Împătimirea sa intelectuală · îl vindecă pe Pierre Abelard. Rănile sale odată pansate, el îşi regăseşte întreaga combativitate. Îl apasă greu ignoranţa şi primitivismul călugărilor care-l înconjoară. La rândul său, orgolios cum este, devine foarte supărător pentru călugări care, în plus, se simt tulburaţi în singurătatea lor de numeroşii discipoli ce vin mereu la acest profesor ca să-l implore să-şi reia activitatea.
Abelard scrie pentru ei primul situ tratat de teologie. Succesul cărţii displace profund, contrariază. Un mic congres mănăstiresc împodobit cu numele de conciliu se întruneşte la Soissons în 1121 pentru a-l judeca pe Abelard. Într-o ambianţă înfierbântată – duşmanii acestuia, ca să impresioneze conciliul, aţâţaseră mulţimea care ameninţa să-l linşeze – şi în ciuda eforturilor depuse de episcopul de la Chartres care reclama suplimentarea cercetării juridice, cartea este arsă iar Abelard condamnat la recluziune până la sfârşitul zilelor sale într-o mănăstire.
Se reîntoarce deci la abaţia Saint-Denis unde, și mai furtunoase, reîncep disputele cu călugării. Îl şi întărâtă de altfel demonstrând că faimoasele pagini ale lui Hilduin despre întemeietorul abaţiei nu sunt decât afabulaţii şi că cel dintâi episcop al Parisului nu are nimic de-a face cu Dionisie Areopagitul pe care l-a convertit sfântul Pavel. Anul următor Abelard fuge din mănăstire şi găseşte în sfârşit un refugiu pe lângă episcopul de Troyes. Obţine prin bunăvoinţa acestuia un teren lângă Nogent-sur-Seine unde se aşază, în singurătate, construindu-şi acolo un mic oratoriu pe care-l consacră Sfintei Treimi. Abelard n-a uitat nimic – şi cartea arsă fusese dedicată Sfintei Treimi.
Curând, sihăstria lui este descoperită de discipoli care se năpustesc către ea. În jurul oratoriului se formează un sat şcolar alcătuit din corturi şi cabane. Oratoriul este mărit şi reclădit din piatră. Este dedicat Sfântului Duh. Inovaţie provocatoare. De dragul învăţăturii lui Abelard, aceşti săteni improvizaţi ajung să uite satisfacţiile pe care le rezervă oraşul, amintindu-şi doar cu melancolie că în oraş studenţii se bucură de tot confortul care le este necesar.
Dar liniştea lui Abelard nu durează mult. Doi noi apostoli – spune el – organizează contra lui un complot: sfântul Norbert, fondatorul ordinului canonicilor de la Premontre şi sfântul Bernard, stareţul reformator de la Cîteaux, îl persecută într-atât încât se gândeşte să fugă în Orient: „Dumnezeu singur ştie de câte ori, căzut în cea mai neagră disperare, nu m-am gândit să părăsesc teritoriul creştinătăţii şi să trec la păgâni (la sarazini, va preciza traducerea lui Jean de Meung) pentru ca să trăiesc în pace şi, cu preţul unui tribut, să trăiesc creştineşte printre duşmanii lui Hristos. Gândeam că m-ar putea primi cu atât mai bine cu cât, pe baza acuzaţiilor a căror victimă eram, m-ar crede mai puţin creştin”. Este scutit însă de această soluţie extremă – o primă tentaţie a intelectualului apusean care disperă în lumea în care trăieşte.
Este numit abatele unei mănăstiri din Bretania. Acolo însă îl aşteaptă alte necazuri. Se crede printre barbari, nu se vorbeşte decât dialectul breton, călugării sunt de o grosolănie de neînchipuit. Abellard încearcă să-i şlefuiască. Iar ei încearcă să-l otrăvească. În 1132, Abelard fuge.
În 1136 este din nou pe Muntele Sainte-Genevieve. Şi-a reluat cursurile, mai frecventate ca niciodată. Arnauld de Brescia, alungat din Italia pentru că pusese la cale mişcări orăşeneşti, se refugiază la Paris unde se împrieteneşte cu Abelard şi-i aduce auditoriul discipolilor săi săraci care cerşesc pentru ca să trăiască.
