Povestește scriitorul Isaac Asimov: „În 1949, fratele meu Stan era la colegiu. Când l-am vizitat pe tata, acesta mi-a mărturisit că avea probleme în privința taxelor școlare. Ei bine, chiar dacă treburile nu-mi mergeau grozav, nu eram sărac lipit pământului; nu voiam ca tata să se omoare muncind pentru bani, și nici ca Stan să-și întrerupă studiile. În consecință, i-am spus:
– Nu-i nimic, tată, o să-i achit eu taxele.
Tata mi-a replicat cu severitate:
– Să nu dea Dumnezeu să apuc ziua când le voi cere un bănuț copiilor mei!
După aceea, a refuzat să continuăm discuția și, în cele din urmă, a făcut rost de bani.
Când mi-am amintit episodul respectiv, i l-am povestit soției mele, Janet, arătându-mă indignat.
– Felul cum a spus-o tata, i-am zis, te ducea cu gândul că eu eram tipul de fiu netrebnic care i-ar fi purtat pică din cauza banilor sau l-ar fi făcut să se simtă ca un cerșetor. Dimpotrivă, aș fi fost gata să dau banii, considerându-i o răsplată oricum insuficientă pentru tot ce a făcut mine. De ce n-a putut înțelege asta?
– Isaac, m-a mustrat ea, nu-ți dai seama că la fel procedezi și tu? Ai lua bani de la copiii tăi?
– Asta-i altceva! m-am încruntat eu. Am și eu mândria mea!” 🙂
sursa: Isaac Asimov, Autobiografie, Trad.: Mihai-Dan Pavelescu, București, Teora, 1997
ISTORII REGĂSITE 