Arhive etichetă: Europa

Cucerirea Bizanțului (VI) Ajutor, Europa!

harta europa cadere constantinopolAjutor, Europa!

Asediaţii nu-şi mai fac iluzii. Ei ştiu că sunt opt mii contra o sută cincizeci de mii şi că acum, după ce flancul le-a fost străpuns, nu vor mai putea rezista multă vreme în spatele zidurilor măcinate de proiectile, dacă nu le sosesc în grabă ajutoare. Oare signoria din Veneţia nu promisese solemn să trimită corăbii? Iar papa ar putea el rămâne nepăsător atunci când Hagia Sofia, cea mai mândra biserică a Apusului, e în primejdie să devină o moschee a necredincioşilor? Oare Europa, aflată pradă unor mărunte discordii, dezmembrată de nenumărate ambiţii meschine, tot nu înţelege cât de primejduită este cultura occidentală? S-ar putea însă – aşa se încurajează reciproc asediaţii – ca flota salvatoare să fie de mult gata de pornire şi să ezite să ridice pânzele, doar fiindcă nu cunoaşte situaţia de fapt; ar fi de-ajuns să afle ce mare răspundere îşi asumă prin această întârziere, aducătoare de moarte, ca să se pună în mişcare.

O faptă eroică

Dar cum să se dea de ştire flotei veneţiene? Marea de Marmara e împânzită de vase turceşti. A ieşi cu întreaga flotă în larg ar însemna o pieire sigură şi pe lângă aceasta, dispozitivul de apărare, pentru care fiecare om e de mare preţ, ar pierde sute de soldaţi. Se ia deci hotărârea să se rişte doar o corabie mică, având un echipaj puţin numeros. Doisprezece oameni, nu mai mulţi, sunt gata pentru fapta această eroică – şi dacă istoria ar fi dreaptă, numele lor ar fi tot atât de vestit ca acela al argonauţilor – dar nici unul dintre ele nu a ajuns până la noi.

Continuă citirea →

Tortura în Occidentul medieval (prima parte)

tortura caznele apei

Caznele apei

În sala boltită se află opt persoane: acuzatul, doi judecători, un grefier, un medic, calăul şi cele două ajutoare ale sale. Prima operaţie este aşa-numita extensie prealabilă. Acuzatului i se leagă încheieturile mâinilor de nişte funii care trec prin cele două inele fixate în perete, la un metru înălţime de sol. Alte două inele sunt prinse de podea, la o distanţă de patru metri faţă de cele dintâi. De ele se ataşează gleznele celui care urmează să fie interogat, astfel încât el se găseşte într-o poziţie oblică faţă de perete. Un ajutor al zbirului manevrează un scripete şi funiile se întind, extinzând la maximum trupul acuzatului.

Cu gesturi măsurate, gâdele introduce un corn de vită, care serveşte drept pâlnie, în gâtul prizonierului, în vreme ce celălalt asistent al său îi strânge nările între două degete. La fel de tacticos, călăul toarnă în corn doi litri de apă: e conţinutul primeia din cele patru oale pe care le comportă supliciul ordinar. Dacă omul torturat se încăpăţânează să-şi afirme nevinovăţia, celor opt litri de apă ai supliciului ordinar li se vor adăuga cei şaisprezece litri ai supliciului extraordinar.

Unde se petrece această înfiorătoare scenă? Mai pretutindeni în Europa occidentală a secolelor XII-XVIII: în subterana boltită a unui castel german de pe malul Rinului, în camerele de interogatorii ale Consiliului celor zece din Veneţia, în pivniţele Bastiliei, într-una dintre sumbrele chilii ale Turnului Londrei sau în sălile de judecată ale Inchiziţiei spaniole.

Continuă citirea →

Românii în Europa

Romania harta Europa

Europa este pentru noi spaţiul în care ne-am născut şi existăm ca popor de mai bine de două mii de ani şi deopotrivă pământul antecesorilor noştri îndepărtaţi geto-dacii (tracii) şi coloniştii romani din Dacia şi Moesia. Dar pentru noi, Europa mai are şi o altă accepţiune. Între graniţele sale s-au născut de-a lungul timpului state puternice, economii înfloritoare, culturi şi civilizaţii care au marcat progresul omenirii. Până la începutul secolului XX centrul lumii a pulsat în Europa. Devastat de două războaie teribile, partajat vreme de 50 de ani între democraţie şi totalitarismul comunist, continentul părea a-şi pierde suflul în faţa SUA, Japoniei sau ţărilor puternic industrializate din Asia de sud-est. Prăbuşirea comunismului a redat locuitorilor săi şansa de a-şi redobândi locul de frunte, trecător pierdut.

Europa nu este doar un spaţiu geografic. Europa marchează o apartenenţă. A fi în Europa semnifică pentru poporul nostru a te afla împreună cu ceilalţi în aspiraţia spre progres şi civilizaţie. Aflaţi etnic (prin latinitatea lor) şi religios (prin credinţa lor creştină) în Europa, românii au avut şi mai au încă de luptat cu ei înşişi şi cu diverse forţe exterioare pentru a se afla cu adevărat în comunitatea naţiunilor şi statelor democratice şi prospere.

Continuă citirea →

Câte limbi se vorbesc în lume?

În lume există în jur de 3000 de limbi. În China, mai mult de un miliard de persoane vorbesc chineza. Engleza, considerată limbă internaţională, este vorbită de 425 de milioane de persoane; hindi, care este limba vorbită în India (405 de milioane); spaniola (300 de milioane). Araba este vorbită din Africa de Nord până în sud-vestul Asiei, adică în toată lumea arabă. Rusa este folosită în toată jumătatea de nord a Asiei.

Continuă citirea →

Europa şi primul val de migratori – harta

Europa şi primul val de migratori (secolele III-V)  – harta

Balcanii, butoiul cu pulbere al Europei

Balcanii constituiau la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX zona fierbinte a continentului. Aici se confruntau interesele marilor puteri politice, Rusia şi Austro-Ungaria în primul rând, dar şi marile religii ale lumii (creştinismul cu variantele sale, catolicismul şi ortodoxismul, şi islamismul). 

Continuă citirea →

Secolul XX între democraţie şi totalitarism

Ideologii şi practici politice în România şi în Europa

Aparenta victorie a democraţiei. Sfârşitul marii conflagraţii mondiale (1918) consfinţea nu numai victoria Angliei, Franţei şi Statelor Unite, ci şi 0 victorie a democraţiei. Imperiile multinaţionale, bazate pe regimuri autoritare, s-au destrămat şi locul lor a fost luat de state naţionale, care vor opta pentru sisteme politice republicane sau monarhii constituţionale. Schimbarea hărţii politice, precum şi noile raporturi de forţă central şi est-europene aveau să fie confirmate prin tratatele de pace de la Paris (1919-1920).

Europa ieşise, însă, zdruncinată din război. Atât învingătorii, cât şi învinşii, se confruntau cu grave probleme economice, sociale şi financiare. Războiul produsese pierderi umane şi materiale uriaşe: zonele care fuseseră teatre de război erau devastate; muncitorii calificaţi pieriseră pe front în bună parte; femeile care i-au înlocuit în fabrici şi uzine manifestau 0 tendinţă de emancipare, ce se va accentua în timp prin dezvoltarea mişcării feministe; efortul prelungit de război a forţat statele participante la cheltuieli care le depăşeau posibilităţile. În felul acesta, raporturile economice dintre S.U.A. şi marile puteri europene se vor modifica. Anglia şi Franţa au devenit datoare Americii, iar pieţele lor de pe alte continente vor fi pierdute în favoarea S.U.A. şi a Japoniei.

Statele Unite, ieşite mai putemice din război, s-au implicat economic în Europa, chiar dacă republicanii reveniţi la putere au adoptat 0 politică izolaţionistă. Între 1920-1933, cei trei preşedinţi republicani (Harding, Coolidge şi Hoover) au limitat intervenţia statului în economie, lăsând-o în seama oamenilor de afaceri. Sufragiul universal devine o realitate prin extinderea dreptului la vot şi pentru femei (1920).

În Franţa şi Anglia democraţia parlamentară şi-a urmat cursul, neîntrerupt de război. Apariţia Partidului Laburist face ca scena politică britanică să funcţioneze câţiva ani cu trei partide; femeilor li se acordă dreptul de vot (1918); refacerea economică s-a datorat unei remarcabile stabilităţi politice şi intervenţiei statului în economie. În ceea ce-i priveşte pe francezi, existenţa unui număr mare de partide politice a indus un anume grad de instabilitate. Formarea unor coaliţii (Blocul National şi Uniunea Naţională) aveau ca scop principal blocarea accesului la putere al extremelor politice apărute imediat după încheierea războiului.

Italia părea de neguvernat, democraţia liberală fiind în criză. Opinia publică era foarte decepţionată de rezultatul războiului, de gravitatea problemelor economice şi sociale, precum şi de instabilitatea ministerială (4 guveme în 3 ani, 1919-1922).

În Germania, după tulburările revoluţionare care l-au silit pe Wilhelm al II-lea să abdice şi să părăsească ţara, este proclamată republica parlamentară, numită Republica de la Weimar (1919). A fost desfiinţată autoritatea prinţilor, au fost acordate drepturi şi libertăţi democratice cetăţenilor şi a fost introdus votul universal. Ţara se stabilizează sub conducerea unei majorităţi conservatoare şi a mareşaului Hindenburg, ales preşedinte (1925).

România, unificată din punct de vedere teritorial (1918), se înscrie pe aceeaşi linie evolutivă: acordarea votului universal (1918), rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea ţăranilor (1921), precum şi înfiinţarea partidelor ce aparţin minorităţilor au impulsionat viaţa politică, contribuind la consolidarea democraţiei. Noile realităţi politice sunt consacrate prin Constituţia din 1923, iar dezvoltarea economică va atinge nivelul antebelic în anii următori.

În concluzie, sfârşitul Marelui Război (1918) consacra victoria democraţiei dar, în realitate, atât desfăşurarea conflictului cât şi evoluţia postbelică au impus renunţări permanente la acest ideal. Noile state din centrul şi sud-estul Europei, recunoscute prin tratatele de la Versailles, îşi simţeau frontierele vulnerabile în faţa tendinţelor revizioniste, motiv pentru care democraţia este repusă curând în discuţie. Situaţia se complică şi mai mult, ca urmare a faptului că statele învinse şi Rusia Sovietică nu luaseră parte la încheierea păcii.

Abandonarea democraţiei. După război, confruntându-se cu reale dificultăţi de adaptare la provocările lumii postbelice şi negăsind soluţii în gândirea politică şi în sistemul politic democratic, multe ţări s-au orientat spre oferta totalitară.

În mod paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice 0 vor constitui frustările create de tratatele de pace. Germania, declarată unic vinovat pentru declanşarea războiului şi obligată la plata unei uriaşe despăgubiri de război, trebuie să abandoneze orice pretenţii coloniale şi să renunţe complet la propria armată. Frustrarea poporului german este alimentată şi de criza economică, de inflaţia galopantă şi de ocuparea Ruhrului (1923) de către  francezi. Italia, deşi se număra între statele învingătoare, este departe de a fi 0 sursă de stabilitate. Comuniştii erau autorii unor greve de proporţii (1920), iar forţele ultranaţionaliste îşi afişau violent nemulţumirea atât faţă de tratatele de pace, care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise, cât şi faţă de ascensiunea stângii.

După victoria sovietelor în Rusia (1917), bolşevicii au instituit un regim de dictatură în numele proletariatului. În realitate, „dictatura proletariatului” însemna dictatura partidului comunist care a eliminat partidele de opoziţie şi a practicat teroarea de stat prin organe de represiune şi supraveghere a populaţiei. Economia de piaţă a fost lichidată, trecându-se la economia planificată, împreună cu 0 industrializare şi colectivizare forţată.

Admiratorii revoluţiei sovietice deveneau tot mai activi în Europa, determinând apariţia partidelor comuniste, care vor fi bine integrate în Intemaţionala Comunistă coordonată de la Moscova. În felul acesta, partidele comuniste au jucat în ţările lor rolul de instrumente de subversiune politică şi de sprijin în favoarea U.R.S.S., primul stat totalitar.

Tot după război au apărut şi mişcările fasciste, mai întâi în ţările învinse (Germania, Ungaria, Bulgaria) sau nemulţumite (Italia). Mişcări cu caracter fascist au apărut şi în celelalte ţări (Spania, Portugalia, Anglia, Franţa, România), toate afişând un nationalism agresiv şi fiind profund antidemocratice.

Benito Mussolini

Statele totalitare au fost un produs al ideologiilor extremiste: de stânga (comunism) sau de dreapta (fascism). Apărute ca 0 reacţie la ameninţarea comunistă, regimurile totalitare de dreapta au limitat sau suprimat drepturile şi libertăţile democratice şi au eliminat din viaţa politică forţele care li se opuneau. Fascismul italian, bazat pe ideologia statului şi a naţiunii, l-a propulsat la putere pe Mussolini (1922). Punctele sale de sprijin erau mitul naţiunii unitare şi trecutul glorios al Italiei. Valorile liberale erau negate, fiind considerate vinovate de declinul statului, iar pluralismul politic era privit ca 0 sursă de divizare a naţiunii. Mussolini se dorea şeful unui stat putemic, având un control complet asupra cetăţenilor şi reprezentând interesul naţional. La baza societăţii trebuia să fie omul nou, disciplinat şi dornic de cucerire.

Hitler

Cunoscută sub numele de nazism, ideologia care l-a adus pe Adolf  Hitler la putere în Germania (1933) se baza pe puritatea rasei. Poporul german, în viziunea naziştilor, se identifica cu 0 astfel de rasă superioară, cea ariană. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decât un instrument capabil să apere această comunitate rasială. Elementele impure şi decadente care puteau vicia puritatea rasei ariene erau evreii, ţiganii şi slavii, consideraţi rase inferioare. Un stat german putemic era, în viziunea naziştilor, singurul care putea spăla umilinţa la care fuseseră supuşi germanii la Versailles.

Stalin

În ceea ce priveşte Rusia interbelică, marea ambiţie a lui Stalin a fost să transforme U.R.S.S. într-un stat modern şi putemic. Instrumentele folosite în acest scop au fost planificarea, industrializarea şi colectivizarea forţată în agricultură, toate dublate de 0 propagandă uriaşă şi de 0 teroare organizată împotriva întregului popor.

Ca toţi dictatorii, Mussolini, Hitler şi Stalin doreau menţinerea cetăţenilor sub un control extrem de strict. Astfel, imensele aparate de propagandă puse în mişcare aveau drept scop glorificarea imaginii conducătorului suprem, precum şi 0 atentă supraveghere a tot ceea ce putea influenţa modul de gândire al oamenilor: ziarele, radioul, filmul, literatura. Liderului suprem i s-a conferit apelativul „Ducele” în ltalia şi „Fuhrer” în Germania, desemnand autoritatea absolută – conducătorul.

Daca regimurile totalitare au avut trăsături comune, au existat şi elemente specifice pe care acestea le-au cunoscut. De exemplu, stalinismul – ideologia primului regim comunist din istorie – se baza pe principiile fundamentale ale marxism-leninismului, ţinta sa finală fiind construirea societăţii comuniste, etapă în care atât statul cât şi clasele sociale urmau să dispară. În cazul Germaniei, statul totalitar bazat pe superioritatea rasei trebuia să apere această comunitate de elementele impure şi să asigure arienilor spaţiul vital necesar propriei dezvoltări. Şi, cum acest spaţiu depăşea cu mult graniţele statului german, se ajunge la război, ca principal instrument care rezolva această situaţie.

În ce priveşte România, înfiinţarea Partidului Comunist (1921), supus Comintemului (Intemaţionala Comunistă) de la Moscova, urmată de mişcarea de factură fascistă Legiunea Arhanghelului Mihail (1927), au constituit principalele forţe antidemocratice din perioada interbelică. Dacă mişcarea comunistă avea 0 pondere puţin semnificativă, în schimb, mişcarea legionară era în plină dezvoltare. Condusă de Comeliu Zelea Codreanu, numit Căpitan al mişcării, legiunea a profitat de nemulţumirea populară faţă de guvemarea partidelor tradiţionale şi a acţionat pentru menţinerea României Mari, dar a practicat şi violenţa faţă de adversarii politici şi autorităţi, ajungând chiar la asasinate: I.G. Duca, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga. În pofida acestei realităţi şi a imperfecţiunilor democraţiei româneşti, România a rezistat ofensivei totalitare până în 1938, când regele Carol al II-lea şi-a impus regimul autoritar (1938-1940), urmat apoi de dictatura militară a generalului Antonescu (1941-1944) şi, în final, de perioada regimului comunist (1947-1989). A fost perioada în care tradiţia democraţiei româneşti a fost abandonată şi mulţi oameni politici şi de cultură au fost obligaţi să-şi părăsească ţara sau să se supună riscului eliminării fizice în puşcăriile comuniste.

Lumea postbelică. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei erau înlăturate principalele regimuri fasciste, cel italian şi cel german, dar victoria obţinută de Uniunea Sovietică şi ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părţi din Europa de Est au avut drept consecinţă instalarea prin lovituri de forţă şi fraude electorale a unor regimuri comuniste în ţări precum Polonia, România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Tot cu sprijinul direct sau indirect al U.R.S.S. comuniştii vor prelua puterea şi în alte ţări: Iugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam şi Cuba.

Deşi fuseseră aliate cu Rusia Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta extinderea totalitarismului comunist. În frunte cu S.U.A., ele au trecut la un program de stăvilire (containment) a expasiunii comunismului (1947). Prin urmare, statele lumii s-au regrupat, de această dată pe criterii politice, lumea evoluand în următoarele decenii în logica noului tip de conflict –„războiul rece”. Se năştea astfel o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere economică şi militară a lumii: N.A.T.O. (în jurul S.U.A.) şi Pactul de la Varşovia (în jurul U.R.S.S.). Prima grupare, denumită şi „lumea liberă„, a continuat să se dezvolte pe principiile democraţiei pluraliste, iar cea de-a doua, blocul comunist totalitar – pe principiile democraţiilor populare.

Constituit ca urmare a ameninţării Armatei Roşii, blocul sovietic avea să cunoască, mai târziu, primele fisuri: revoluţia maghiară din 1956, criza cehoslovacă din 1968, precum şi fenomenul „Solidaritatea” din Polonia anilor ’80. Imensa presiune economică impusă Uniunii Sovietice de cursa înarmărilor au determinat regimurile comuniste est-europene să treacă la reforme politice. Promovarea acestora de către Mihail Gorbaciov a condus nu numai la dezmembrarea blocului comunist (1989), ci şi a U.R.S.S. (1991). Era sfârşitul totalitarismului promovat de ideologia comunistă şi începutul tranziţiei spre democraţie a statelor est-europene. Se încheia, deocamdată, înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism, care a constituit una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

De cand este moderna Europa?

Au trecut câteva decenii bune de când conceptul de „modernitate” – cu rezonanţe diferite în sfera istoriografiei și în cea a criticii literare sau de artă – a fost cercetat îndeaproape și, în parte cel puţin, lămurit pentru istorici. După conferinţele sale londoneze la King`s College, istoricul francez Henri Hauser publica la Paris, în anul imediat următor, cunoscuta-i carte La modernité du XVI-ème siècle. Acolo, veacul scurs între 1500 și 1600 apărea, în mod limpede, ca o „prefigurare a timpului nostru” – idee pe care Fernand Braudel avea să o reia după două decenii –, arătând că apariţia statelor moderne, a sentimentelor naţionale, triumful limbilor „vulgare” asupra latinei – mai ales prin traducerea în vernaculară a Bibliei, din Anglia și din Cehia până în Franţa și Germania – fiind acele elemente de politică și spiritualitate care omologhează depășirea evului mediu.

Continuă citirea →

Primii exploratori – istoria lumii

Mai bine de trei milioane de ani, hominizii au trait numai in partea de sud si cea de est a Africii. Cu aproximativ 1,8 milioane de ani in urma, oamenii speciei Homo erectus au inceput sa se mute pe noi teritorii.

Iesirea din Africa

Cu timpul, specia Homo erectus s-a raspandit, inainte sa exploreze o mai mare parte a Africii. Unele grupuri au migrat incet spre est si in cele din urma au ajuns in Indonezia si China.

Descoperind Europa

Oamenii din specia Homo erectus au ajuns in Europa cu aproximativ 500.000 de ani in urma. Au migrat dintr-un loc in altul, vanand, pescuind si culegand plante, pentru a se hrani. In cele din urma, ei au ajuns pana in Spania si pana in Anglia de azi.

Viata pe malul apei

Unele grupuri de Homo erectus se intorceau anual in acelasi loc. Un grup petrecea fiecare primavara intr-un loc numit azi Terra Amata, pe coasta sudica a Frantei, unde isi construiau probabil adaposturi din ramuri de copaci. Foloseau sulite de lemn la vanatoare si la pescuit.

De ce migrau Homo erectus?

Expertii cred ca oamenii speciei Homo erectus erau nevoiti sa calatoreasca pentru a gasi mancare destula pentru toti, de vreme ce numarul lor crestea. Ei vanau animalele care umblau dintr-un loc in altul si e posibil ca, urmarind animalele, sa fi ajuns in noi locuri prielnice.

sursa: Enciclopedie de istoria lumii, Ed. Aquila ’93