Presley, Elvis Aaron sau Aron (08.01.1935, Tupelo, Mississippi, SUA – 16.08.1977, Memphis, Tennesse). Cântăreţ american renumit, cunoscut în lumea întreagă ca „rege al rock-and-roll” şi unul dintre artiştii dominanţi ai muzicii rock de la mijlocul anilor 1950 până la moartea sa.
Începuturile
Presley a crescut într-o familie foarte săracă în Tupelo, s-a mutat în Memphis pe când era adolescent, iar familia sa ajunsese aproape la sapă de lemn când producătorul Sam Phillips de la Sun Records, o casă de producţie blues locală, l-a sunat pentru caseta demonstrativă. După câteva săptămâni de sesiuni de înregistrări, rezultatul a fost o trupă formată din Presley, chitaristul Scotty Moore şi basistul Bill Black. Repertoriul lor consta în acel gen de muzică pentru care Presley avea să devină faimos: cântece blues şi country, balade Tin Pan Alley şi imnuri evanghelice. Presley cunoştea această muzică în parte de la radio, în parte de la biserica penticostală la care mergeau părinţii săi şi de la grupurile muzicale la care participa, care se reuneau la biserica afro-americanilor din Memphis a reverendului H.W. Brewster, şi în parte de la cluburile de blues de pe Beale Street pe care a început să le frecventeze în adolescenţă.
Primele succese
Presley era deja o personalitate explozivă, avea părul destul de lung, dat pe spate cu gel, şi purta haine în culori ciudate, dar personalitatea sa muzicală nu s-a manifestat până când trupa nu a cântat melodia That’s All Right Mama a cântăreţului de blues Arthur („Big Boy”) Crudup, în iulie 1954. Au realizat o sinteză surprinzătoare, gen ulterior numit rockabilly, păstrând multe dintre inflexiunile blues originale, dar vocea de tenor a lui Presley i-a dat o tuşă mai uşoară, iar ritmul de bază i-a conferit o linie mai suplă. Sunetul acesta a devenit marca a cinci cântece single lansate de Presley împreună cu Sun în anul
următor. Deşi nici unul nu a devenit hit la nivel naţional, în august 1955, când a fost lansat cel de-al cincilea, Mystery Train, despre care s-a spus că ar putea fi cel mai bun cântec al său, a atras un interes substanţial în sudul Statelor Unite pentru înregistrările sale, pentru apariţiile live în săli de spectacole şi cluburi locale şi pentru difuzările radio pe postul cu acoperire naţională Louisiana Hayride. (Schimbarea muzicală fundamentală s-a produs când li s-a alăturat toboşarul D.J. Fontana, mai întâi pentru spectacolele de la Hayride, iar apoi şi la înregistrări, începând cu Mystery Train.)
Apoi manager al lui Presley a devenit colonelul Tom Parker, nume important în muzica country, care îi transformase în vedete pe Eddy Arnold şi Hank Snow. Parker a aranjat ca repertoriul de cântece şi contractul de înregistrări al lui Presley să fie vândute unor companii importante din New York City, Hill and Range, respectiv RCA Victor. Sun a câştigat în total 35 000 de dolari; Elvis a primit 5 000. A început să înregistreze în studiourile RCA din Nashville, Tennessee, cu un grup ceva mai mare de muzicieni, dar din care încă făceau parte Moore, Black şi Fontana, şi a început să facă senzaţie în întreaga ţară cu seria de hituri Heartbreak Hotel, Don’t Be Cruel, Love Me Tender (toate lansate în 1956), All Shook Up (1957) şi multe altele.
Idolul adolescenţilor
Din 1956 până în 1958 a dominat topurile de vânzări, deschizând calea epocii rock-and-roll şi uşi atât pentru artiştii albi, cât şi pentru cei de culoare. Apariţiile sale televizate, în special cele de la emisiunea de varietăţi de duminică seara a lui Ed Sullivan, au stabilit recorduri de audienţă. Chiar şi filmele sale, câteva prestaţii uşurele, au avut un imens succes de box-office. Presley a devenit idolul adolescenţilor acelui deceniu, întâmpinat peste tot de hoarde de femei care ţipau şi, când s-a anunţat la începutul anului 1958 că fusese recrutat şi avea să se înroleze în armata americană, a existat un moment de durere adevărată, un eveniment extrem de rar în cultura pop.
