Arhive etichetă: viteaz

Curajul şi puterea lui Ion Vodă

Despre Ion Vodă, domn în Moldova, se spune că avea atâta putere, încât frângea potcoava în mâini. Pentru că a pedepsit cu moartea câţiva boieri trădători, unii i-au zis Ion vodă cel Cumplit. Dar istoria îl laudă şi-i zice Viteaz, pentru că a încercat încă o dată să scape ţara de sub stăpânirea sultanului. Cu puţini oşteni, dar îndrăzneţi ca şi dânsul, a cucerit două victorii împotriva unor armate turceşti trimise de sultan în Moldova să-l răpună şi să-l alunge de la cârma ţării.

Continuă citirea →

Cneazul Igor – prima parte

Închipuiţi-vă, dragi cititori, că ne aflăm în Rusia, cu cinci sau şase veacuri în urmă, pe ţărmul unui rîu. Rîul acesta poate să fie Niprul, sau Donul, sau Doneţul. Pe ţărmul rîului, într-o poiană smălţuită, şi-au făcut tabără nişte viteji ce merg la oaste să-şi apere pămîntul strămoşesc.

Este-un amurg tăcut. Cerul s-a făcut roşu. Vîntul adie uşurel. Pe rîu alunecă o barcă. Vîslele plescăie. Stropii scurşi de pe vîsle lucesc o clipă, purpurii, în lumina amurgului, apoi se sting îndată-n bezna rece a apei curgătoare. Greierii ţîrîie subţire prin iarbă. Florile-şi strîng petalele înfiorate de răcoarea serii. În tabără a poposit, în seara asta, şi-un cîntăreţ. Este un cîntăreţ bătrîn, bătrîn, aproape orb. Ştie să povestească legendele străvechi. Glasul şi-l însoţeşte cu o guslă. Poartă o haină lungă, albă. Barba şi pletele-i sînt ninse. Se sprijină de-o parte într-un toiag, de alta, pe umărul unui copil, un băieţaş de şapte sau opt ani. Copilul are o faţă rotundă, luminoasă. Părul bălai îi flutură pe umeri. Prinsă de gît cu un curmei, are o traistă în care păstrează bucatele primite de la femeile miloase de prin sate sau de la trecători. Copilul se deprinde de pe acum cu meşteşugul de-a şti să cînte şi să povestească, pe sunete de guslă, legendele din alte vremuri ale Rusiei. — Ascultaţi, ascultaţi, dragii mei, spune bătrînul, povestea despre cneazul Igor şi oastea lui. Iar degetele cîntăreţului mîngîie coardele. Şi coardele suspină sub degetele sale bătrîne şi tremurătoare. Bărbaţii s-au strîns în jurul lui, uitînd de cină şi de focul care se stinge în poiană, cu sclipiri albăstrui.

Spune, bătrîne, spune! îi grăiesc ei. Tu eşti la fel de vechi ca lumea. Nu cumva ai văzut cu ochii tăi pe cneazul Igor şi pe vitejii lui?

Pe cer s-a aprins prima stea. Pîlpîie către tabăra oştenilor. Curînd o să răsară şi luna, dincolo de acoperişul negru, zimţat, al codrului.

Moşneagul cată-n jur. Ochii îi sînt înceţoşaţi. Îşi clatină pletele albe şi răspunde:

Pe cneazul Igor nu l-am cunoscut. Nici pe vitejii lui nu i-am văzut. Am auzit însă că nişte moşi-strămoşi ai mei ar fi pierit lîngă scăriţa de aur a lui Igor, pe cîmpul dintre Don şi Mare. Asta am auzit. Poate c-a fost aşa. Se poate… Se prea poate…

Moşule, moşule, întreabă ascultătorii. Dar cum s-a întâmplat ca Igor să fie-nfrînt? Cum a putut să-şi piardă oastea? Era viteaz doar, nu?

Ehei, ehei!… oftează moşul. Igor să nu fi fost viteaz? Era viteaz, cum nu se poate spune. Însă a săvîrşit Igor mare greşeală. A săvîrşit mare greşeală, oftează el adînc. N-a ştiut să asculte la vreme glasul poporului. Greşeala lui să nu se mai repete… Dar hai mai bine să-mi încep povestea. Dă-mi, nepoţele, gusla!

În liniştea-nserării se aude limpede pînă şi plescăitul broscuţelor în apă, se aude zvonul firului de iarbă sub alinarea vîntului.

Începe, moşule, se bucură oştenii şi se strîng mai aproape.

Gusla răsună dulce, de parcă ea vorbeşte, parcă ar spune ea povestea cneazului Igor şi a oştirii sale.

Ascultaţi, feţii mei?

— Ascultăm, moşule!

— Aţi auzit de Novgorod-Seversk?

— Am auzit!…

— Ei bine, ca să-nţelegeţi totul pe deplin, am să vă povestesc întîi ceva ce nu-i cuprins în cîntecele bătrîneşti, însă socot c-aşa a fost, aşa s-a petrecut…

— Poţi să ne povesteşti. Noi te vom asculta pînă la cap…

— Era o zi de primăvară timpurie. În ziua aceea, la Novgorod-Seversk lumea se vîntura încoa şi-ncolo prin cetate. Bărbaţi, femei, şi chiar copii umblau pe uliţe, glăsuind tare între ei. Iar alţii se adunaseră în piaţă. Oştenii cneazului se străduiau să-i risipească. Aşa erau poruncile lui Igor. Însă mulţimea nu se dădea- napoi.

Plecaţi încolo, oameni buni, spuneau oştenii. Cneazul o să se supere. Astăzi e vorba să sosească nişte soli… Oamenii tot nu se lăsau.

Ştim!… Ştim!… răspundeau ei. Astăzi or să sosească soli din Kiev. Bine ar fi să-nţeleagă cnejii. N-ar mai putea hainii poloveţi5 să-şi joace caii aproape în fiecare an peste pămînturile noastre…

N-ar mai putea să ne ia fetele, să ni le facă roabe, ţipau cu glasuri ascuţite şi cîteva femei.

Tăceţi!… Tăceţi, odată!… se repezeau iarăşi ostaşii. Iacătă, solii marelui cneaz din Kiev au şi sosit în piaţă. În vremea asta, într-adevăr, solii din Kiev, călări pe nişte cai pietroşi, negri ca păcura, acoperiţi cu postav roşu sub şeile de lemn, treceau prin mijlocul mulţimii, către palatele lui Igor. Palatele erau clădite din bîrne, pe temelii de piatră, cu turlele rotunde, aurite, împodobite cu preafrumoase sculpturi în lemn. Cei ce sosiseră erau şase bărbaţi spătoşi, trecuţi de vîrsta mijlocie, purtînd pe chipuri urme de răni adînci şi vechi. Se vedea bine că erau oameni de vază şi de credinţă ai cneazului cel mare din Kiev. Se vedea asta nu numai după îmbrăcămintea lor bogată şi după steaguri, ci şi după armele ce le purtau.

Solii priveau de-altminteri cu prietenie către bărbaţii din popor ce se descopereau şi se plecau-naintea lor, lăsîndu-şi pletele să lunece peste obrazurile aspre, făcînd cu mîinile cîte o temenea, de la piept la pămînt… Femeile, înghesuite în spatele bărbaţilor, priveau spre soli cu gurile căscată şi încercau să-şi potolească pruncii, care săltau în jurul lor ca nişte iezi neastîmpăraţi.

În sfîrşit, solii ajungînd chiar lîngă treptele palatului s-au coborît fără de grabă de pe cai, aşa cum se şi cuvenea din partea unor oameni cu vază, sosiţi din partea cneazului cel mare de la Kiev. Şi-au descins armele în semn de pace şi de gînduri bune, dîndu-le slujitorilor care-i urmau la mică depărtare, de-asemenea călări. Şi-au netezit cu palmele pletele şi bărbile stufoase. Şi-au scuturat după aceea cizmele de tina adunată pe ele în drumul lung prin stepă, izbindu-le de lespezile mari de piatră, cu care era podită intrarea în palat. Apoi au început să urce pe scări, spre sala largă, sprijinită pe stîlpi, unde îşi primea cneazul Igor solii.

Cneazul era acolo, aşezat pe un jilţ sculptat cu măiestrie în lemn, închipuind un şoim în zbor, avînd aripile de aur. Igor era în acel timp un bărbat nu prea tînăr. Avea chiar trei feciori din cea dintîi căsătorie. Totuşi în părul lui ca spicul de secară nu se zărea nici un fir argintiu. Avea nişte ochi vii, străpungători, de culoarea oţelului. Se povestea că-n bătălie ochii cneazului Igor ardeau atît de tare, încît îi ţintuiau pe poloveţi şi-i împietreau mai înainte ca viteazul să-i fi izbit cu sabia sau suliţa în piept. Acuma Igor aştepta, privind spre porţile deschise, de unde trebuiau să se ivească solii lui Sviatoslav.

După ce trîmbiţaşii au sunat, şi pîlcul de oşteni de la intrarea de sub boltă s-a dat în lături, lăsînd drumul deschis, solii, doi cite doi, au mers pînă în faţa jilţului pe care sta, sprijinindu-se-n sabie, cneazul de Novgorod-Seversk. Aici s-au plecat de mijloc, scoţîndu-şi cuşmele de blană scumpă, de biber, făcînd o plecăciune adîncă în faţa cneazului.

Ce veste îmi aduceţi de la iubitul meu văr, Sviatoslav? i-a întrebat acesta, cercetîndu-i, cu ochii oţeliţi, pînă-n adîncul sufletului, căutînd parcă să afle, mai dinainte ca solii să vorbească, cu ce gînduri veneau.

Slăvit să fii tu, Igor, viteaz între viteji, a răspuns unul dintre soli, cel mai bătrîn, o căpetenie de oaste, avînd o brazdă adîncă pe obraz, de la ureche pînă la colţul stîng al gurii — de bună seamă urmă a unei răni, pe care-o căpătase-n luptă. Vărul tău, Sviatoslav, marele cneaz de Kiev, stăpînul nostru-al tuturora, îţi trimite numai urări de bine, însă îţi pune o-ntrebare: De ce n-ai vrut să-l însoţeşti în vara care a trecut, în lupta contra poloveţilor de lîngă Nipru, duşmanii noştri sîngeroşi ce ne calcă hotarele? Tu nu ştiai că poloveţii vor să reteze şi drumurile noastre de negoţ către Bizanţ, vor să ne ia în stăpînire toată ţara? Acuma el te cheamă din nou. îi cheamă pe toţi cnejii Rusiei, şi-n primul rînd pe tine, Igor, cel mai viteaz şi mai puternic, să vă uniţi. Şi împreună să-i nimiciţi pe poloveţi. Unde-i unire e putere...

În timp ce vorbea solul, fruntea cneazului Igor se-nourase ca o zi cînd bat furtunile în stepă.

Stai, solule, a rostit Igor, în timp ce ochii lui zvîrleau scîntei, nu mă certa ca pe o slugă a marelui cneaz Sviatoslav. Ştiu că stăpînul tău e ager la bătălie, ca un leu, deşi este împovărat de ani. Ştiu că, în lupta de lîngă Nipru, l-a prins în laţ pe hanul poloveţ, Cobiac, cum prinde vînătorul lupul, şi l-a dus la dînsul în cetate. Ştiu toate astea, solule, însă mai ştiu şi eu că Igor, cneazul din Novgorod-Seversk, nu vrea să lupte pentru slava lui Sviato-slav, ci pentru-a lui… Destul vă-mpăunaţi voi, kievanii, cu timpurile lui Vladimir, acela care a stăpînit odinioară toate pămînturile noastre şi adunase-ntreg poporul într-un mănunchi8. Nu! Nu doresc să-i mai aduc mărire lui Sviatoslav. Daţi-i acest răspuns. Vreau ca şi Novgorod-Severskul să strălucească cel puţin deopotrivă cu Kievul, dacă nu şi mai mult. Şi asta, solule, prin lupta şi prin braţul meu, ce nu sînt mai prejos decît ale lui Sviatoslav. Aşa să-i dai răspunsul marelui cneaz de Kiev…

În sala largă, boltită şi luminată de făclii, deşi afară era ziuă şi soarele lunii april lucea biruitor peste cetate, se făcuse o linişte ca de mormînt. Către sfîrşitul cuvîntării sale, Igor se ridicase de pe jilţ şi, apropiindu-se de solul cel bătrîn, îi glăsuise ultimele cuvinte aproape în obraz, cu glasul apăsat. Solul, auzind cele spuse de Igor, îşi coborîse în schimb fruntea din ce în ce mai mult, de parcă l-ar fi-ncovoiat mîhnirea şi nu ar fi putut să-şi mai păstreze capul pe umeri, sus. Totuşi, cînd Igor, încă încruntat, se-napoiase pe jilţul său cioplit în forma unui şoim în zbor, solul lui Sviatoslav îşi înălţase iarăşi fruntea, privind în ochii cneazului de Novgorod-Seversk, şi-i răspunsese-ndurerat:

Aşa-i voi spune, preamărite, vărului tău, deşi greşeşti… Adu-ţi aminte de hotărîrea luată de cneji, la Liubeci, în urmă cu 88 de ani. Gîndeşte-te încă o dată, Igor, dacă faci bine ceea ce faci. Uneşte-te cu noi, şi-i vom învinge mult mai lesne, şi pentru totdeauna, pe poloveţi…

Taci, solule… Nu mai grăi nimic, să nu mă mînii… a rostit Igor, tăind vorba bătrînului. Să-i spui lui Sviatoslav că în curînd o să audă despre înfrîngerea deplină a celor ce lovesc Rusia, şi despre noul drum către Bizanţ, croit de luptătorii Novgorod-Severskului. Aşa să-i spui, a zîmbit Igor, străluminat în el de gîndul pe care şi-l nutrea de multă, foarte multă vreme.

Aşa-i voi spune, s-a plecat solul cel bătrîn în faţa cneazului, şi lîngă el şi ceilalţi soli. Amar… Amar se va-ntrista stăpînul nostru cînd va afla… După aceea solii, punîndu-şi din nou cuşmele, s-au coborît pe scări şi s-au săltat îndată pe cai. Merindele de drum, îmbiate de slugile lui Igor, n-au vrut să le primească nici unul. Cui putea să-i mai ardă de merinde cînd se-ntorceau la Kiev cu răspunsul pe care îl rostise Igor? Oamenii ce se vînzoliseră în toată vremea asta pe uliţe şi-n piaţa din mijlocul cetăţii, cu ochii către palatele lui Igor, se grămădeau acum în jurul solilor.

S-au unit cnejii?… S-au unit?… striga mulţimea. Rusia a stat totdeauna stavilă… stavilă neclintită împotriva puhoaielor.

A stat, fiindcă a fost unită, spuneau cei mai bătrîni, clătinîndu-şi mustrător capetele sure. Cnejii de astăzi s-au unit? Pe săbiile lor stă cumpănită soarta întregii ţări…

Nu! Cneazul din Novgorod-Seversk nu vrea să lupte alăturea de Kiev, răspundea tuturor solul cel bătrîn, acela ce avea pe chip brazda de sabie. Degeaba îl tot cheamă Sviatoslav. Glasul lui nu vrea să-l audă. Se crede cel mai vrednic să apere Rusia, să-i nimicească, singur, pe poloveţi… O să vedem ce-o să mai fie…

Şi, spunînd vorbele acestea, îşi strîngea calul între pulpele vînjoase, mînîndu-l către miazăzi, urmat de ceilalţi soli şi de slugile care-i însoţeau.

Sărmană ţară, murmurau bătrînii, ascultînd cele ce spusese solul. Cnejii sînt prea trufaşi. Igor e un viteaz, dar nu-nţelege că numai în unire stă puterea, cum spun şi cîntecele vechi… Pe uliţe se potolise larma. Femeile tăceau, privindu-şi temătoare bărbaţii, fraţii sau feciorii, şi suspinau:

Cîţi dintre dragii noştri n-or să se mai întoarcă?

Singuri copiii, ne-nţelegînd îngrijorarea părinţilor, îşi purtau joaca mai departe.

Sursa: Alexandru Mitru – Din marile legende ale lumii

Petru Rares (III) – legende istorice

Pe malul Brateşului într-o colibă mică acoperită cu frunze, creştea tânărul Petru Rareş, umbrit şi încălzit de dragostea maică-si, şi întocmai ca o mlădiţă de stejar răsădită în pământ prielnic, se făcea văzând cu ochii tot mai frumos şi mai voinic. Era acum de douăzeci de ani. Flăcăii de primprejur îl punea totdeauna în fruntea lor şi la joc şi la treabă, căci dintre toţi el era cel mai vânjos la trup şi mai ghibaci la minte. Pletele lui negre îi cădeau pe umeri întocmai ca o coamă de leu, şi în ochii lui focoşi ar fi putut citi cineva dragostea primejdiilor şi dorul de a le învinge. Maică-sa, Domnina, îl învăţase carte, căci ea, deşi se îndeletnicea acum cu păscuitul, dar în tinereţele ei fusese avută şi trăise în lumea cea de soi. Cerinat, un om cărunt la cap şi înăsprit de muncă, argăţea de ani îndelungaţi la Domnina, şi de mult ce se deprinsese cu Petru, crescându-l de mic pe braţe, îl iubea ca ochii din cap. De câte ori Petru se ducea la vânat sau la pescuit, Cerinat trebuia să-l întovărăşească. El îl priveghea, îl ajuta, îl apăra de toate primejdiile în care furtunaticele lui tinereţe îl aruncau cu nesocotinţă şi nu o dată l-a scos din fundul Brateşului cu sufletul la gură; nu o dată l-a scăpat abia nesfâşiat din gura fiarelor sălbatice, aşa că într-o zi chiar îndrăzneţul copilandru pierdu un deget de la mâna dreaptă rupt de colţii unui lup! În zadar maică-sa căuta să stâmpere pornirile lui învăpăiate. El nu trăia cu plăcere decât în primejdii şi nu visa decât lupte şi biruinţe.

Continuă citirea →