Arhive etichetă: Vitralii

Matei Elian, poetul „Cântărilor sfioase”

Octavian Mosescu - Vitralii

Povesteşte Octavian Moşescu: “În volumul memorial „Chipuri şi popasuri”, scriitorul Gala Galaction aminteşte despre popasurile sale la Râmnicu Sărat, unde îl vizita pe vechiul şi apropiatul sau prieten, Alexandru I. Zamfirescu, poet cunoscut sub pseudonimul Matei Elian.

În „Casa amintirilor”, pe strada Semicerc din Bucureşti, autorul cărţii „La răspântie de veacuri”, roman cu reflexe autobiografice, alcătuise un cenaclu literar, frecventat, între alţii, de Tudor Arghezi, N. D. Cocea, V. Demetrius şi Alexandru I. Zamfirescu, cu care a rămas prieten până la marea şi inevitabila despărţire.

Continuă citirea →

Amintiri despre Ion Barbu

Ion Barbu

Povesteşte Octavian Moşescu: „Într-o vreme, ne întâlneam întâmplător la o frizerie de pe Bulevardul Republicii. Poetul venea dinspre cartierul Cotroceni. Se oprea aici, la un lucrător cunoscut, care îi ştia toate capriciile. De fapt, toţi îl respectau, deşi era distant, reducând dialogurile la câteva cuvinte convenţionale.

Dacă ieşeam în acelaşi timp – ne cunoscusem în războiul din 1916 – ne îndreptam spre cafeneaua Capşa, de pe Calea Victoriei. De mulţi ani, poetul era aici un client permanent. Personalul îi ştia tabieturile şi firea oarecum irascibilă. De la intrare saluta cu o politeţe reţinută pe confraţii scriitori, evitând să se aşeze la mesele lor, cautând un loc liber şi izolat pe lângă un perete. Îndată ospătarul îi aducea un filtru nepreparat, pentru că poetul prefera să-l dozeze după o reţetă personală. Savurarea cafelei era aproape un ritual. Apoi, fără nicio întârziere, scotea din buzunarele încărcate manuscrisele şi caietele, lucrând ore întregi şi uitând că se afla într-un local public.

Continuă citirea →

La Topârceanu acasă

George Toparceanu

Povesteşte Octavian Moşescu:

MOTTO  Mireasma florilor de tei
O simt şi-acum prin nară,
Când mi-amintesc de ochii ei
Şi trec hoinar prin gară

O improvizaţie a poetului Topârceanu pentru Râmnicu Sărat, unde, prin anul 1908, s-a oprit la fratele său – sculptorul Mateescu, profesor la o şcoală secundară din oraş. Din zilele acelea, petrecute în urbea noastră, nu-şi mai amintea decât de bulevardul Gării, străjuit de tei înfloriţi, de grădina publică cu un Samson cioplit în piatră şi de atelierul maestrului, unde cunoscuse o fată brună, cu ochi migdalaţi şi negri – „tulburători de negri”, cum îmi povestea când l-am vizitat la Iaşi, să obţin colaborarea la cartea comemorativă a societăţii „România Jună”.

În ziua aceea, nu ştiu cum am căzut în casa scundă, cu cărţi răvăşite pe mai multe etajere – toate în mare dezordine – că am avut o copleşitoare dezamăgire. Amfitrionul, care de fapt îmi fixase ora, ne-a primit cu amabilitate, dar oarecum stânjenit de decorul apocaliptic al odăii. Nu avea nicio similitudine cu autorul baladelor din Viaţa Românească. Numai figura îmi era vag cunoscută din reviste şi almanahuri literare. Purta, ca întotdeauna, o tunică cu guler închis şi o meşă lăsată pe frunte. Faţa palidă şi ochi asimetrici. Purta, de asemenea, pantofi negri cu tocuri înalte, ca de damă. Era de statură mică, ceea ce îl făcea să sufere mult şi căuta, prin trucuri de îmbrăcăminte, să înlăture acest neînsemnat neajuns.

Continuă citirea →

Un poet dificil

Octavian Mosescu si Adrian Maniu in Vitralii

Povesteşte Octavian Moşescu: “Ne-am cunoscut în pragul primului război mondial, la şcoala militară din Dealul Spirii. Formam un grup de teterişti, încât N. D. Cocea – de câte ori ne întâlnea nedespărţiţi – ne poreclise cei patru muşchetari: Adrian Maniu, Camil Petrescu, Scarlat Froda şi autorul rândurilor de faţă. N-a trecut însă o lună de la încorporare, şi grupul nostru rămase descompletat. Numai Camil Petrescu şi cu mine fuseseram repartizaţi la diverse companii; ceilalţi obţinuseră o amânare. A fost de ajuns o lună, ca acolo, între zidurile cazărmii cu mânuiri de armă şi lustruit de bocanci, să leg o temeinică prietenie cu Adrian Maniu.

Rar un prieten sincer şi cald ca el, care să te ajute în impasurile inerente vieţii. E drept, uneori şi pentru nimica toată devenea capricios şi irascibil. Atunci nu mai era de recunoscut. Culoarea ochilor căpăta un verde vineţiu, devenea palid şi, fără control, îşi smulgea o sprânceană până o lăsa golaşă. De obicei, se supăra fără temei, mai ales atunci când te aflai în imposibilitate să-i îndeplineşti o dorinţă.

Continuă citirea →

Victor Ion Popa la Râmnicu Sărat

„În casa cu geamlâc şi cu castani la poartă, de pe strada Amurgului din Râmnicu Sărat, ne întâlneam, acum o jumătate de veac, nenumăraţi iubitori ai artelor. Niciunul nu avea mai mult de 20 de ani. Cu toţii formam redacţia revistei cu nume de puritate şi adolescentă speranţă: Vestala. Între aceştia se găsea figura de porţelan fin a celui mai apropiat prieten şi colaborator: Victor Ion Popa.

Continuă citirea →