Arhive etichetă: Wolfgang Amadeus Mozart

Îngropat într-un mormânt anonim

Un copil-minune în lumea muzicii, Wolfgang Amadeus Mozart, a început să cânte pentru aristocraţia Europei şi şi-a compus primele lucrări la vârsta de şase ani. 30 de ani mai târziu, aflat la apogeul carierei, a murit după o scurtă suferinţă la Viena. Fusese oare otrăvit?

Decenii mai târziu, Sophie Haibel, sora mai mică a soţiei lui Mozart, Constanze, îşi mai amintea încă strania premoniţie. În prima duminică din decembrie 1791, se afla în bucătărie, unde pregătea o ceaşcă de cafea pentru mama sa. Cu 0 zi înainte fusese la Viena ca să-şi viziteze cumnatul care se îmbolnăvise, dar revenise cu veşti îmbucurătoare. Acum, în timp ce aştepta să fiarbă cafeaua, Sophie privea fix, căzută pe gânduri, flacăra aprinsă a unei lămpi cu gaz si se gândea la soţul suferind al surorii sale. Deodată flacăra s-a stins „complet, de parcă n-ar fi fost niciodată aprinsă“, avea să scrie ea mai târziu. „Nici măcar o scânteie nu a mai rămas pe fitilul principal, şi totuşi nu se făcuse nici un pic de curent – pot să jur.” Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, a fugit la mama sa, care a sfătuit-o să se întoarcă acasă la Mozart fără întârziere.

Constanze şi-a întâmpinat sora cu un sentiment de uşurare, povestindu-i că Mozart avusese o noapte agitată, şi a rugat-o să rămână. ,,Ah, draga mea Sopie, cât mă bucur că ai venit, a spus muzicianul. Trebuie să stai la noapte aici şi să vezi cum mor.“

Lângă el se afla un tânăr asistent numit Sussmayr, căruia Mozart îi dădea instrucţiuni pentru a încheia ultima sa compoziţie, un recviem. A fost chemat un preot, apoi un medic, care a recomandat ca bolnavului să i se pună pe fruntea fierbinte comprese reci; la 12:55 dimineaţa, pe data de 5 decembrie 1791, Mozart murea. Peste nici două luni, fostul copil-minune şi prolific compozitor ar fi împlinit 36 de ani.

Mereu în lipsă de bani, Mozart lucrase într-un ritm febril pentru a încheia comenzi importante pe care le primise în cursul anului, iar prietenilor şi rudelor le părea tensionat şi epuizat de prea multă muncă. Dar când a căzut la pat pe 20 noiembrie, nimeni nu a bănuit că putea fi vorba de o boală fatală. Georg Nikolaus Nissen, cel de-al doilea soţ al lui Constanne, a consemnat simptomele în biografia pe care i-a dedicat-o compozitorului în 1828. „Boala a început cu umflarea mâinilor şi picioarelor, şi 0 aproape totală incapacitate de a se mişca: apoi au urmat vărsături bruşte, şi aceasta se numeşte febra miliară acută.” Diagnosticul a fost confirmat în registrul oficial de decese al oraşului Viena.

Mozart însuşi bănuia ceva necurat la mijloc. Cu căteva săptămâni înainte să moară, i-a spus lui Constanze că fusese otrăvit: „Cineva mi-a dat acqua toffana şi a calculat exact data când voi muri.” O otravă inodoră şi cu acţiune lentă, pe bază de arsenic, acqua toffana îşi trăgea numele de la Giulia Tofina, o vrăjitoare italiană din secolul al XVII-lea, care inventase poţiunea şi o vindea aşa-zişilor criminali. Mozart ajunsese să creadă că recviemul, pe care i-l comandase un necunoscut, era destinat propriilor sale funeralii.

Pe 31 decembrie 1791, un ziar berlinez informa asupra morţii compozitorului şi specula în privinţa cauzei acesteia. „Deoarece trupul i se umflase după moarte, s-a crezut că fusese otrăvit.“ În nişte însemnări nedatate, fiul mai mare al lui Mozart, Carl Thomas, îşi amintea că trupul tatălui său era atât de umflat şi mirosul de putrefacţie atât de puternic, încât nu s-a făcut nici o autopsie. Spre deosebire de majoritatea cadavrelor care se răcesc şi devin inerte, corpul lui Mozart a rămas moale şi elastic, asemeni celor morţi prin otrăvire.

Dar cine să fi dorit moartea lui Mozart? Văduva nu dădea credit zvonurilor despre o posibilă otravire şi nu a numit nici un suspect. Astfel că povestea a fost curând dată uitării – pentru a fi însă reluată cu accente dramatice, trei decenii mai târziu, de nimeni altul decât de rivalul care ar fi putut foarte bine să-i dorească lui Mozart sfârşitul.

