Arhive etichetă: voievod

Basarab cel Mare. (II) Solii lui Basarab

CharlesIofHungaryPregătiri de război

Nu trecură pe firul timpului nici zece ani de la nunta lui Nicolae‑Alexandru, fiul cel mare al voievodului, că prietenia cu craiul Carol Robert se strică. Deprins cu tacâmuri alese, cu oşteni mulţi la curte şi cu slujitori în veşminte a căror ţesătură venea de departe tocmai din Persia şi China, darnic cu cei din jur, de nu‑i mai ajungeau banii de aur, când simţi lipsurile, se mânie ca de o boală rău vestitoare. Pe boierii care veneau să i se închine, după datină, aducând darurile cuvenite unui suzeran din partea vasalilor săi, îi lăsa multă vreme să aştepte între slugile de la uşă sau între grăjdarii de la cai şi uneori nici nu‑i primea, trimiţându‑le vorbă că era supărat foarte neavând cu ce să îndestuleze nevoile domniei. Într‑acestea doi voievozi mai de seamă din părţile Transilvaniei şi Banatului, Dionisie Szechy şi Toma de Szecseny, veniră călări până la stânca cea mare de la Dunăre şi se înfăţişară, vestind că doreau să grăiască regelui.

Mărite‑crai, cuvântă Dionisie care era gras ca un vier, având şi un rât cu nările larg deschise, drept ar fi, după cheltuielile Curţii, să creştem şi noi dările. Dar de unde? Că molima ne‑a omorât toţi porcii din Banat! Nu mai sunt nici de prăsilă — şi va trebui să ne rugăm de sârbi să ne dea ei.

Toma de Szecseny, cavaler chipeş, dar chiorât de o spangă în tinereţe, la o întrecere de luptă, zise şi el craiului:

Numai ca să ne plângem venit‑am, Mărite stăpâne, că ogoarele noastre bătute de arşiţă n‑au dat nici cât să facă omul o mămăligă de mei şi au început argaţii să‑mi taie caii şi să‑i mănânce.

— Ce vreţi să vă fac? Să vă dau eu porci şi cai? strigă mânios regele Carol Robert, în timp ce pletele bălaie ca de fată i se zbârliră ca înşfăcate de furtună. Aşa după cum merg treburile văd că m‑aţi lăsat mai sărac decât un rege învins. Ar trebui să v‑alung şi să iau în seama mea toate voievodatele.

Dionisie, cel cu râtul porcesc, gâfâi la asemenea ameninţare şi zise repede:

Luminate crai, poate n‑ar fi rău să îndoieşti, să întreieşti chiar darea acelui voievod din Câmpulung, (Basarab parcă‑l cheamă), că avuţiile lui întrec cu mult pe ale noastre! Grâu ca la el nu e în toată lumea şi aud că acum a găsit şi sare prin munţii lui… Porcii dincolo de Porţile de Fier nu mai pot trece, că a pus o strajă valahă tare, ca şi cum bănia Severinului n‑ar fi cu Banatul tot a Măriei Tale! Să dea voievodul muntean încincit, înzecit, că are de unde!

— Să dea… îngăimă cu glas pierit Carol Robert. Dar va voi? Continuă citirea →

Basarab voievod, eroul de la Posada – povestiri istorice

Atunci, demult, demult, când românii abia îşi înfiripau o ţară, mulţi doreau să le fure pământul şi să-i înrobească. Dar iată că s-a ridicat un voievod îndrăzneţ şi chibzuit, bun orânduitor şi viteaz. Se numea Basarab, voievod de la Curtea de Argeş.

Continuă citirea →

Alexandru cel Bun

Moldova s-a format cu vreo 50 de ani mai târziu decât Ţara Românească. Să trecem peste primii voievozi, pentru a ajunge la un voievod mare, oarecum contemporan cu Mircea cel Bătrân, şi anume Alexandru cel Bun.

