Scrisori de dragoste: Honoré de Balzac către ducesa d’Abrantes

balzac si ducesa d'abrantesSache, sfârșitul lunii septembrie 1825

Dragă Marie,

Tăcerea dumitale m-a mâhnit, nu știam cărei cauze s-o atribui, plecasem la Tours fără să primesc penultima dumitale scrisoare, și cum oamenii n-au înțeles ce le-am spus, nu mi-au trimis corespondența la Tours; m-am întors acum două zile așa încât am citit amândouă scrisorile deodată.

În momentul de față realmente nu pot să răspund; sunt prada celor mai cumplite suferințe; iar m-a apucat nevralgia, de astă dată cu o violență extraordinară, iar clipele când mă lasă sunt prea scurte ca să mă refac cât de cât. Nu e chip să găsesc aici laudanum ca să-mi calmeze durerile. Dacă nu era întâmplarea asta, aș fi fost de mult plecat. Draga mea, nu-i o boală gravă sau primejdioasă, am pur și simplu dureri înfiorătoare, care vor trece însă fără să-mi fi afectat câtuși de puțin sânătatea. Cred că durerile sunt pricinuite de faptul că-mi iese o măsea mare de tot; după ce mi-o ieși, durerea o să-mi treacă.

Să nu cumva să crezi, draga mea Marie, că nu ești iubită. Cum să fac să-ți insuflu încrederea ce sălășluiește în inima mea. Mai presus de orice te rog să fii convinsă că nicicând n-a existat pe lume ființă să-și dea în vileag cu atâta sinceritate toate simțămintele atunci când stă de vorbă prin scris cu iubita sa. Nu, niciodată nu mă va putea nimeni acuza că scriu scrisori emfatice, artificiale și pline de retorică; dimpotrivă, neglijențele de stil trădează deplina mea sinceritate.

Draga mea, nu mă cunoști câtuși de puțin. Am constatat-o odată mai mult în aceste două scrisori din urmă. Ceea ce te-a mâhnit era, din păcate, expresia adevărată a unui sentiment care mă afecta atunci și mă va mai afecta încă deseori. Să nu-ți închipui, draga, buna mea Marie, că dragostea mea e lipsită de durere. Doar ți-am spus-o, scumpa mea, ți-am spus că în ceea ce te privește se vor adăuga mâhniri peste mâhniri; te-am prevenit, și stăruința ta în a mă iubi m-a mirat; am admirat-o, m-a emoționat și te iubesc.

Acum, când îți scriu, sufăr într-atât încât nimic nu-mi poate reda chinul și neliniștea; parcă nici nu văd înaintea ochilor. Totuși, inima mea e plină de o gingașă mângâiere și de amintiri.

Și acum o frază care te va face să zâmbesti. Draga mea Marie preaiubită, află așadar pe 5 sau 6 octombrie voi fi la Versailles, chiar dacă m-aș vedea nevoit să plec cu nevralgie cu tot. Îmi făurisem cele mai frumoase visuri închipuindu-mi că-l vei duce pe fiul tău la La Fleche. Asta ar fi însemnat, dragă Marie, să ne întâlnim în mijlocul unei naturi încântătoare și apoi să ne întoarcem împreună; ți-aș fi arătat valea mea. Am fi străbătut ținutul acesta pe care fără îndoială nu-l cunoști, căci La Fleche e spre Saumur, pare-mi-se, iar de la Saumur la Tours peisajul e divin; de fapt însă noi amândoi suferim și totul a fost doar un vis.

Te iert, îngerul meu adorat pentru toate mustrările pe care mi le-ai adresat și sper în curând să mă îmbăt cu privirea-ți preaiubită, să-ți văd chipul ceresc. Nu plec de aici înainte de 4 octombrie; în consecință, mai pot încă primi o scrisoare duioasă de la Marie a mea, dar nu de la Marie cea dojenitoare, ci de la Marie cea adorată, de la Marie pe care o iubesc. Nu vreau să-mi iau zborul către tine, draga mea, fără să fi primit o scrisoare de dragoste și de împăcare; voi veni la tine plin de recunoștință; deci poți conta acum pe întoarcerea mea.

Rămâi cu bine, sunt furios pe nevralgia care mă împiedică să-ți scriu mai îndelung; de aceea încredințez hârtiei toate gândurile, tot sufletul și toată dradostea mea. Păstrează-le, iubito. Am ținut hârtia multă vreme în mână ca să-ți scriu aceste gânduri și am încercat să-mi înfrâng durerea cu gândul la chipul tău scump și sfânt. Tare ai mai fost supărată pe mine de nu mi-ai trimis o mică amintire care să-mi vorbească despre tine, o hârtie impregnată cu parfumul tău!

Pe aici nu e nicio floare; nu-ți pot trimite nimic, nimic decât cele mai gingașe flori ale sufletului, cele mai duioase mângâieri, sărutarea mea cea mai fierbinte și toată acea bogăție sufletească pe care cuvintele n-o pot cuprinde, dar pe care inima ființei iubite o primește și o înțelege în toată măreția ei. Acum îmi iau rămas bun și-ți spun, strângându-ți mâna preafrumoasă și multiubită: la revedere. […]

Rămâi cu bine.


sursa: Balzac, Corespondență, Traducere de Sandra Oprescu, Alcătuirea ediției, prefață și note de Angela Ion, Editura Univers, București, 1978

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: