Ajutor, Europa!
Asediaţii nu-şi mai fac iluzii. Ei ştiu că sunt opt mii contra o sută cincizeci de mii şi că acum, după ce flancul le-a fost străpuns, nu vor mai putea rezista multă vreme în spatele zidurilor măcinate de proiectile, dacă nu le sosesc în grabă ajutoare. Oare signoria din Veneţia nu promisese solemn să trimită corăbii? Iar papa ar putea el rămâne nepăsător atunci când Hagia Sofia, cea mai mândra biserică a Apusului, e în primejdie să devină o moschee a necredincioşilor? Oare Europa, aflată pradă unor mărunte discordii, dezmembrată de nenumărate ambiţii meschine, tot nu înţelege cât de primejduită este cultura occidentală? S-ar putea însă – aşa se încurajează reciproc asediaţii – ca flota salvatoare să fie de mult gata de pornire şi să ezite să ridice pânzele, doar fiindcă nu cunoaşte situaţia de fapt; ar fi de-ajuns să afle ce mare răspundere îşi asumă prin această întârziere, aducătoare de moarte, ca să se pună în mişcare.
O faptă eroică
Dar cum să se dea de ştire flotei veneţiene? Marea de Marmara e împânzită de vase turceşti. A ieşi cu întreaga flotă în larg ar însemna o pieire sigură şi pe lângă aceasta, dispozitivul de apărare, pentru care fiecare om e de mare preţ, ar pierde sute de soldaţi. Se ia deci hotărârea să se rişte doar o corabie mică, având un echipaj puţin numeros. Doisprezece oameni, nu mai mulţi, sunt gata pentru fapta această eroică – şi dacă istoria ar fi dreaptă, numele lor ar fi tot atât de vestit ca acela al argonauţilor – dar nici unul dintre ele nu a ajuns până la noi.
Pe mica brigantină se înalţă pavilionul inamic. Doisprezece bărbaţi îşi pun veşminte turceşti, turban sau fes, pentru a trece neobservaţi. La 3 mai, la miezul nopţii, lanţul protector e slăbit fără zgomot, iar temerarul vas alunecă încet pe mare, protejat de întuneric. Şi, adevărată minune, mica ambarcaţiune se strecoară neobservată prin Dardanele până în Marea Egee. Întotdeauna tocmai actul de supremă îndrăzneală e cel care-l paralizează pe adversar. La orice s-ar fi gândit Mahomed, dar ca o singură corabie, cu doisprezece viteji, să se încumete să treacă prin mijlocul flotei sale – asemenea legendarilor argonauţi – i-ar fi apărut un lucru de neînchipuit.
Dezamăgire!
Dar ce tragică dezamăgire! Nici un vas cu pavilion veneţian nu se află în Marea Egee. Nici o flotă nu e pregătită să intervină. Veneţia şi papa, ocupaţi cu jalnicele şi meschinele lor probleme politice, au abandonat Bizanţul, au uitat de onoare şi de legământul făcut. În istorie se repetă iar şi iar aceleaşi momente tragice: atunci când ar fi atât de necesar ca toţi să-şi unească forţele pentru a apăra cultura europeană, principii şi statele se dovedesc incapabili să renunţe, chiar pentru o singură clipă, la măruntele lor rivalităţi. Supremaţia asupra Genovei este mai importantă pentru Veneţia şi supremaţia asupra Veneţiei este mai importantă pentru Genova, decât să lupte unite, măcar pentru câteva ceasuri, împotriva duşmanului comun. Pustie e marea. Cu disperare vâslesc vitejii, în coaja lor de nucă, din insulă în insulă. Dar peste tot porturile sunt ocupate de duşmani şi nici un vas prieten nu se mai hazardează în zona de război.
Eroi
Ce-i de făcut acum? Câţiva din cei doisprezece şi-au pierdut pe drept cuvânt curajul. De ce să se întoarcă la Constantinopol, străbătând încă o dată drumul plin de primejdii? Speranţe nu pot aduce. Poate că oraşul a şi căzut. Oricum, la întoarcere îi aşteaptă închisoarea sau moartea. Dar cei mai mulţi – ce minunaţi eroi, de nimeni cunoscuţi – hotărăsc totuşi să revină. Li s-a încredinţat o misiune şi trebuie s-o îndeplinească. Au fost trimişi în recunoaştere şi ei trebuie să aducă vestea, oricât ar fi de tristă.
Lumea creştină a uitat Bizanţul
Şi astfel, micuţul vas cutează să străbată Dardanelele, Marea de Marmara, să treacă prin rândurile flotei inamice. La 23 mai, douăzeci de zile de la plecare, când mica ambarcaţiune este considerată de mult pierdută, când nimeni nu se mai gândeşte la misiunea şi la întoarcerea ei, câteva sentinele postate pe zidurile cetăţii semnalizează cu steaguri că un mic vas se apropie cu repeziciune de Cornul de Aur. Când turcii, avertizaţi de strigătele de bucurie ale asediaţilor, văd cu uimire că mica brigantină cu steag turcesc, care a avut obrăznicia să treacă printre ei, este de fapt o corabie a duşmanului, o înconjoară din toate părţile, ca s-o împiedice în ultimul moment să pătrundă în portul salvator. Pentru o clipă, Bizanţul, izbucnind în ovaţii nesfârşite, mai speră că Europa nu l-a uitat şi că vasele trimise iniţial au deschis doar calea ajutorului promis. De abia spre seară se răspândeşte vestea care aduce tristul adevăr. Lumea creştină a uitat Bizanţul. Asediaţii au rămas singuri. Ei vor pieri dacă nu-şi vor găsi singuri scăparea.
Partea a cincea AICI
Partea a șaptea AICI
sursa: Stefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, Traducerea şi postfaţa de I.M. Ştefan, Editura Muzicală, Bucureşti, 1978
ISTORII REGĂSITE 