După lucrarea sa condamnată la Soissons, Abelard nu încetase de a scrie. Dar abia în 1140 duşmanii săi vor relua atacurile împotriva operelor sale. Probabil că relaţiile sale cu proscrisul din Roma au dus la culme ostilitatea inamicilor săi. De altfel, e normal ca alianţa dintre dialectica urbană şi mişcarea comunală democratică să fi fost semnificativă, în ochii adversarilor săi.
Sfântul Bernard şi Abelard
În fruntea duşmanilor se află sfântul Bernard. Conform cu bine găsita expresie a Părintelui Chenu, abatele de la Cîteaux se află pe o altă frontieră a creştinătăţii. Este un om de la ţară, un feudal şi mai ales un militar, care şi-a păstrat mentalitatea fiecăreia din aceste stări şi care, prin urmare, nu poate să priceapă intelectualitatea urbană. Împotriva ereticului sau necredinciosului, nu concepe decât un singur mijloc: recurgerea la forţă.
Ca susţinător al Cruciadei armate, nu crede în cruciada intelectuală. Când Pierre cel Venerabil îi cere să citească traducerea Coranului ca să răspundă lui Mahomed cu pana, sfântul Bernard tace. În singurătatea mănăstirii, în meditaţia mistică ridicată de el la cele mai mari culmi, el află calea care să facă din el un justiţiar al lumii. Acest apostol al vieţii trăite în recluziune este mereu în căutarea mijloacelor care să-i permită combaterea inovaţiilor ce i se par periculoase. Fapt este că în ultimii ani ai vieţii sale, el guvernează practic creştinătatea, dictează Papei ordinele sale, aclamă constituirea ordinelor militare, visează să transforme Occidentul într-un Ordin Cavaleresc, într-o Miliţie a lui Hristos. Pe scurt, este un mare inchizitor înainte de vreme.
Faţă în faţă cu Abelard, şocul va fi inevitabil. Atacul este condus de Guillaume de Saint-Thierry, adjunctul sfântului Bernard. Într-o scrisoare adresată acestuia, el denunţă pe teologul cel nou şi incită pe ilustrul său prieten să-l urmărească. Sfântul Bernard pleacă la Paris, acolo încearcă să-i ademenească pe studenţi împotriva lui Abelard – cu prea puţin succes de altfel – şi se convinge de gravitatea răului răspândit de acesta. Are loc şi o întrevedere între cei doi; fără rezultat.
Un emul al lui Abelard sugerează convocarea unei întruniri de pe poziţii contrare la Sens în prezenţa unei adunări de teologi şi episcopi. Profesorul nu pune la îndoială că, o dată mai mult, va antrena tot auditoriul de partea lui. Dar, pe nesimţite, sfântul Bernard modifică total caracterul adunării: o transformă într-un conciliu şi pe adversarul său într-un acuzat. În noaptea care precede deschiderea dezbaterilor, el întruneşte episcopii, înmânându-le un dosar complet din care rezultă că Abelard este un periculos eretic. A doua zi, acestuia nu-i rămâne decât să recuze competența adunării şi să apeleze la Papă. De partea lor, episcopii transmit la Roma o condamnare a lui Abelard, dar foarte temperată. Alarmat, sfântul Bernard se grăbeşte să le-o ia înainte. Prin secretarul său trimite unor cardinali care îi sunt devotaţi scrisori astfel concepute încât obţin de la Papă condamnarea lui Abelard. Cărţile lui sunt arse la Vatican.
Abelard află ştirea în drum spre Roma. Se refugiază la Cluny. De data aceasta este zdrobit. Abatele de la Cluny, Pierre cel Venerabil, îl primeşte cu o infinită generozitate, îl împacă cu sfântul Bernard, obţine de la Roma anularea excomunicării şi îl trimite la mănăstirea Saint-Marcel la Chalon-sur-Saone, unde Abelard se va stinge din viaţă la 21 aprilie 1142. Mai înainte, marele şi bunul abate de Cluny îi trimisese absoluţiunea în scris şi printr-un ultim gest de minunată delicateţe sufletească o trimisese şi Heloisei, devenită stareţă la Paraclet.
Abelard a însemnat o existenţă tipică şi în acelaşi timp o soartă ieşită din comun.
Partea a doua AICI
sursa: Jacques Le Goff, Intelectualii în evul mediu, Traducere de Nicole Ghimpețeanu, Editura Meridiane, București, 1994
ISTORII REGĂSITE 