La Gottingen domnea haosul. Noaptea, străzile răsunau de zarva făcută de soldaţii francezi, iar pe locul unde urma să fie ridicat observatorul astronomic nu fusese nici măcar zidită fundaţia. Erau doar câteva oi care păşteau în voie. Gauss era nevoit să cerceteze stelele dintr-o încăpere a vechiului turn al oraşului, închiriată de profesorul Lichtenberg.
Cel mai mult îl chinuia faptul că trebuia să ţină ore. Locuinţa lui se umplea de tot felul de tineri care se bâţâiau pe scaune, îi pătau cu grăsime pernele de pe sofa, în timp ce Gauss, bietul de el, îşi dădea duhul încercând să le bage în cap câtuşi de puţin.
Dintre toţi oamenii întâlniţi vreodată, studenţii săi erau cu siguranţă cei mai stupizi. Le vorbea atât de rar, încât uita începutul frazei înainte de a o termina. Era în zadar. Dăduse la o parte toate chestiunile mai dificile, resemnându-se cu abecedarul ştiinţei. Tot nu înţelegeau nicio iotă. Îi venea să plângă de nervi. Se întreba dacă proştii au un idiom al lor, pe care să-l poţi învăţa ca pe o limbă străină. Gesticula cu ambele mâini, arăta înspre propria gură, articulând cât se poate de clar, accentuând fiecare sunet, de parcă ar fi făcut logopedie. Cu toate acestea, un singur băiat a reuşit să treacă examenul. Îl chema Moebius şi părea a fi singurul neatins de cretinism.
După cel de-al doilea examen, când, iarăşi, Moebius fusese singurul care trecuse, decanul facultăţii l-a tras pe Gauss deoparte, într-o şedinţă de consiliu, şi l-a rugat să nu mai fie atât de sever. Cu nervii la pământ, aproape înlăcrimat, s-a întors acasă, unde a dat numai peste oaspeţi nepoftiţi: un medic, o moașă şi socrii.
Soacră-sa l-a mustrat că ar fi ratat momentul; iar a fost cu capul în nori! S-a scuzat plin de mâhnire că, săracul de el, n-are nici măcar un telescop mai de Doamne-ajută. Apoi a întrebat ce se întâmplase totuşi acolo. Cică e băiat. Ce băiat? De-abia când a întâlnit privirea soției a înţeles despre ce era vorba. Și a ştiut imediat că nu-l va ierta niciodată pentru asta.
Îi părea rău că nu reuşea să-l placă pe micuţ. Cică asta vine de la sine, cu vremea, a fost asigurat. Dar, încă multe săptămâni după naşterea fiinţei neajutorate, numită, din motive obscure, Joseph, Gauss nu simţea decât milă şi reţinere când ţinea în braţe copilul şi-i privea năsucul şi degeţelele de la picioare, care, culmea, erau în număr complet. Johanna i-l lua din braţe şi-l întreba, îngrijorată de răspuns, dacă era fericit. Bineînţeles, răspundea el, şi se reîntorcea la telescopul său.
sursa: Daniel Kehlmann, Măsurarea lumii, trad.: Corina Bernic, Humanitas, 2007
ISTORII REGĂSITE 