Alexandru cel Bun domneşte de la 1400 la 1432, ceea ce pentru vremile acelea este o domnie lungă. A fost un bun gospodar, ţara s-a întins încetul cu încetul de la nucleul unde se formase, regiunea din nord-vest cu capitala la Suceava, cu marele oraş Baia. Baia în Evul Mediu înseamnă un loc unde erau mine (de la magh. bânya). Din regiunea aceea s-a întins din ce în ce mai mult, până la mare; se aflau deja români acolo, dar nu erau uniţi sub un singur sceptru, cum vor deveni în Moldova lui Alexandru cel Bun, care se întinde până la Cetatea Albă, mare cetăţuie, veche de pe vremea bizantinilor, deţinută apoi de negustorii genovezi. În momentul când Moldova devine stăpână pe această regiune, Cetatea Albă este încă în mâna genovezilor care acceptă însă suzeranitatea voievodului moldovean. Mai târziu, în vremea lui Ştefan cel Mare, deasupra unei intrări în cetate, se va afla stema Moldovei, capul de zimbru sau, mai corect, de bour, stemă ce se mai vede şi astăzi.

Continuă citirea →

Cine a fost Basarab întemeietorul?

E dovedit că în ultimul pătrar al secolului XIII, cu toată persistenţa pericolului mongol, asistăm la o coborâre din Ardeal către Muntenia a unor elemente româneşti, ungureşti şi săseşti, atrase şi de belşugul câmpiilor, şi de negoţul de la Dunăre şi Marea Neagră. Câmpulung e mai întâi un centru comercial săsesc şi va avea cu vremea o importantă minoritate catolică, cu o frumoasă biserică. De asemeni, mica biserică din peştera de la Corbii de Piatră, în aceeaşi regiune, e datată — după stil — în jurul lui 1290 şi are, lucru neobişnuit, două altare unul lângă altul.

Pe de altă parte, ultimul rege arpadian, Andrei al III-lea, aplică o politică discriminatorie împotriva românilor, a căror nobilime nu mai e chemată la adunările Dietei. Regii unguri,vasali ai Papei, au considerat ca o datorie demnă de o adevărată cruciadă să elimine pe „schismatici”, adică pe ortodocşi, din regatul lor. De aceea, cei din nobilimea română care nu treceau sub obedienţa Romei au fost de atunci excluşi din categoria nobiliară şi încetul cu încetul reduşi la starea de simpli ţărani. (La celălalt capăt al regatului, nobilimea croată n-a avut a suferi de această declasare fiindcă Croaţia fusese creştinată în rit apusean.) În orice caz, evenimentele din jurul anului 1290 justifică în mod straniu data transmisă de tradiţie ca fiind cea a coborârii legendarului Negru Vodă din Ţara Făgăraşului şi aşezarea sa la Câmpulung, iar sub urmaşii lui la Argeş, de unde îşi vor întinde curând autoritatea până la Dunăre. De la această origine „munteană” a dinastiei se trage probabil numele de Muntenia, dat tradiţional întregii ţări — ţară majoritar de şes.

Douăzeci de ani mai târziu, documente străine (ungureşti, papale, sârbeşti, bulgăreşti etc.) ne relevă, domnind peste toată Ţara Românească, ţara între Dunăre şi munţi, inclusiv Oltenia, pe„Basarab Mare Voievod” (atenţie: la origine Basarab e un prenume).

Ce înseamnă „Mare Voievod”? Înseamnă că acea căpetenie, voievodul Basarab, a reuşit să se impună peste toţi ceilalţi cneji şi voievozi români din acel teritoriu, fosta „Cumanie” şi fostul Banat de Severin. Înseamnă că şi urmaşii lui Litovoi şi eventual alţi cneji din Oltenia se închinaseră lui Basarab. Acesta e deci un primus interpares, primul între egali. Comparaţi cu Persia antică: Marele Rege, adică rege peste ceilalţi regi; cu India: Maharaja/raja; cu Etiopia: Regele Regilor etc. — acesta era sensul, chiar dacă curând (intenţionat sau nu) s-a confundat cu un epitet personal: Marele Basarab Voievod. De altfel, de îndată ce această întâietate, după domnia lui Basarab, n-a mai fost contestată, sintagma „Mare Voievod” a ieşit din uz.