Invidia lui Salieri

Cu numai cinci ani mai vârstnic decât Mozart, Antonio Salieri fusese numit în 1774 compozitor la Curtea împăratului Iosif al II-lea, la vârsta de numai 24 de ani. Când Mozart a ajuns la Viena şapte ani mai târziu, italianul era cel mai de seamă muzician al capitalei austriece, extrem de apreciat de aristocraţie şi favorit printre pretenţioşii melomani ai oraşului. Salieri era un compozitor facil şi prolific, printre elevii sai având să se numere mai târziu Beethoven, Schubert şi Franz Liszt. Dar în Mozart el a recunoscut imediat un rival, un geniu al cărui talent nu avea cum să-l egaleze vreodată. Puţini erau cei care se îndoiau în cercurile artistice vieneze de invidia pe care o avea Salieri faţă de Mozart, iar acesta din urmă nu făcea nici un secret din dispreţul pe care-l nutrea pentru compozitorul Curţii.

Salieri a trăit să vadă întreaga Viena sărbătorind 50 de ani de la numirea sa în calitate de compozitor al Curţii în 1824. Dar cu un an înainte făcuse o declaraţie surprinzătoare. În octombrie 1823 un elev de-al lui Beethoven, Ignaz Moscheles, i-a făcut o vizită bătrânului Salieri, la acea vreme internat într-un spital de la marginea oraşului. Nereuşind să vorbească decât în frânturi de frază şi preocupat de moartea sa iminentă, Salieri a jurat că „nu este nici un strop de adevăr în acest zvon absurd; ştii, cum că l-aş fi otrăvit pe Mozart“. La mijloc era doar răutate, i-a spus lui Moschelcs; „spune lumii… că bătrânul Salieri, care va muri curând, ţi-a spus aşa“. O lună mai târziu Salieri a încercat să se sinucidă. Cei care l-au vizitat pe patul de moarte povesteau că delira despre rolul pe care l-ar fi avut în moartea lui Mozart şi voia să-şi marturisească păcatul. Mult apreciatul compozitor al Curţii avea să moară anul următor.

Biograful italian al lui Haydn, Giuseppe Carpani, a încercat să salveze onoarea compatriotului său. A căutat un medic care fusese consultat în faza finală a bolii lui Mozart şi a obţinut de la acesta diagnosticul de febră reumatică. Dacă Mozart fusese otrăvit, a întrebat Carpani, unde erau dovezile? „Inutil să mai întrebaţi. Nu există nici o probă, şi este imposibil să se mai găsească una vreodată.“ După moartea soţului ei, Constanze şi-a trimis fiul să studieze cu Salieri. Întrebat despre zvonul conform căruia compozitorul Curţii îi otrăvise tatăl, băiatul a declarat că Salieri nu-l omorâse pe Mozart, dar în schimb „nu încape îndoială că îi otrăvise viaţa cu intrigi”. Salieri însuşi se pare că ar fi spus că era păcat că Mozart murise atât de tânăr, dar pentru ceilalţi compozitori nu era un lucru tocmai rău; dacă ar fi trăit mai mult, „nimeni nu ne-ar fi dat vreo coajă de pâine pentru munca noastră”.

Gelozia unui soţ

Un al doilea suspect în bănuita crimă a fost Franz Hofdemel, un confrate din loja masonică căreia îi aparţinea compozitorul, a cărui tânără şi atrăgătoare soţie, Magdalena, s-a numărat printre ultimii elevi ai lui Mozart. La câteva zile după moartea lui Mozart, Holdemel şi-a atacat cu sălbăticie soţia însărcinată, mutilând-o şi desfigurând-o cu lovituri de cuţit pe faţă, gât şi braţe, după care şi-a luat viaţa. Magdalena a supravieţuit şi cinci luni mai târziu dădea naştere unui oopil despre care gurile rele spuneau că ar fi fost al lui Mozart.

Sora mai mare a lui Mozart, Maria Anna, a remarcat la un moment dat că fratele ei dădea lecţii de muzică tinerelor femei doar când era îndrăgostit de acestea. Iar mai târziu, rezervatul Ludwig van Beethoven a refuzat să cânte în faţa Magdalenei deoarece „existase  o prea mare intimitate între ea şi Mozart”. Totuşi, din observaţiile contemporanilor şi din scrisorile care ne-au rămas de la el, Mozart pare să-i fi fost fidel lui Constanze şi nu există nici o dovadă despre vreo aventură extraconjugală. În cele din urmă, împărăteasa Maria-Luiza s-a interesat personal de tragedia Magdalenei, lucru puţin probanil să se petreacă dacă ar existat vreo urmă de suspiciune cu privire la paternitatea copilului.

Răzbunarea francmasonilor

În lunile de după moartea lui Mozart, mai circula încă un zvon: compozitorul ar fi fost pedepsit pentru că dezvăluise secrete francmasonice în Flautul fermecat. Această operă alegorică a avut premiera la Viena pe 30 septembrie 1791, cu Mozart însuşi la pupitrul orchestrei, şi a repurtat un mare succes de public, dar şi de critică. Printre admiratori se număra şi Salieri, care l-a însoţit pe Mozart la o reprezentaţie ulterioară şi – după cum i-a scris Mozart cu mândrie lui Constanze – i-a declarat că nu mai văzuse un „spectacol atât de frumos şi încântător”.

Deşi unii dintre confraţii francmasoni ai lui Mozart poate au fost surprinşi de Flautul fermecat, compozitorul şi libretistul sau, Emmanuel Schiltaneder, au folosit opera pentru a propaga idealurile de curaj, dragoste şi fraternitate ale societăţii secrete în rândurile unui public mai larg. Subiectul a fost tratat cu întelegere, respect şi o notă de bună dispoziţie.

Francmasonii din Viena nu numai că nu au fost ofensaţi de operă, dar chiar i-au comandat lui Mozart şi o cantată, pe care acesta a compus-o în câteva zile între premiera Flatului fermecat şi izbucnirea bolii fatale. La câteva zile după moartea lui Mozart, marele maestru al lojii din care acesta făcea parte i-a adus un omagiu numindu-l „cel mai iubit şi valoros“ dintre membrii săi şi s-a referit la trecerea sa în nefiinţă ca la „o pierdere ireparabilă“. În 1792 francmasonii din Viena au organizat un spectacol de binefacere cu cantata, în beneficiul văduvei şi al fiilor lui Mozart.

O înmormântare grăbită

Cum în momentul morţii soţului său Constanze era strâmtorată financiar, ea a ales cea mai necostisitoare înmormântare; s-a estimat că ar fi fost vorba de 30 de dolari. Pe data de 7 decembrie, la ora 2:30 după-amiaza, trupul neînsufleţit a fost dus la catedrala Sfântul Ştefan, unde câţiva apropiaţi – printre care se bănuieşte că şi Salieri – au participat la slujbă într-o capelă laterală. Ploaia amestecată cu zăpadă se spune că ar fi împiedicat cortegiul să însoţească dricul până la cimitirul St. Marx, aflat la jumătate de oră distanţă; astfel că nimeni nu a fost de faţă ca să poată nota locul în care a fost depus trupul în mormântul anonim. În realitate, după cum a consemnat un cronicar al vremii, 7 decembrie fusese o zi blândă de iarnă, chiar dacă înceţoşată.

Constanze, care mai târziu a explicat că ea crezuse că biserica se va ocupa de punerea unei cruci sau a unei pietre la mormântul soţului ei, nu s-a îngrijit în nici un fel de mormântul lui Mozart. De-abia în 1859 a fost ridicat un monument funerar în cimitirul Sfântul Marcu, amplasarea sa făcându-se cu totul aleatoriu.

Presupunerile medicilor

Moartea misterioasă a lui Mozart şi înmormântarea pripită au constituit subiectul unor speculatii şi dezbateri intense vreme de două secole. În 1966, un medic elveţian pe nume Carl Bar a respins ca amatoristic şi lipsit de profesionalism diagnosticul de „febră miliară acută“ pus la vremea respectivă. Bazându-se pe dovezi rămase de la medicul lui Mozart, doctorul Nicolaus Closset, Bar a sugerat că de vină fusese  febra reumatismală, 0 afecţiune neinfecţioasă caracterizată prin inflamaţii dureroase ale încheieturilor. În 1984 un alt medic, Peter   Davies, a publicat 0 analiză şi mai documentată a istoriei medicale a lui Mozart şi a bolii sale latale.

În 1762, anul în care geniul muzical în vârstă de şase ani a avut concertul său de debut şi şi-a început activitatea componistică, Mozart a contractat 0 infecţie streptococică a sistemului respirator. Efectele unei astfel de infecţii pot apărea luni de zile, chiar ani mai târziu. Copilul a suferit ulterior de amigdalită, febră tifoidă, variolă, bronşită şi hepatită de tip A. În 1784, la trei ani de la sosirea sa la Viena, compozitorul a avut de înfruntat o boală gravă, cu simptome care includeau vărsături violente şi febră reumatismală inflamatorie.

Doctorul Davies şi-a încheiat analiza asupra stării de sănătate a compozitorului concluzionând că moartea îi fusese cauzată de o combinaţie de infecţie streptococică contractată în timpul unei epidemii, blocaj renal provocat de o hipersenzitivitate cunoscută ca sindromul lui Schönlein-Henoch, o hemoragie cerebrală şi o bronhopneumonie gravă. Printre efectele secundare ale blocajului renal, consemna doctorul Davies, se numără depresia, tulburări de personalitate şi halucinaţii – ceea ce poate explica morbida convingere a lui Mozart că fusese otravit şi că recviemul rămas neterminat îi fusese comandat pentru propria înmormântare.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest