„Paula” este un cutremurător jurnal al unei mame care-şi pierde fiica, o carte despre iubire și suferință, despre emoție și speranță.

Cartea începe cu o confesiune dureroasă: „În decembrie 1991, fiica mea, Paula, s-a îmbolnăvit grav, iar la puțin timp după aceea a intrat în comă. Am scris aceste pagini de-a lungul orelor nesfârșite petrecute pe culoarele unui spital din Madrid și într-o cameră de hotel, unde am viețuit mai multe luni, precum și lângă patul ei, în casa noastră din California, în vara și toamna lui 1992.”

La spitalul din Madrid Isabel Allende osciliază între optimism – „Nu mai plânge, doamnă, fiica dumitale nu simte nimic, o să plece de aici pe picioarele ei şi n-o să-şi amintească nimic” și pesimism “Omul ăla (specialistul) îţi ţine viaţa în mâini şi n-am încredere în el, căci trece ca vântul, distrat şi grăbit, oferindu-mi nişte explicaţii vagi despre enzime şi articole xeroxate despre boala ta, pe care încerc să le citesc, dar din care nu pricep nimic. E mai interesat de statisticile de pe computer şi de formulele de laborator decât de trupul tău crucificat pe pat.”

„Nu mai deosebesc zilele, nu mă mai interesează ce se întâmplă pe lumea asta, orele se târăsc cu greu în așteptarea permanentă. Timpul cât sunt cu tine e foarte scurt, restul trece în așteptare. Îți ating capul și pieptul, încercând să-ți transmit sănătate și energie; te vizualizez într-o piramidă de cristal, izolată de rău într-un spațiu magic care te poate însănătoși. Te chem cu numele de alint pe care ți l-am dat de-a lungul anilor, îți spun de mii de ori că te iubesc, până când o mână pe umăr îmi dă de înțeles că vizita s-a terminat, că trebuie să plec. Te mai sărut o dată și o iau încet spre ușă.”

Cartea este o confesiune, o sumă de amintiri intime cu care Isabel încearcă să-și ajute fiica.

„Până acum nu mi-am împărtăşit niciodată trecutul, el e ultima mea grădină secretă, în care nici măcar omul pe care l-am iubit cel mai mult n-a pătruns. Primeşte-l, Paula, poate-ţi va folosi la ceva, căci cred că trecutul tău nu mai există, s-a rătăcit în somnul acesta prelungit, iar eu îţi spun că fără amintiri nu se poate trăi. După ce te vei trezi, vom avea luni, poate ani în care să lipim la loc bucăţile sparte din trecutul tău sau, şi mai bine, să-ţi inventăm amintirile pe potriva fanteziilor tale; deocamdată îţi povestesc despre mine şi despre alţi membri ai familiei noastre.

La ce bun atâtea cuvinte dacă nu mă poţi auzi? La ce bun paginile astea, pe care poate că nu le vei citi niciodată? Viaţa mea capătă sens pe măsură ce o povestesc, memoria mi se fixează prin scris; ceea ce nu aştern pe hârtie dispare în vânt. Paginile astea sunt o încercare iraţională de a-mi învinge spaima, mi-a trecut la un moment dat prin minte că dacă dau o formă durerii devastatoare poate că te ajut şi mă ajut, poate că exerciţiul meticulos al scrisului va fi salvarea noastră. Acum unsprezece ani i-am scris o scrisoare de bun-rămas bunicului; în acest 8 ianuarie îţi scriu ţie, Paula, ca să te aduc înapoi la viaţă.”

Isabel Allende își expune vulnerabilitatea și durerea cu o onestitate brutală, creând o poveste profundă și emoționantă. Allende retrăiește alături de fiica ei întâmplări din viața ei, iubiri, eșecuri. Povestește fără nicio reținere

(despre droguri) „O singură dată am încercat marijuana, oferită de un hippie autentic, și mi-am dat seama că nu era pentru mine. Am fumat atunci șase țigări una după alta și nu m-a cuprins euforia halucinantă despre care auzisem vorbindu-se, ci doar durerea de cap; pragmaticele mele gene basce sunt imune la fericrea facilă a drogurilor.”

(despre amanți) „Ardeam de dorințe și neliniști nesatisfăcute, și am ajuns să am mai multe legături amoroase pornite din singurătate. Bărbatul de care m-am amorezat în 1978 era muzician, un refugiat politic din miile care veniseră la Caracas din sud în deceniul al șaptelea. Scăpase de escadroanele morții, lăsând în urmă Buenos Aires-ul, o nevastă și doi copii, căutând o locuință și o slujbă, cu un flaut și o chitară pe post de cărți de vizită. M-am amorezat de el ca o adolescentă. M-am aruncat cu capul înainte într-o melodramă ieftină care era gata să mă coste pierderea copiilor…”

(despre despărțirea de primul soț) „Am căutat în amintire jarul amorului de la 20 de ani și n-am găsit nici măcar cenușă, doar povara nemulțumirilor și a plictisului.„

Scrisoarea Paulei

„Nu vreau să rămân prizonieră în propriul meu corp. Scăpată de el, voi putea fi mai aproape de cei pe care-i iubesc, chiar dacă s-ar afla la capătul lumii. E greu să vă vorbesc despre iubirile pe care le las, de sentimentele adânci care mă leagă de Ernesto, de părinţii, fratele şi bunicii mei. Ştiu că vă veţi aminti de mine, cât timp o veţi face, voi fi cu voi. Doresc să fiu incinerată şi cenuşa să-mi fie risipită în natură, nu vreau nicăieri o piatră de mormânt cu numele meu, prefer să rămân în inima celor dragi şi să mă întorc pe pământ. Am un carnet de economii, folosiţi-l pentru nişte copii care au nevoie să înveţe sau să mănânce. Împărţiţi-mi lucrurile cui vrea să aibă o amintire de la mine, adevărul e că nu sunt deloc multe. Vă rog să nu fiţi trişti, rămân cu voi toţi, chiar mai aproape decât înainte. După o vreme, spiritele noastre se vor reîntâlni dar deocamdată vom fi împreună atâta timp cât vă veţi aminti de mine. Ernesto… te-am iubit enorm şi te iubesc în continuare; eşti un om extraordinar şi nu mă îndoiesc că ai să fii fericit şi după plecarea mea. Mamă, tată, Nicolàs, dragi bunici: n-aş fi putut avea o familie mai bună ca voi. Nu mă uitaţi şi lăsaţi mutrele astea triste! Amintiţi-vă că noi, spiritele, ajutăm, însoţim şi apărăm cu mai mult spor oamenii veseli şi mulţumiţi. Vă iubesc mult, Paula.”

În încheiere, pot spune că „Paula” este o carte puternică și emoționantă, o poveste despre dragoste, pierdere și vindecare care va rămâne în suflet mult timp după ce ați terminat de citit.