Totusi, trebuie spus ca exista un domeniu in care politica sa de economie marca o evidenta exceptie: luxul de la curte si stralucirea reginei. 🙂

Elisabeta avea tot ce isi dorea: aur, argint, pietre pretioase erau peste tot in jurul ei. Lipsea totusi ceva: igiena. Dusumelele erau acoperite permanent cu stuf, care era schimbat periodic; dar, cum se aruncau pe jos in timpul mesei oase si coji si cum cainii se foiau printre meseni, e usor de imaginat murdaria de pe jos si insectele care misunau pe acolo, la fel si in asternuturi.

Cat despre „toalete”, ele erau inexistente. Erau folosite scaunele cu gaura, sau oamenii se usurau oriunde. „Palatele Majestatii Sale erau adesea neplacute prin mirosurile lor, inevitabile cand atatea guri sa hranesc in acelasi loc”, constata pudic si cu resemnare un contemporan.

Ca orice curte regala, si cea a Elisabetei intretinea un numar mare de servitori, demnitari si …paraziti. Remarcabila era pofta lor de mancare. Pentru a face fata consumului trebuiau sacrificate cirezi intregi de vite, turme de oi, mii de pui si gaste, hambare pline cu grau. Asta doar la cate o petrecere.

In ceea ce o priveste pe Elisabeta, ea era mai curand cumpatata: ii placeau carnea de pasare, vanatul cu pene si pestele proaspat, dar nu facea excese renuntand la carnea rosie si vanatul cu blana. Prefera berea slaba in locul vinului si punea pret pe fructe si dulciuri, ceea ce a facut sa-si piarda destul de devreme toti dintii. Asta nu insemna ca nu mai avea din cand in cand cate un dinte impotriva unuia sau altuia. 🙂

Trebuie spus ca viata unei regine nu este deloc atat de usoara cum ar parea la prima vedere. Elisabeta avea multe obligatii. Trebuia sa participe la nenumarate serbari, baluri mascate, turnire, vanatori, serate, lupte intre animale. Ceea ce, sa recunoastem, nu-i deloc simplu. 🙂

Elisabeta era pasionata de muzica si chiar stia sa cante la un instrument. Sau cel putin asa credea ea. 🙂

Pentru ea adevarata comoara era dragostea supusilor ei. Asta nu insemna insa ca refuza cadourile care i se ofereau. Iar daca nu i se oferea nimic, alegea, in castelele unde era primita, ceva simbolic: diverse obiecte de arta, bijuterii deosebite, pentru a le lua cu ea. Îi placea sa aiba astfel de amintiri din locurile pe care le vizita. 🙂

Partea a doua AICI

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste

Una din cele mai galante declaraţii de dragoste este aceea pe care ducele de Villa Mediona a făcut-o reginei Elisabeta. Aceasta i-a cerut să-i trimită portretul iubitei lui.

Ducele i-a trimis… o oglindă! 🙂

Regina şi bufonul

Dând dovadă de prea multă cutezanţă, bufonul reginei Elisabeta a Angliei intrase în dizgraţia stăpânei sale. După un timp, suverana l-a iertat şi l-a reprimit la curte.

Cred, zise regina, că de acum încolo n-o să ne mai aminteşti mereu de greşelile pe care le facem.

Nu, majestate, răspunse bufonul, ar fi de prisos să repet lucruri despre care vorbeşte toată lumea! 🙂

Elisabeta I – Regina care a iubit arta

Plăcându-i retorica, limbajul preţios, adoptând gesturi teatrale, histrionice, adesea cabotine, în multe momente ale vieţii sale, regina Angliei, Elisabeta I a dovedit febleţe pentru artă, în general, şi pentru teatru, în special.

Cei care cunoşteau zgârcenia reginei erau uimiţi de generozitatea pe care o manifesta în răsplătirea actorilor. Existenţa unei „Trupe a Majestăţii – Sale” avea legătură cu existenţa altor trupe patronate de apropiaţii reginei: „Trupa contelui de Leicester„, „Trupa contelui Essex” etc. Acest patronaj dădea trupelor stabilitatea şi siguranţa necesară pentru a crea teatru.

După valul puritanist al epocii, când spectacolele de teatru au fost interzise în oraş de către Lordul primar al Londrei, începe perioada de avânt a teatrului elisabetan.

Primul teatru londonez în aer liber a fost construit în 1576, fiind constituit din galerii şi boxe, stratificat ierarhic atât pentru publicul de viţă nobilă, cât şi pentru spectatorii de rând.

Teatrul elisabetan avea o formă circulară, era dispus pe mai multe nivele, capacitatea sa fiind, uneori, de aproximativ 3000 de persoane.

Într-un astfel de teatru s-a afirmat William Shakespeare – dramaturgul care nu i-a închinat Elisabetei I nici o piesă -, creatorul lui The Globe Theatre, care a dus faima teatrului elisabetan în lume.

Teatrul era, în mod paradoxal, prigonit şi înfloritor, iar actorii erau, deopotrivă, hăituiţi şi adulaţi. În Anglia elisabetană şi shakesperiană, teatrul devenise arta fundamentală a unei civilizaţii renascentiste.

Nu numai teatrul îi plăcea Elisabetei, ci şi literatura. În tinereţe a scris câteva poeme originale, a făcut traduceri poetice din Psalmi, din Petraca, din Seneca, din Horaţiu, dar şi traduceri în proză din PLutarh şi din Boethius. A inspirat nenumărate poeme şi opere de artă atât în perioada contemporană ei, cât şi în veacurile următoare, lăsând moştenire figura unei prezenţe culturale de prim rang.

Elisabeta I – O figură paradoxală

Regina Angliei, Elisabeta I (1558-1603) a primit de timpuriu o educaţie aleasă, aşa cum se cuvine unui descendent cu „sânge albastru”, având ca dascăli profesori renumiţi ai vremii, care au învăţat-o greaca şi latina, dar şi franceza şi italiana.

Ca orice reprezentantă a sexului frumos, îi plăcea cochetaria. Avea nenumărate toalete şi accesorii femeieşti (la moartea ei a lăsat 6.000 de rochii şi 80 de peruci asortate), se machia puternic şi-şi vopsea părul în culori incredibile.

A imprimat la Curte o atmosferă romantică, plină de muzică şi veselie, cu petreceri mascate şi dansante.

Îi plăcea să flirteze, iar câteva dintre relaţiile sale – în special cu Robert Dudley, conte de Leicester, şi Robert Devereux, conte de Essex) s-au dovedit foarte serioase.

Cu toate acestea, Elisabeta n-a lăsat ca emoţiile şi patimile lumeşti să precumpănească asupra raţiunilor de stat. Ca monarh, a fost subtilă manipulatoare, o excelentă negociatoare, o maestră în arta politicii, impunându-şi deciziile cu mână forte. În felul acesta a reuşit să menţină prosperitatea şi stabilitatea ţării într-o perioadă de mari turbulenţe religioase şi politice.

Elisabeta a fost o fiinţă paradoxală, după cum a recunoscut-o chiar ea, într-un faimos discurs ţinut la Tillbury, în faţa armatei, când şi-a făcut apariţia călare pe un cal alb:  „Ştiu că trupul meu aparţine unei femei slabe şi fără putere, dar inima şi stomacul sunt ale unui rege”.

Această mărturisire a Elisabetei este emblematică pentru întreaga ei faptură, deopotrivă gingaşă, dar şi „bărbătoasă” (de multe ori înjura, scuipa şi se scobea în dinţi fără jenă, în public, ca un bădăran de rând).

A fost suverană luminată, un abil diplomat, dar şi de un oportunism infect când era vorba de interesele ei, ori de o cruzime feroce atunci când raţiunile de stat precumpăneau.