Fapt şi mai important, Presley a fost un mare catalizator cultural al perioadei sale. Afişa un aer amestecat de umilinţă şi de încredere în sine, de angajament intens şi de neîncredere comică în capacitatea sa de a stârni frenezie. A inspirat, la propriu, mii de muzicieni – iniţial pe cei din sud, care gândeau mai mult sau mai puţin la fel ca el, pornind de la Jerry Lee Lewis şi Carl Perkin, prima generaţie de rockabillies, şi, ulterior, oameni care afişau o combinaţie foarte diferită de influenţe şi ambiţii culturale. De la John Lennon la Bruce Springsteen, de la Bob Dylan la Prince, este imposibil să numeşti o
vedetă rock, de orice mărime, care să nu îi datoreze explicit ceva lui Presley.
Mai mult, Presley şi-a inspirat publicul. „E ca şi cum el ne-ar fi şoptit tuturor visul său la ureche, iar noi l-am visat apoi”, a spus Springsteen după moartea lui Presley. Nu trebuia să îţi doreşti să fii vedetă rock-and-roll, nici chiar muzician, pentru a-ţi dori să fii ca Elvis – ceea ce însemna, de fapt, să fii liber şi lipsit de inhibiţii şi, totuşi, să rămâi ancorat în cotidian. Milioane de oameni – o generaţie întreagă, dacă nu chiar două – şi-au definit stilul propriu şi ambiţiile în termenii personificaţi pentru prima dată de Elvis.
Adversarii
Drept rezultat, nu se poate spune că a fost adorat la nivel universal. Cei care nu îl venerau îl considerau vrednic de dispreţ (nimeni nu îl putea ignora însă). Preoţii şi criticii l-au descris ca pe o anatemă, iar stilul său de dans derivat din religia penticostală şi vocea lipsită de rezonanţă au fost socotite obscene. Rasiştii l-au acuzat că amesteca muzica negrilor cu a albilor (iar Presley îşi numea întotdeauna conştiincios sursele de culoare, unul dintre lucrurile care l-au diferenţiat de scriitorii şi cântăreţii Tin Pan Alley, care împrumutaseră ani de-a rândul din stilul celor de culoare, fără a recunoaşte). A fost declarat responsabil de toate faptele de huliganism în rândul tinerilor şi de delincvenţa juvenilă. Şi totuşi, la fiecare apariţie televizată, era amabil, politicos, vorbea blând, aproape timid. Doar atunci când avea formaţia în spatele său şi ritmul îi răsuna în ureche devenea „Elvis the Pelvis”.
Noi succese
În 1960, Presley s-a întors din armată, după ce fusese soldat în Germania în loc să se alăture diviziei de spectacole din Serviciile Speciale. Cei care îl considerau doar un truc comercial lipsit de talent se aşteptau să dispară. În schimb, el a continuat să scoată hituri din înregistrările adunate înainte de a intra în armată. La întoarcerea în Statele Unite, a continuat din punctul în care rămăsese, lansând o serie de peste 30 de filme (de la Blue Hawaii la Change of Habit) în următorii opt ani, nici unul neîncadrându-se într-un gen anume, decât genul „film cu Elvis”, ceea ce însemna comedii romantice cu interludii muzicale. Majoritatea au fost însoţite de coloane sonore, iar filmele şi albumele muzicale l-au transformat într-un om bogat, deşi aproape l-au ruinat ca artist.
Presley a lucrat cel mai bine în anii 1960, la cântece fie lipsite de legătură cu filmele, fie având tangenţă marginală cu acestea, precum It’s Now or Never (1960), Are You Lonesome Tonight?, Little Sister (ambele lansate în 1961), Can’t Help Falling in Love, Retum to Sender (ambele lansate în 1962) şi Viva Las Vegas (1964).
Una dintre cele mai mari atracţii din Statele Unite
Presley nu mai era un personaj controversat; devenise un nou artist al maselor previzibil, personaj care nu mai prezenta nici un interes real pentru publicul rock care se diversificase foarte mult odată cu apariţia noilor artişti precum Beatles, Rolling Stones şi Bob Dylan. În 1968, schimbările din lumea muzicii îl depăşiseră pe Presley – câştigurile din filme şi vânzările de albume scăzuseră. În decembrie a fost difuzată emisiunea sa de Crăciun; un tur de forţă axat pe rock-and-roll şi rhythm-and-blues, care i-a restabilit în mare parte credibilitatea pierdută. În 1969 a lansat un single fără nicio legătură cu vreun film, Suspicious Minds; a ajuns pe locul întâi în clasamente. A început să ţină din nou concerte şi şi-a recâştigat rapid un public de proporţii, deşi acesta nu mai era la fel de universal ca în 1950 – era un public majoritar feminin, constituit în principal din reprezentante nesofisticate ale clasei muncitoare din Sud şi din Vestul Mijlociu. În următorii zece ani a continuat să fie una dintre cele mai mari atracţii din Statele Unite. (Din mai multe motive, nu a avut niciodată concerte în afara Americii de Nord.)
Un artist, fără încetare el însuşi
Presley era acum unul dintre artiştii americani principali, un simbol, dar nu tocmai un idol. În 1967 s-a căsătorit, fără a face prea mari furori, în 1968 s-a născut fiica sa, Lisa Marie, iar în 1973 a divorţat. Nu a mai jucat în niciun film, dar a fost lansat un film bun pe marginea concertelor, intitulat Elvis on Tour. Albumele sale nu aveau o calitate constantă, dar pe fiecare dintre ele existau un cântec, două care dădeau dovadă de concentrare şi energie. Nici hiturile nu au mai fost la fel de frecvente – Suspicious Minds a fost ultimul cântec clasat pe locul întâi, iar Burning Love (1972) ultimul care a intrat în Top 10. Dar graţie concertelor, descrise cel mai bine de criticul Jon Landau ca o apoteoză a comediei muzicale americane, a continuat să câştige mulţi bani. Îi lipseau ambiţia şi puterea de la început, dar poate că era un lucru bun – nu a părut niciodată o relicvă a anilor 1950 care încearcă să ţină pasul cu tendinţele, ci a fost doar un artist, fără încetare el însuşi.
Un stil de viaţă complet nesănătos
Cu toate acestea, Presley avea un stil de viaţă complet nesănătos. Petrecându-şi aproape tot timpul, cât nu era în turneu, la Graceland, proprietatea sa din Memphis (o casă sudistă imensă în stil colonial, decorată într-un stil la limita dintre modernitate banală şi opulenţă ţipătoare în stil Vegas), ducea o viaţă de noapte, înconjurat de paraziţi şi îmbuibându-se cu mâncăruri grase şi tot felul de medicamente. Spectacolele sale s-au deteriorat în ultimii doi ani de viaţă, iar cariera în studio a încetat. Presley nu a părut niciodată sigur pe statutul său, niciodată pe deplin convins că nu avea să cadă din nou într-o sărăcie lucie şi, drept rezultat, părea să fi ajuns imobilizat; cel care riscase totul, inclusiv căderea într-un potenţial ridicol, pentru a se transforma într-un succes, trăia acum ca un dependent de medicamente singuratic. În cele din urmă, în vara anului 1977, cu o seară înainte de a începe un nou turneu de concerte, a murit de infarct, cauzat în mare parte de abuzul de medicamente. Avea 42 de ani.
Băiatul sărac care a reuşit să trăiască visul american
Aproape imediat după ce au primit vestea morţii, fanii îndureraţi din întreaga lume s-au adunat la Graceland pentru a-şi lua rămas-bun de la băiatul sărac care a reuşit să trăiască visul american. Într-un fel, doliul nu a încetat niciodată: Graceland rămâne una dintre principalele atracţii turistice din Statele Unite la mai bine de 30 de ani de la moartea lui Presley, iar albumele şi alte articole conexe continuă să se vândă foarte bine. În fiecare an, în luna august, mulţimea se adună la Graceland pentru a-l omagia, nu la aniversarea naşterii, ci la comemorarea morţii. Din când în când au mai apărut zvonuri cum că nu ar fi murit, că moartea sa ar fi fost înscenată pentru a putea scăpa de faimă.
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, coord.: Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol. 12, P-R, Bucureşti, Editura Litera, 2010
ISTORII REGĂSITE 