Am mai multe motive de a crede că Basarab cobora dintr-o spiţă de şefi cumani. Nicolae Iorga a scris despre Basarab: „Numele e cuman… (apoi, subliniat) numai numele?” Dar nici marele Iorga n-a îndrăznit să ducă „ancheta” mai departe, atât de înrădăcinată e încă la noi concepţia că în istoria naţională unele lucruri se pot spune, iar altele nu. Un istoric contemporan, pentru a exclude ideea că Basarab ar fi putut fi de origine cumană, scrie că Basarab era sigur român, căci altfel n-ar fi putut avea gândul să unească pământul românesc… Ce aţi zice de un istoric francez, pătimaş adept al originii galo-romane a francezilor, care ar scrie: „Clovis (regele franc) sigur că era galo-roman, altfel n-ar fi putut avea ideea de a unifica Galia”?!

Vă îndemn la următorul exerciţiu: căutaţi cine a întemeiat, în Evul Mediu, toate noile state ieşite, pe rând, unele după sute de ani, din prăbuşirea Imperiului Roman: în Galia sunt franci, burgunzi şi vizigoţi; în Spania, vizigoţi, suevi şi vandali; în Italia, longobarzi — uneori au lăsat moştenire ţinutului şi numele lor: Franţa, Burgundia, Lombardia, Andalusia. Adaug că este o constantă a istoriei universale: când se surpă dinlăuntru un imperiu, niciodată noile state care apar ulterior în acelaşi loc nu rezultă din fapta foştilor băştinaşi, care rămân vreme îndelungată fără elite şi fără vlagă. Această observaţie e confirmată de istoria Egiptului antic, a Persiei, a Chinei, a Indiei… Repet, e ca un fel de lege naturală. Aşadar, ce contează dacă s-ar dovedi cumva că străbunii lui Basarab ar fi fost cumani? Departe de a fi o ciudăţenie, ar fi doar normal.

Iată câteva argumente în favoarea opiniei mele (căci nu ne putem întinde prea mult în cadrul prezentei lucrări):

— Nu numai numele lui Basarab e cuman, ci şi al tatălui său, Tocomerius (sau Thocomer), pe care regretatul orientalist Aurel Decei l-a dovedit cuman — varianta Tihomir, pe care o găsiţi în toate cărţile, e greşită. Să aibă oare nişte cneji slavo-români prenume cumane din tată în fiu la numai 100-l50 de ani de la năvălirea cumanilor? Puţin probabil.

— Cancelaria papală a considerat pe primii doi voievozi, Basarab şi NicolaeAlexandru, ca fideli ai Bisericii Romei, în ciuda unor „trădări”, după care cancelaria ungară se grăbea să-i califice drept „schismatici”; dar Curia romană nu se putea înşela. Or, dacă au fost originar catolici, nu puteau fi slavo-români, aceştia fiind de veacuri legaţi de Constantinopol; numai cumanii fuseseră botezaţi în rit roman. De altfel şi Basarab şi NicolaeAlexandru au avut soţii catolice.

— Cozia şi Hurezul au fost două dintre cele mai prestigioase ctitorii ale Basarabilor; ambele poartă nume cumane (cozia = nucet; hurez sau huhurez = pasăre de noapte).

— Se sugerează adesea că Basarab s-ar fi impus celorlalţi voievozi şi cneji români în calitate de căpetenie a lor împotriva tătarilor, dar n-avem nici un document care să evoce o asemenea acţiune, în schimb, există surse sârbeşti şi ungureşti după care Basarab ar fi fost ajutat de tătari într-o luptă pe care o duce împotriva sârbilor alături de bulgari (Velbujd, iunie 1330, bătălie unde aliaţii sunt învinşi de sârbi) şi în vestita bătălie zisă de la „Posada” (noiembrie 1330) împotriva ungurilor — despre care vom mai vorbi, căci e considerată „actul de naştere” al Ţării Româneşti ca unitate autonomă în cadrul Europei feudale.

E deci mai probabil că Basarab a fost acceptat ca „mare voievod” nu fiindcă ar fi dus lupte victorioase împotriva tătarilor, ci fiindcă ar fi fost cel mai capabil de a se înţelege cu ei. O origine cumană putea fi un atu la o vreme când tătarii occidentali (din Crimeea şi Bugeac) erau, majoritar, foşti cumani.

De altfel, marii cneji ruşi au procedat la fel, adică au preferat îndepărtata suzeranitate mongolă, care nu se atingea de credinţa şi datinile lor, unei dominaţii a puterilor catolice, mult mai constrângătoare. Cu câteva zeci de ani înainte de Basarab, marele erou al Evului Mediu rus, Alexandr Nevski, de la Novgorod, apoi din Vladimir, a ales aceeaşi cale: s-a luptat eroic împotriva apusenilor, învingând şi pe suedezi şi pe cavalerii teutoni — în schimb s-a dus să-şi plece genunchiul, smerit, în faţa Marelui Han al Hoardei de Aur. La fel vor face în veacul următor şi marii cneji ai Moscovei.

— Avem şi un document ciudat printre documentele transilvane de la începutul secolului  XIV: în 1325, un cleric ungur depune mărturie că un fiu de comite cuman a îndrăznit, în faţa
unui tânăr nobil maghiar, să-l ponegrească pe rege zicând că nu-i ajunge nici la gleznă lui Basarab! De ce tânărul cuman, dacă a vrut să-l înjosească pe regele Ungariei, nu l-a comparat cu regele Poloniei, cu cneazul de Halici sau cu vreun despot sârb — de ce l-a comparat cu voievodul Basarab, când acesta nu se distinsese încă învingând pe trufaşul rege? Nu cumva fiindcă era mândru de el, îl ştia de un neam cu el, poate chiar rudă?

— Mă întreb, în fine, dacă poreclei „Negru Vodă” dată de tradiţie „descălecătorului”, adică întemeietorului, poreclă pentru care s-au căutat tot felul de explicaţii, dintre care unele chiar năstruşnice, nu trebuie să i se păstreze explicaţia pe care o mai avea trei sute de ani mai târziu, când a fost culeasă de un celebru oaspete oriental în ţara noastră, Paul de Alep: i s-ar fi zis Negru Vodă pentru că era negricios la faţă! Or, un cuman era desigur negricios în ochii cnejilor noştri slavoromâni. De altfel, câteva decenii mai târziu, moldoveanul Miron Costin ne dă aceeaşi explicaţie! Avem o paralelă izbitoare în cazul scriitorului bizantin care, în veacul al XI-lea, vorbeşte primul mai amănunţit despre aromâni, generalul Kekaumenos: numele lui înseamnă pe greceşte „pârlitul la faţă”, „negriciosul” — porecla fusese dată bunicului său care era armean şi, probabil, mai oacheş decât grecii constantinopolitani!

Bineînţeles, nici unul dintre aceste argumente, singur, nu e concludent, dar, împreună, formează ceea ce se numeşte în jargonul juridic un mănunchi de prezumţii cel puţin tulburător.

Putem, în rezumat, închipui pentru descălecat „scenariul” următor: când în 1238-l240 cumanii din Episcopatul Milcovului şi din Muntenia noastră trec Carpaţii pentru a se pune la adăpost de năvala mongolă în regatul ungar, nu toţi vor fi acceptat să fie colonizaţi pe valea Tisei mijlocii. Mulţi — fiind deja amestecaţi cu românii sau chiar de-a binelea românizaţi (căci trebuie subliniat că toate sursele pe care le avem asupra lui Basarab îl califică drept valah) — vor fi ales să rămână printre români, şi la nord şi la sud de Carpaţi. Coborâtor dintr-un asemenea neam, „Negru Vodă” (Basarab, sau mai curând tatăl său Tocomerius — căci un document bisericesc din secolul XVII zice că Nicolae Alexandru era „nepot” al lui Negru Vodă), cu posesiuni, poate, şi la nord şi la sud de Carpaţi, izbuteşte să se impună altor căpetenii române, să se aşeze la Câmpulung, centru comercial săsesc, şi, unificând întregul
ţinut între Carpaţi şi Dunăre, să fie recunoscut „Mare Voievod” — deocamdată tot vasal al regelui Ungariei.

În tot acest răstimp, adică între 1247 (Diploma Ioaniţilor) şi începutul secolului XIV (primele informaţii despre Basarab), nu mai ştim nimic despre voievodul Seneslav din regiunea Argeş şi despre eventualii lui succesori.

 

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri