Arhive etichetă: viata lui Dostoievski

Viața lui Dostoievski (IV) Ultimul deceniu al lui Dostoievski

 Demonii

dostoevskyUrmătorul roman al lui Dostoievski, Demonii (1872), i-a atras ura permanentă a radicalilor. Considerată adesea drept cel mai reuşit roman politic al tuturor timpurilor, naraţiunea întreţese două intrigi.

Una se desfăşoară în jurul lui Nikolai Stavroghin, un om a cărui existenţă este inconsistentă, fără conţinut. În tinereţe, Stavroghin, într-o căutare zadarnică a semnificaţiei, îmbrăţişase şi transmisese o serie de ideologii, fiecare adoptată de diverşi intelectuali fascinaţi de personalitatea lui Stavroghin. Şatov devine un slavofil care, la fel ca Dostoievski însuşi, crede în poporul rus, „ocrotit de Dumnezeu”. Criticii existenţialişti (mai ales Albert Camus) au fost fascinaţi de Kirillov, care adoptă o serie de justificări filozofice contradictorii pentru suicid. Cea mai faimoasă scenă este cea în care Kirillov susţine că doar un act absolut gratuit de autodistrugere poate dovedi că o persoană este liberă, deoarece un astfel de gest nu poate fi explicat prin niciun fel de interes faţă de sine şi, prin urmare, distruge toate legile psihologice. Omorându-se fără motiv, Kirillov speră să devină „omul-Dumnezeu” şi, astfel, să dea un exemplu de libertate umană într-o lume care a renunţat la Hristos (omul-Dumnezeu).

Continuă citirea →

Viața lui Dostoievski (III) Operele din anii 1860

Operele din anii 1860

La întoarcerea în Rusia, Dostoievski s-a angajat într-o intensă activitate literară. Cu fratele său, Mihail, a editat două reviste influente, mai întâi Vremea (1861-1863), care a fost suspendată de dostoevskij_1863guvern din cauza unui articol supărător, apoi Epoca (1864-1865), care a fost închisă după moartea lui Mihail. După ce iniţial a încercat să îşi menţină o poziţie moderată, Dostoievski a început să îi atace pe radicali, care caracterizau, practic, întreaga intelectualitate rusă. Dostoievski a respins materialismul lor, moralitatea lor utilitară, reducerea artei la propagandă şi, mai presus de toate, faptul că refuzau libertatea şi responsabilitatea individuală. Pentru tot restul vieţii, el a păstrat un simţ profund al pericolului şi al ideilor radicale şi, din acest motiv, operele sale postsiberiene au fost tratate cu dispreţ de bolşevici şi considerate suspecte de regimul sovietic.

Însemnări din subterană

În prima parte din Însemnări din subterană (1864), un narator anonim lansează un atac strălucitor împotriva unei serii de credinţe comune ale liberalilor şi radicalilor: că este posibil să fie descoperite legile psihologiei individuale, că oamenii nu au, în consecinţă, niciun liber-arbitru, că istoria este guvernată de legi şi că este posibil să fie proiectată o societate utopică bazată pe legile societăţii şi ale naturii umane. Chiar dacă ar putea fi construită o astfel de societate, crede omul din subteran, oamenii ar detesta-o tocmai pentru că le-ar refuza capriciile şi i-ar defini drept absolut previzibili. În a doua parte a microromanului, omul din subteran îşi reaminteşte incidente din trecutul său, care îl arată comportându-se, sub imperiul răutăţii pure, ca o replică vie împotriva determinismului. Aşadar, Dostoievski arată clar că soluţia iraţională a omului său din subteran nu este cu nimic mai bună decât sistemele raţionaliştilor. De asemenea, Însemnări din subterană reprezintă o parodie la adresa bibliei radicalilor, lucrarea utopică Ce trebuie făcut? (1863) a lui Nikolai Cernîşevski.

Continuă citirea →

Viața lui Dostoievski (II) Primele opere. Condamnarea la moarte

dostoievskiPrimele opere

Prima operă publicată a lui Dostoievski a fost mai degrabă o traducere liberă şi excesiv de emoţională a romanului Eugénie Grandet de Honoré de Balzac; iar opera scriitorului francez avea să exercite o mare influenţă asupra literaturii sale. Dostoievski nu avea să rămână mult timp necunoscut. Imediat ce a scris primul microroman, Oameni sărmani (1846), şi-a câştigat faima de nou talent al literaturii ruse, cu acreditarea celui mai influent critic al vremii sale, „furiosul” Visarion Belinski. Trei decenii mai târziu, în Jurnalul unui scriitor, Dostoievski a rememorat povestea „descoperirii” sale.

După ce a terminat Oameni sărmani, scriitorul a dat un exemplar prietenului său Dmitri Grigorovici, care i-a dus-o poetului Nikolai Nekrasov. Citind cu voce tare manuscrisul lui Dostoievski, aceşti doi scriitori au fost uimiţi de investigaţia psihologică a operei şi de talentul scriitorului de a mânui emoţiile. Chiar dacă era ora 4 dimineaţa, au mers direct la Dostoievski să îi spună că primul roman al său este o capodoperă. Mai târziu în aceeaşi zi, Nekrasov a dus Oameni sărmani lui Belinski. „A apărut un nou Gogol!”, a spus Nekrasov, la care Belinski a răspuns, „Cu tine, răsar Gogoli la fel ca ciupercile!” Belinski i-a comunicat imediat lui Dostoievski entuziasmul său: „Înţelegi? înţelegi tu ce înseamnă ce ai scris?” În Jurnalul unui scriitor, Dostoievski şi-a reamintit acest eveniment drept cel mai fericit moment al vieţii.

Oameni sărmani, lucrare a cărei valoare a fost umbrită de scrierile ulterioare, este scris în forma deja anacronică a romanului epistolar. Makar Devuşkin, un funcţionar sărac care îşi permite să trăiască doar într-un colţ al unei bucătării murdare, schimbă scrisori cu o tânără săracă, Varvara Dobrosiolova. Scrisorile acesteia destăinuie că fusese predestinată unui om bogat şi lipsit de valoare cu care, la sfârşitul romanului, este de acord să se căsătorească. Romanul se remarcă pentru descrierile efectelor psihologice (mai degrabă decât materiale) ale sărăciei. Dostoievski a transformat tehnicile folosite de Nikolai Gogol în Mantaua, renumita poveste despre un copist sărac. Dacă eroul comic al lui Gogol este lipsit de conştiinţă de sine, eroul conştient al lui Dostoievski suferă agonia umilinţei. Într-o scenă faimoasă, Devuşin citeşte povestirea lui Gogol şi se simte jignit.

Continuă citirea →

Dostoievski. Boala şi moartea

Dostoievski mort

La sfârşitul anului 1879, doctorul M.N. Snitkin, rudă cu Anna Grigorievna (soţia lui Dostoievski), l-a consultat la cererea ei pe Feodor Mihailovici şi, după ce l-a liniştit pe bolnav, i-a comunicat ei că boala a făcut progrese funeste şi că în situaţia lui actuală emfizemul poate ameninţa viaţa bolnavului. Vasele mici ale plămânilor deveniseră atât de subţiri şi de fragile, încât în urma unui efort fizic sau a unor frământări sufleteşti se puteau sparge. Trebuiau evitate cu orice preţ astfel de eforturi.

Moştenirea rămasă de la familia Kumanin, care l-a împovărat ani de zile pe Dostoievski din cauza disputelor familiale şi învinuirilor reciproce, i-a dat în ianuarie 1881 ultima sa lovitură, de data aceasta fatală. Conform unei dispoziţii testamentare speciale a răposatei mătuşi cu privire la proprietăţile sale funciare, în ianuarie 1881, Dostoievski a fost pus în posesia unei părţi a domeniului ei din Reazan, cu condiţia să le despăgubească cu bani pe surorile lui. Asta a şi dus la un deznodământ nefericit.

Continuă citirea →

Lacrimi pe mormânt

Dostoievski

Pe data de 5 martie 1868 se naşte la Geneva primul copil al lui Dostoievski, fetiţa Sonia. Feodor Mihailovici s-a dovedit a fi, potrivit mărturiei soţiei, un părinte extrem de tandru şi afectuos. El acorda mult timp fetiţei nou-născute; putea să stea ore întregi lângă pătuţul ei, ba fredonându-i cântece, ba vorbind cu ea în felul său. Prima întrebare după ce se trezea sau la înapoierea acasă era: „Ce face Sonia? E sănătoasă? A dormit bine? A mâncat?” Sentimentul patern, pe care l-a cunoscut întâia oară atât de târziu, spre sfârşitul celui de-al cincilea deceniu de viaţă, îi provova o fericire fără margini.

Dar această fericire nu a durat mult. Fetiţa se stinge din viaţă la 24 mai 1868. Pentru Dostoievski, această nenorocire care s-a abătut asupra sa a fost o adevărată tragedie. În viaţa lui plină de amărăciuni, aceasta a fost cea mai puternică lovitură, care a eclipsat chiar şi cele mai teribile încercări.

După câteva zile, el îi scria lui Maikov:

„Această micuţă făptură de numai trei luni, aşa mică şi neajutorată cum era, reprezenta pentru mine o persoană şi un caracter. Începuse să mă cunoască, să mă iubească şi zâmbea când mă aproiam de ea. Când cu vocea mea caraghioasă îi fredonam cântece, îi plăcea să le asculte. Nu plângea şi nu se strâmba când o sărutam. Când mă apropiam de ea, se oprea din plâns.”

Continuă citirea →

Cum l-am cunoscut pe Dostoievski (VI)

O să-mi fie atît de dor de dumneata!

Cu cît trecea timpul, cu atît Feodor Mihailovici era mai captivat de lucru. Acum nu-mi mai dicta ceea ce compunea în prezenţa mea, ci după însemnările pe care le făcea noaptea. Uneori, scria atît de mult, încit trebuia să stau după miezul nopţii ca să transcriu cele dictate peste zi. În schimb, cu ce triumf îi anunţam a doua zi noul număr de pagini! Ce plăcere-mi făcea să văd zîmbetul vesel al lui Feodor Mihailovici drept răspuns la asigurarea mea că lucrul merge bine şi că, fără îndoială, va fi terminat la timp.

Am intrat amîndoi în viaţa eroilor noului roman şi pentru mine, ca şi pentru Feodor Mihailovici, au apărut favoriţi şi antipatici. Simpatiile mele erau de partea bunicii, care şi-a pierdut averea, şi a lui mister Astley, iar dispreţul se răsfrîngea asupra Polinei şi a eroului romanului, căruia nu-i puteam ierta laşitatea şi patima pentru joc. Feodor Mihailovici era cu totul de partea „jucătorului” şi spunea că multe din sentimentele şi impresiile acestuia din urma le-a încercat el însuşi. Îmi spunea că poţi să ai un caracter foarte tare, s-o demonstrezi cu toată viaţa ta, şi totuşi să nu-ţi poţi înfrînge patima pentru ruletă.

Adesea mă miram de curajul cu care-mi exprimam opiniile despre roman, dar încă şi mai mult de bunăvoinţa cu care talentatul scriitor asculta observaţiile şi judecăţile mele aproape copilăreşti. În cele trei săptămâni ale muncii noastre comune, toate vechile mele interese au trecut pe planul al doilea. Cu acordul lui Olhin n-am mai frecventat lecţiile de stenografie, pe cunoscuţi îi vedeam rar şi m-am concentrat toată asupra lucrului şi a acelor discuţii interesante în cel mai înalt grad pe care le purtam în clipele de răgaz. Fără să vreau, îl comparam pe Feodor Mihailovici cu acei tineri pe care se întîmpla să-i întîlnese în cercul meu. Cît de searbăde şi de stupide îmi păreau discuţiile lor în comparaţie cu vederile întotdeauna noi şi originale ale scriitorului meu preferat. După ce plecam de la el, sub influenţa atîtor idei noi pentru mine, mă plictiseam acasă şi nu trăiam decît în aşteptarea întîlnirii de a doua zi cu Feodor Mihailovici.

Vedeam cu tristeţe că munca se apropie de sfîrşit şi că, prin urmare, întîlnirile noastre trebuie să ia sfîrşit. Şi cît am fost de mirată şi de încîntată, cînd Feodor Mihailovici şi-a exprimat aceeaşi îngrijorare.

Ştii, Anna Grigorievna, la ce mă gîndesc ? Uite, noi doi ne-am apropiat atît de mult, ne întîlnim atît de amical în fiecare zi, ne-am obişnuit atât de mult cu discuţiile noastre aprinse, şi oare acum, cînd romanul va fi gata, toate acestea se vor termina ? Zău că-mi pare rău! O să-mi lipseşti foarte mult. Unde am să pot să te văd?

Ei, Feodor Mihailovici, i-am răspuns eu, fîstîcită, şi munte cu munte se întâlneşte, darmite om cu om!

Dar unde, totuşi?

— Undeva în societate, la teatru, la concert…

— Ştii doar că în societate şi la teatre mă duc foarte rar. Şi ce întâlniri mai sînt astea, cînd uneori nu poţi să schimbi o vorbă ? De ce nu m-ai invita la dumneata, în familia dumitale?

— Vă rog să veniţi, o să ne bucurăm mult. Mi-e teamă doar că mama şi cu mine o să vă părem nişte interlocutoare neinteresante.

— Şi cînd am să vă pot vizita?

— O să ne înţelegem, cînd vom termina lucrul, îi spusei eu, deocamdată principalul e să terminăm romanul.

Pe douăzeci şi nouă octombrie a avut loc ultima dictare. Romanul Jucătorul era terminat. Feodor Mihailovici era extrem de mulţumit şi mi-a spus că, după ce-i va preda lui Stellovski în condiţii bune manuscrisul, vrea să-şi invite prietenii la un restaurant şi că mă invită şi pe mine să particip la sărbătorire.

Ai fost vreodată la vreun local? m-a întrebat el.

Nu, niciodată.

Dar la masa mea ai să vii? Aş vrea să beau în sănătatea scumpei mele colaboratoare! Fără ajutorul dumitale n-aş fi terminat romanul la timp. Aşadar, ai să vii?

I-am răspuns că am să-i cer părerea mamei, în sinea mea, însă, hotărîsem să nu mă duc. Cu timiditatea mea aş fi părut plictisitoare şi aş fi stricat veselia generală.

A doua zi, pe 30 octombrie, i-am adus lui Feodor Mihailovici transcrierea dictării din ajun. M-a primit deosebit de amabil şi chiar a roşit cînd am intrat. Ca de obicei, am numărat paginile transcrise şi ne-am bucurat că sînt atît de multe, mai multe decît ne-am fi aşteptat. Feodor Mihailovici mi-a spus că în ziua aceea va reciti romanul, va face unele corecturi şi că în dimineaţa următoare îl va duce lui Stellovski. Tot atunci mi-a dat şi cele cincizeci de ruble cuvenite, mi-a strâns mîna cu putere şi mi-a mulţumit fierbinte pentru colaborare.

Ştiam că 30 octombrie e ziua de naştere a lui Feodor Mihailovici şi de aceea m-am hotărît să-mi schimb obişnuita mea rochie, de pînză, neagră, cu una de mătase, mov. Feodor Mihailovici, care mă văzuse întotdeauna „la doliu”, a fost măgulit de atenţia mea, mi-a spus că-mi stă foarte bine în mov şi că în rochie lungă par mai înaltă şi mai zveltă. Îmi făcea mare plăcere să-i ascult laudele.

La plecare, Feodor Mihailovici m-a condus până în vestibul şi mi-a amintit promisiunea de a-l invita la noi. Am confirmat invitaţia.

— Şi cînd pot să vin ? Mâine ?

— Nu, mîine n-am să fiu acasă: sînt invitată la o colegă de liceu.

— Poimâine ?

— Poimîine am lecţie de stenografie.

— Atunci, pe doi noiembrie ?

— Doi e miercuri şi mă duc la teatru.

— Doamne ! Dar ai program în fiecare zi ! Ştii, Anna Grigorievna, impresia mea e că o spui special. Pur şi simplu nu vrei să te vizitez. Spune-mi adevărul!

— Dar nu e de loc aşa ! O să fim foarte bucuroase să vă vedem la noi. Veniţi pe trei noiembrie, joi, seara, pe la şapte.

— Tocmai joi? Aşa târziu ? O să-mi fie atît de dor de dumneata!

Cum l-am cunoscut pe Dostoievski (V)

Apropierea

Aşa a început şi a continuat colaborarea noastră. Veneam la Feodor Mihailovici în jurul orei douăsprezece şi rămîneam pînă la patru. În tot acest timp, îmi dicta în trei reprize cîte o jumătate de oră şi mai mult, iar între dictări beam ceai şi discutam. Am observat cu bucurie că Feodor Mihailovici începea să se deprindă cu noua metodă de lucru şi cu fiecare vizită a mea devenea tot mai liniştit. Asta am văzut mai ales atunci cînd, după ce socotisem cîte pagini scrise de mine fac o pagină de ediţie Stellovski, puteam să socotesc precis cît reuşea să dicteze. Numărul tot mai mare de pagini îl anima şi-l bucura mult pe Feodor Mihailovici. Mă întreba adesea: „Cîte pagini am scris ieri ? Dar cîte avem cu totul ? Ce-crezi, terminăm la timp ?

În discuţiile sale amicale cu mine Feodor Mihailovici îmi dezvăluia în fiecare zi cîte un aspect trist al vieţii sale. O profundă compasiune îşi făcea loc în inima mea, cînd îi ascultam povestirile despre împrejurările grele din viaţa lui, din care, probabil, n-a ieşit niciodată şi nici nu putea să iasă.

La început, mi s-a părut ciudat că n-am văzut în casă pe nimeni din familie. Nu ştiam din cine e compusă familia lui şi unde se găseşte în prezent. N-am întâlnit decît un membru al familiei sale, cred că în cea de a patra zi. După ce mi-am terminat lucrul, tocmai ieşeam pe poarta casei, cînd m-a oprit un tînăr pe care îl mai văzusem în vestibul la prima mea vizită. De aproape, mi s-a părut şi mai urît. Avea o faţă smeadă, aproape galbenă, ochi negri cu globul galben şi dinţii îngălbeniţi de tutun.

Nu m-aţi recunoscut? mă întrebă familiar tânărul. V-am văzut la papa. Nu vreau să intru în timp ce lucraţi, dar aş fi curios să ştiu cum devine cazul cu stenografia asta, cu atît mai mult cu cît mă apuc şi eu să studiez stenografia zilele astea. Îmi daţi voie? Şi fără nici o jenă mi-a luat servieta, a deschis-o şi a început să se uite chiar pe stradă la stenograme. M-am fîstîcit atît de mult din cauza impertinenţei lui, că nici n-am protestat.

Curioasă chestie, mormăi el neglijent, înapoindu-mi servieta.

Se poate oare oa un om atît de bun şi de delicat ca Teodor Mihailovici să aibă un fiu atît de prost crescut? m-am gîndit.

Pe zi ce trecea, Feodor Mihailovici era tot mai bun şi mai prietenos cu mine. Îmi spunea adesea „golubka” (era alintarea lui preferată), „buna Anna Grigorievna”. „drăguţă” şi eu puneam toate acestea în contul bunăvoinţei sale faţă de mine, faţă de o fată tînără, aproape un copil. Îmi era atît de plăcut să-i uşurez munca şi să văd cum convingerea mea că lucrul merge bine şi că romanul va fi gata la timp îl bucură pe Feodor Mihailovici şi-i ridică moralul! În sinea mea eram foarte mîndră de faptul că nu numai îl ajut pe scriitorul meu preferat, dar că-i şi influenţez în bine starea de spirit. Toate acestea mă ridicau în propriii mei ochi.

Am încetat să mă tem de „scriitorul celebru” şi am început să discut cu el liber şi sincer, cum aş fi făcut-o cu un unchi sau cu un vechi prieten. Îl tot întrebam pe Feodor Mihailovici despre diversele întâmplări din viaţa lui, iar el îmi satisfăcea cu plăcere curiozitatea. Îmi povestea în amănunt detenţiunea sa de opt luni în fortăreaţa Petropavlovskaia, modul în care comunicau ciocănind în perete. Îmi povestea despre viaţa lui la ocnă, despre condamnaţii care-şi ispăşeau pedeapsa odată cu el. Îşi amintea de străinătate, de călătoriile şi întîlnirile sale; despre rudele sale din Moscova la oare ţinea foarte mult. Mi-a spus odată că a fost însurat, că soţia lui a murit în urmă cu trei ani şi mi-a arătat portretul ei. Portretul nu mi-a plăcut: răposata Dostoievskaia, după cîte mi-a spus Feodor Mihailovici, a pozat fiind grav bolnavă, cu un an înainte de moarte, şi arăta îngrozitor, aproape ca o moartă. Tot atunci am aflat cu plăcere că tînărul nemanierat, care mi-a displăcut atît de mult, era fiu vitreg, copilul soţiei sale, din prima ei căsătorie cu Alexandr Ivanovici Isaev. Feodor Mihailovici mi se plîngea adesea de datoriile sale, de lipsa de bani, de situaţia materială grea. Mai tîrziu mi-a fost dat să fiu chiar martora dificultăţilor sale materiale.

Toate povestirile lui Feodor Mihailovici erau atît de triste, încât odată nu m-am putut abţine şi l-am întrebat:

Feodor Mihailovici, de ce vă amintiţi numai de nenorociri ? Mai bine mi-aţi povesti cum aţi fost fericit.

— Fericit ? N-am fost niciodată fericit, cel puţin nu asa cum am visat întotdeauna. Acum cîteva zile i-am scris prietenului meu baronul Vrangel, că, în ciuda tuturor necazurilor de care am avut parte, tot mai sper să încep o viaţă nouă şi fericită.

Cit de greu mi-era să aud asta ! Părea ciudat că la anii lui, deloc puţini, acest om talentat şi bun n-a găsit încă fericirea dorită şi nu putea decît să viseze la ea.

Într-o zi, cînd era deosebit de agitat, Feodor Mihailovici mi-a spus că se află într-un moment de răscruce, deschizîndu-i-se trei căi: fie să plece în Orient, la Constantinopol şi Ierusalim, şi, poate, să rămînă acolo pentru totdeauna; fie să plece în străinătate, să joace ruletă şi să se lase prins în vîrtejul jocului care-l captiva atît; fie, în fine, să se însoare pentru a doua oară şi să-şi caute fericirea şi bucuria în viaţa de familie. Rezolvarea acestor probleme, care trebuia să-i schimbe radical viaţa, îl frămînta foarte mult pe Feodor Mihailovici şi, văzînd atitudinea mea prietenoasă, m-a întrebat ce l-aş sfătui. Recunosc că o asemenea întrebare m-a pus în dificultate, întrucît şi dorinţa de a pleca în Orient, ca şi cea de a deveni jucător, îmi apăreau neclare şi oarecum fantastice; gîndindu-mă că printre cunoscuţii şi rudele mela sînt familii fericite, l-am sfătuit să se căsătorească pentru a doua oară şi să-şi caute fericirea în viaţa de familie.

Aşa crezi dumneata, m-a întrebat Feodor Mihailovici, că mai pot încă să mă căsătoresc? Şi c-o să se găsească cineva care să se mărite cu mine? Şi atunci ce soţie să-mi aleg — deşteaptă sau bună ?

— Deşteaptă, desigur.

Ei, nu, dacă e să-mi aleg, o să-mi aleg o soţie bună, care să mă preţuiască şi să mă iubească.

Fiindcă venise vorba de posibila sa căsătorie, Feodor Mihailovici m-a întrebat de ce nu mă mărit. I-am răspuns că aveam doi pretendenţi, că amîndoi erau nişte oameni minunaţi, pe care îi respect foarte mult, dar nu iubesc pe nici unul şi că aş vrea să mă mărit din dragoste.

Neapărat din dragoste, m-a susţinut cu căldură Feodor Mihailovici, pentru o căsătorie fericită numai respectul nu este suficient!

Cum l-am cunoscut pe Dostoievski (IV)


Cursa

A doua zi m-am sculat devreme şi m-am apucat imediat de lucru. Îmi dictase relativ puţin, dar am vrut să transcriu cît mai frumos şi mai citeţ şi asta mi-a luat destul timp. Oricît m-am grăbit, am întârziat totuşi cu o jumătate de oră.

Pe Feodor Mihailovici l-am găsit foarte neliniştit.

Începusem să cred, îmi spuse el, că lucrul ţi s-a părut greu şi că n-ai să mai vii. Nu mi-am notat nici măcar adresa dumitale şi riscam să pierd tot ce-am dictat ieri.

— Îmi pare foarte rău că am întîrziat atît de mult, mă scuzai eu, vă asigur, însă, că dacă ar fi fost să renunţ la lucru, v-aş fi anunţat şi v-aş fi adus paginile dictate.

Sînt atît de neliniştit, îmi explică Feodor Mihailovici, pentru că trebuie să scriu romanul pînă la întîi noiembrie şi eu nu i-am elaborat nici măcar planul. Ştiu doar că trebuie să aibă cel puţin şapte coli în ediţia Stellovski.

I-am cerut amănunte şi Feodor Mihailovici mi-a explicat cum s-a lăsat prins într-o cursă de-a dreptul revoltătoare. După moartea fratelui său mai mare, Mihail, Feodor Mihailovici a luat asupra sa toate datoriile rămase în urma revistei Vremea, editată de acesta. Datoriile erau în poliţe şi creditorii îl agasau teribil pe Feodor Mihailovici, ameninţîndu-l că-i vor pune sub sechestru averea, iar pe el îl vor trimite la închisoarea datornicilor. Datoriile ce nu mai sufereau amînare se ridicau la trei mii de ruble. Feodor Mihailovici a căutat bani peste tot, dar fără nici un rezultat. Când toate încercările de a se înţelege cu creditorii s-au dovedit zadarnice şi Feodor Mihailovici a ajuns la disperare, a apărut pe neaşteptate editorul F. T. Stellovski cu propunerea de a cumpăra cu trei mii de ruble dreptul de a edita opere complete în trei volume. Mai mult, Feodor Mihailovici se obliga, în contul aceleiaşi sume, să scrie şi un nou roman. 

Feodor Mihailovici era într-o situaţie critică şi a acceptat toate clauzele contractului numai ca să scape de ameninţarea privării de libertate. Înţelegerea s-a încheiat în vara anului 1865 şi Stellovski a depus imediat la notar suma respectivă. Banii aceştia au fost plătiţi a doua zi creditorilor şi astfel lui Feodor Mihailovici nu i-a rămas nimic. Şi mai neplăcut a fost faptul că numai după cîteva zile toţi aceşti bani s-au întors din nou la Stellovski. S-a dovedit că acesta a cumpărat pe un preţ de nimic poliţele lui Feodor Mihailovici şi că le-a protestat prin doi intermediari. Preţul de trei mii de ruble pentru dreptul de editare era prea neînsemnat, dacă avem în vedere succesul de care se bucurau romanele lui Dostoievski. Cea mai grea clauză consta, însă, în obligaţia de a prezenta noul roman pînă la 1 noiembrie 1866. În cazul cînd Feodor Mihailovici n-ar fi predat romanul la timp ar fi fost obligat să plătească o amendă însemnată, iar dacă n-ar fi predat romanul nici pînă la 1 decembrie al aceluiaşi an, ar fi pierdut drepturile asupra operelor sale, care ar fi trecut pentru totdeauna în proprietatea lui Stellovski. Era evident că ticălosul miza tocmai pe asta.

În 1866, Feodor Mihailovici era foarte ocupat cu punerea la punct a romanului Crimă şi pedeapsă. Cum ar mai fi putut el, un om bolnav, să mai scrie o lucrare nouă atît de vastă? Cînd s-a întors la Moscova, Feodor Mihailovici era disperat din cauza imposibilităţii de a îndeplini într-o lună şi jumătate-două condiţiile contractului încheiat cu Stellovski. Prietenii lui Feodor Mihailovici — A. N. Maikov, A. P. Miliukov, I. G. Dolgomostiev şi alţii, dorind să-l scoată din încurcătură, i-au propus să facă un plan al romanului. Fiecare dintre ei ar fi scris o parte a romanului şi astfel trei, patru oameni, ar fi reuşit să termine romanul la timp; lui Feodor Mihailovici nu i-ar fi rămas decît să redacteze romanul şi să şlefuiască asperităţile inevitabile în condiţiile unei asemenea munci. Feodor Mihailovici a respins propunerea: prefera să plătească amenda sau să-şi piardă drepturile literare decît să semneze o carte scrisă de altcineva. Atunci prietenii l-au sfătuit pe Feodor Mihailovici să apeleze la ajutorul unui stenograf. A. P. Miliukov şi-a amintit că-l cunoaşte pe profesorul de stenografie P. M. Olhin, a trecut pe la acesta şi l-a rugat să-l viziteze pe Feodor Mihailovici, care, deşi avea mari îndoieli cu privire la reuşita uner asemenea munci, s-a hotărît totuşi să apeleze la ajutorul unui stenograf, presat de termenul apropiat. Oricît de puţin mă pricepeam la oameni pe atunci, totuşi procedeul lui Stellovski m-a revoltat teribil.

Ni s-a adus ceaiul şi Feodor Mihailovici a început să-mi dicteze. Probabil că-i era greu să intre în atmosferă: se oprea adesea, se gîndea, mă ruga să-i citesc ce dictase şi după o oră mi-a spus că e obosit şi că vrea să se odihnească. Ca şi cu o zi înainte, am început să discutăm. Feodor Mihailovici era agitat şi trecea de la un subiect la altul. M-a întrebat din nou cum mă cheamă, ca să uite în clipa următoare. De vreo două ori mi-a oferit ţigări, deşi îi spusesem că nu fumez.

După o scurtă pauză ne-am apucat iar de lucru. Feodor Mihailovici a început din nou să se enerveze şi să se frământe: probabil, nu-i mergea lucrul. îmi explic asta prin neobişnuinţa de a-şi dicta lucrarea unei persoane puţin cunoscute. În jurul orei patru, m-am pregătit să plec, promiţând să aduc a doua zi la douăsprezece cele dictate. La despărţire, Feodor Mihailovici mi-a dat un teanc de hîrtie groasă pentru corespondenţă, liniată foarte fin, pe care scria în mod obişnuit, şi mi-a arătat ce fel de margini trebuie să las.

Cum l-am cunoscut pe Dostoievski (III)

Primele impresii

Am ieşit de la Dostoievski foarte tristă. Nu mi-a plăcut şi mi-a lăsat o impresie apăsătoare. M-am gîndit că e puţin posibil să putem colabora şi visurile mele de independenţă riscau să se facă praf… Era cu atît mai dureros, cu cît abia în ajun buna mea mamă se bucurase atît de noua mea activitate.

Era în jur de două cînd am plecat de la Dostoievski. Să mă duc acasă era prea departe: locuiam pe lîngă Smolnîi, pe strada Kostromskaia, în casa mamei mele, Anna Nikolaevna Snitkina. M-am hotărît să mă duc la nişte rude care locuiau în intrarea Fonarnaia, să prînzesc la ei şi seara să mă duc la Dostoievski. Rudele mele au manifestat un mare interes pentru noua mea cunoştinţă şi au început să mă întrebe în detaliu despre Dostoievski. Vorbind de una, de alta, timpul a trecut repede şi pe la opt mă şi apropiam de casa lui Alonkin. Pe servitoarea care mi-a deschis uşa, am întrebat-o cum îl cheamă pe stăpînul ei. De pe cărţile lui ştiam că prenumele îi este Feodor, dar nu-i cunoşteam patronimicul. Fedosia (acesta era numele servitoarei) m-a rugat din nou să aştept în sufragerie şi s-a dus să-şi anunţe stăpînul. Cînd s-a întors, m-a invitat să trec în cabinet. L-am salutat pe Feodor Mihailovici şi m-am aşezat pe vechiul meu loc, la măsuţă. Feodor Mihailovici, însă, n-a fost prea mulţumit şi mi-a propus să mă aşez la masa lui de lucru, asigurîndu-mă că o să-mi fie mai comod să scriu. Trebuie să recunosc că m-am simţit foarte măgulită de a lucra la masa la care fusese scrisă de curînd o lucrare atît de talentată ca romanul Crimă şi pedeapsă.

Mi-am schimbat locul, iar Feodor Mihailoviei a ocupat locul meu la măsuţă. S-a interesat din nou de numele şi prenumele meu şi m-a întrebat dacă nu sînt cumva rudă cu tînărul şi talentatul scriitor Snitkin, care decedase recent. I-am spus că e vorba de o coincidenţă de nume. A început să mă întrebe din cine e compusă familia mea, unde am învăţat, ce m-a făcut să mă apuc de stenografie etc. La toate întrebările am răspuns simplu, serios, aproape aspru, după cum mă asigura mai tîrziu Feodor Mihailoviei. Hotărîsem de multă vreme că în cazul cînd va trebui să stenografiez pentru persoane particulare mai puţin cunoscute de mine, să stabilesc de la început numai relaţii de lucru, evitînd orice familiaritate, ca să nu încerce nimeni să-mi spună vreun cuvânt deplasat. Cred că nici n-am zîmbit măcar vreodată în timpul discuţiei eu Feodor Mihailovici şi seriozitatea mea i-a plăcut foarte mult. Mi-a mărturisit mai tîrziu că a fost plăcut surprins de felul în care mă purtam. El se obişnuise să întîlnească în societate nihiliste a căror purtare o observase şi îl revolta în acelaşi timp. A fost cu atît mai bucuros să descopere în mine un gen cu totul opus faţă de cel dominant al tinerelor fete de pe atunci.

Între timp, Fedosia a pregătit în sufragerie ceaiul şi ne-a adus două pahare, două chifle şi lămâie. Feodor Mihailoviei mi-a oferit din nou să fumez şi m-a tratat cu pere. La ceai discuţia a căpătat un ton şi mai sincer şi mai binevoitor. Mi s-a părut deodată că-l cunosc de multă vreme pe Dostoievski şi am încercat o plăcută senzaţie de uşurare. Nu ştiu cum, în timpul discuţiei s-a pomenit de chestiunea petraşeviştilor şi a condamnării la moarte. Feodor Mihailovici s-a lăsat furat de amintiri.

Mi-aduc aminte, spunea el, cum stăteam în piaţa Semremovskaia, în mijlocul prietenilor mei condamnaţi şi, văzînd cum se fac pregătirile, ştiam că mi-au rămas de trăit doar cinci minute. Aceste minute, însă, erau pentru mine ani, zeci de ani, într-atît mi se părea că mai am mult de trăit ! Ni s-au şi pus cămăşile de condamnaţi şi ne-au împărţit cîte trei. Eram al optulea, în rândul al treilea. Primii trei au fost legaţi de stâlpi, după două, trei minute primele două grupuri ar fi fost împuşcate şi după asta ar fi venit rîndul nostru. Cît mai voiam să trăiesc, Doamne Dumnezeule ! Mi-am amintit tot trecutul, faptul că nu l-am prea folosit cum trebuie şi aş fi vrut aşa de mult să iau totul de la capăt şi să mai trăiese mult, mult de tot… Deodată, a răsunat anularea comenzii şi am căpătat curaj. Tovarăşii mei au fost dezlegaţi de la stîlpi, aduşi înapoi şi ni s-a citit o nouă sentinţă : eu eram condamnat la patru ani muncă silnică. Nu ştiu o zi mai fericită! Am tot umblat prin celula mea din închisoarea Alexeevskaia şi am tot cîntat, tare, atît eram de bucuros de viaţa ce mi-a fost dăruită! Mai tîrziu i s-a permis fratelui meu să-şi ia rămas bun de la mine şi în ajun de Crăciun am fost trimis pe drumul lung al deportării. Păstrez şi acum scrisoarea pe care am trimis-o răposatului meu frate în ziua pronunţării sentinţei. De curînd, un nepot mi-a înapoiat această scrisoare.

Povestirea lui Feodor Mihailoviei m-a îngrozit. M-a uimit, însă, şi faptul că e atît de sincer cu mine, care eram aproape un copil şi pe care mă vedea în ziua aceea pentru prima dată în viaţa lui. Acest om, aparent ascuns şi aspru, îmi povestea trecutul său cu asemenea amănunte, atît de sincer şi de intim, că m-am mirat fără să vreau. Abia mai tîrziu, după ce i-am cunoscut situaţia familială, am înţeles cauza acestei încrederi şi sincerităţi: pe atunci Feodor Mihailovici era absolut singur şi înconjurat de oameni duşmănoşi faţă de el. Simţea prea mult nevoia de a-şi împărtăşi gîndurile oamenilor la care intuia o atitudine caldă şi atentă. Sinceritatea aceasta din prima zi a cunoştinţei noastre mi-a plăcut foarte mult şi mi-a lăsat o amintire fermecătoare.

Discuţia noastră trecea de la o temă la alta, iar de lucrat tot nu începeam să lucrăm. Asta mă neliniştea: se făcea tîrziu şi aveam un drum lung pînă acasă. I-am promis mamei că am să mă întorc de la Dostoievski direct acasă şi-mi era teamă acum că o să se neliniştească. Mi-era neplăcut să-i reamintesc lui Feodor Mihailovici de scopul pentru care am venit şi m-am bucurat foarte mult cînd şi-a adus singur aminte şi mi-a propus să înceapă să dicteze. M-am pregătit, iar Feodor Mihailovici a început să se plimbe destul de repede prin cameră, în diagonală, de la uşă spre sobă, şi de fiecare dată cînd ajungea lângă sobă ciocănea în ea de două ori. În tot acest timp fuma, aruncînd des ţigara neterminată într-o scrumieră aşezată la marginea mesei de scris.

Ceasul a bătut ora unsprezece şi m-am pregătit să plec. Aflînd că locuiesc în Peski, Feodor Mihailovici mi-a spus că n-a fost niciodată prin acea parte a oraşului şi că habar n-are pe unde se găsesc Peski. Dacă, însă, e departe, poate să-şi trimită servitoarea să mă conducă. Bineînţeles că am refuzat. Feodor Mihailovici m-a condus pînă la uşă şi i-a spus Fedosiei să-mi lumineze scara.

Acasă i-am povestit cu încîntare mamei cît de sincer şi de bun a fost Dostoievski cu mine, dar, ca să n-o necăjesc, i-am ascuns impresia apăsătoare pe care mi-a lăsat-o această zi petrecută într-un mod atît de neobişnuit.

Impresia a fost într-adevăr copleşitoare : pentru prima dată în viaţă am văzut un om inteligent, bun, dar nefericit, părăsit parcă de toţi şi în inima mea s-a cuibărit un sentiment de profundă compasiune…

Cum l-am cunoscut pe Dostoievski (II)

Prima întâlnire

La patru octombrie, în ziua memorabilă a întîlnirii mele cu viitorul meu soţ, m-am trezit vioaie şi plăcut emoţionată la gîndul că în ziua aceea urma să se înfăptuiască un vis cu care m-am răsfăţat atîta vreme : să mă transform din elevă sau cursantă într-un om independent, pe tărîmul ales de mine.

Am plecat mai devreme de acasă, ca să trec înainte pe la Gostinîi Dvor, să-mi procur o provizie de creioane şi de asemenea să-mi cumpăr o servietă mică, care, după părerea mea, ar fi putut să dea mai multă seriozitate înfăţişării mele adolescentine. Mi-am terminat cumpărăturile în jur de unsprezece şi ca să ajung la Dostoievski „nici mai devreme nici mai tîrziu” de ora fixată, am pornit-o încet pe Bolşaia Meşceanskaia şi pe Stoliarnaia, privindu-mi necontenit ceasul. La unsprezece douăzeci şi cinci m-am apropiat de casa lui Alonkin şi am întrebat omul de serviciu care stătea la poartă unde se află apartamentul nr. 13. Mi-a arătat spre dreapta, unde, în gang, era intrarea pe scară. Era o casă mare, cu o mulţime de apartamente mici, populate de negustori şi de meseriaşi. Mi-a amintit imediat de casa din romanul Crimă şi pedeapsă, în care locuia Raskolnikov, eroul romanului.

Apartamentul nr. 13 se afla la etajul întîi. Am sunat şi mi-a deschis imediat uşa o servitoare în vîrstă, cu un şal verde în pătrăţele aruncat pe umeri. Citisem de curînd Crimă şi pedeapsă şi m-am întrebat involuntar dacă şalul acesta nu este cumva prototipul celui care a jucat un rol atît de mare în familia Marmeladovilor.  La întrebarea servitoarei pe cine doresc să văd, i-am răspuns că am venit din partea lui Olhin şi că stăpînul ei a fost prevenit de vizita mea.

Nici n-am apucat să-mi scot gluga că s-a deschis o-uşă şi pe fundalul unei camere luminoase a apărut un bărbat foarte brunet, cu părul zbârlit, cu pieptul descoperit şi în papuci. Văzînd o persoană necunoscută, a scos un ţipăt şi a dispărut imediat pe o uşă laterală. Servitoarea m-a invitat în sufragerie. Era mobilată, destul de modest : pe lîngă pereţi erau două sipete acoperite cu nişte covoraşe. Lîngă fereastră era un scrin cu o broderie albă pe el. De-a lungul unui alt perete era un divan, iar deasupra divanului atîrna o pendulă. Am remarcat cu satisfacţie că în clipa aceea ceasul arăta fix unsprezece şi jumătate.

Servitoarea m-a invitat să iau loc şi mi-a spus că domnul va veni îndată. Într-adevăr, după vreo două minute a apărut Feodor Mihailovici, m-a invitat să trec în cabinetul de lucru şi a plecat să spună să ni se aducă ceai, după cum mi-am dat seama mai tîrziu. Cabinetul lui Feodor Mihailovici era o cameră mare cu două ferestre, foarte luminoase în ziua aceea însorită, dar pe altă vreme făcea o impresie sumbră, fiind o cameră posomorită şi tăcută, destul de deprimantă din cauza liniştii şi a semiobscurităţii. În fundul camerei se afla un divan moale tapisat cu o stofă maronie cam uzată ; în faţa divanului era o masă rotundă cu o faţă roşie de stofă. Pe masă, o lampă şi două-trei albume; peste tot erau scaune tapisate şi fotolii. Deasupra divanului, într-o ramă de nuc, atîrna portretul unei doamne extrem de slabe, cu o rochie neagră şi cu o bonetă tot neagră. „Probabil că e soţia lui Dostoievski”, m-am gîndit eu, necunoscîndu-i situaţia de familie.

Între ferestre era o oglindă mare într-o ramă neagră. Întrucît peretele era mult mai lat decît oglinda, aceasta fusese aşezată mai aproape de fereastra din dreapta, ceea ce era foarte urît. Lîngă ferestre erau două vaze chinezeşti, mari, de o formă minunată. De-a lungul peretelui era un divan mare, încăpător, îmbrăcat în marochin verde, iar lîngă el o măsuţă pe care era pusă o carafă cu apă. Vizavi, de-a curmezişul camerei, era masa de lucru, la care am stat tot timpul cît mi-a dictat Feodor Mihailovici. Ambianţa cabinetului era una dintre cele mai comune din cîte văzusem în casele unor oameni neînstăriţi.

Stăteam şi ascultam. Tot mi se părea că trebuie să aud dintr-o clipă într-alta ţipete de copii sau un răpăit de tobă ; sau că se va deschide uşa şi o să intre în cabinet doamna aceea uscăţivă, al cărei portret abia-l văzusem. A intrat, însă, Feodor Mihailovici şi, după ce s-a scuzat că a fost reţinut, m-a întrebat:

Te ocupi demult de stenografie ?

— Numai de o jumătate de an.

— Şi are mulţi elevi profesorul dumitale ?

— La început s-au înscris peste o sută cincizeci, acum, însă, n-au mai rămas decît vreo douăzeci şi cinci.

De ce aşa de puţini ?

— Mulţi au crezut că stenografia se învaţă foarte uşor şi cînd au văzut că în cîteva zile nu poţi să faci mare lucru au renunţat la şcoală.

— Aşa e la noi cu tot ce e nou, a spus Feodor Mihailovici, mai întîi se apucă cu patimă, pe urmă se răcesc repede şi renunţă. Văd că trebuie să muncească şi cine mai are chef să muncească astăzi ?

La prima vedere Dostoievski mi s-a părut destul de bătrân. Dar de cum a început să vorbească parcă a întinerit şi m-am gîndit că nu poate să aibă mai mult de treizeci şi cinci, treizeci şi şapte de ani. Era de statură mijlocie şi se ţinea foarte drept. Părul lui de un castaniu-deschis, chiar puţin roşcat, era pomădat din belşug şi pieptănat lins. Dar ceea ce m-a uimit au fost ochii: unul era căprui, pupila celuilalt, însă, era lărgită aproape pînă la mărimea ochiului, aşa că irisul era aproape de neobservat . Această asimetrie a ochilor îi dădea privirii o expresie enigmatică. Faţa lui Dostoievski, palidă şi bolnăvicioasă, mi s-a părut foarte cunoscută, probabil datorită faptului că-i văzusem portretele.

Era îmbrăcat cu o jachetă din postav albastru, destul de uzată, dar cu o cămaşă de un alb imaculat. După vreo cinci minute a intrat servitoarea şi ne-a adus două pahare cu ceai foarte tare, aproape negru. Pe tavă erau două chifle. Am luat un pahar. N-aveam chef de ceai, era şi foarte cald, dar, ca să nu par o mofturoasă, am început să beau. Şedeam lângă perete, în faţa măsuţei, iar Dostoievski ba se aşeza la masa lui de lucru, ba se plimba prin cameră, stingîndu-şi des ţigara şi aprinzîndu-şi alta. Mi-a oferit şi mie ţigări. Am refuzat.

Poate că refuzi numai din politeţe? spuse el. M-am grăbit să-l încredinţez nu numai că nu fumez, dar că nici nu-mi place să văd doamne fumînd.

Discuţia era fragmentară. Dostoievski trecea tot timpul de la o temă la alta. Avea o figură epuizată şi bolnăvicioasă. Aproape chiar de la primele fraze mi-a spus că e bolnav de epilepsie şi că acum cîteva zile a avut o criză. Sinceritatea asta m-a uluit. Despre viitoarea muncă Dostoievski nu spunea nimic clar:

Să vedem cum o să facem, să încercăm, să vedem dacă e posibil.

Am început să cred că e puţin probabil să colaborăm. M-am gîndit chiar că Dostoievski se îndoieşte despre posibilitatea şi oportunitatea unui atare mod de lucru şi, poate, e gata să renunţe. Ca să-l ajut să ia o hotărîre, i-am spus :

Bine, să încercăm, dacă însă o să vă fie incomod să lucraţi cu mine, să-mi spuneţi direct. Fiţi sigur că n-o să am nici o pretenţie.

Dostoievski a hotărît să-mi dicteze ceva din Russki vestnik, cu rugămintea să-i traduc stenograma în scriere obişnuită. A început să-mi dicteze foarte repede, dar l-am oprit şi l-am rugat să nu dicteze mai repede decît vorbirea obişnuită. Apoi am început să traduc scrierea stenografică în cea obişnuită şi am făcut-o destul de repede, Dostoievski, însă, mă tot grăbea şi se îngrozea că transcriu prea încet.

Dar, l-am liniştit eu, de transcris o să transcriu acasă şi nu aici, aşa că pentru dumneavoastră e totuna cît timp îmi va lua lucrul.

Citind cele transcrise, Dostoievski a găsit că am scăpat un punct şi că n-am scris prea clar un semn tare şi mi-a făcut o observaţie tăioasă. Era evident enervat şi nu-şi putea aduna nicicum gîndurile. Ba mă întreba cum mă cheamă, ca să uite imediat, ba începea să umble prin cameră, umbla mult, uitînd parcă de prezenţa mea. Şedeam fără să mă mişc, de teamă să nu-i tulbur gîndurile.

În cele din urmă, Dostoievski mi-a declarat că e absolut incapabil să-mi mai dicteze şi, dacă pot, să vin la el în aceeaşi zi pe la opt. Atunci o să şi înceapă să-mi dicteze romanul. Mi-era foarte incomod să vin pentru a doua oară, dar, nedorind să amîn lucrul, am căzut de acord. La despărţire, Dostoievski mi-a spus:

Am fost bucuros cînd mi-a propus Olhin o fată stenografă şi nu un bărbat. Ştii de ce ?

— De ce?

— Pentru că un bărbat s-ar fi apucat sigur de băutură, iar dumneata sper că n-o să bei.

Mi-a venit să rîd, dar mi-am reţinut zîmbetul.

Sigur n-o să beau. Puteţi fi convins de asta, i-am răspuns cu toată seriozitatea.

Cum l-am cunoscut pe Dostoievski (I)

Citesc cartea Amintiri scrisă de Anna Grigorievna Dostoievskaia, soţia marelui Dostoievski. Scopul mărturisit de autoare este de a „prezenta cititorilor pe F. M. Dostoievski cu toate calităţile şi lipsurile sale, aşa cum a fost el în viaţa particulară.” Pe cât sunt de cunoscute cărţile sale, pe atât de puţine informaţii există cu privire la viaţa privată, intimă a autorului Demonilor. De aceea, am considerat necesar să reproduc aici cele mai semnificative momente din Amintirile soţiei sale. Ştiu, fragmentele prezentate vor părea unora cam lungi. Vă asigur că merită să le lecturaţi!

Propunerea

Pe trei octombrie 1866, în jurul orei şapte seara, am venit, ca de obicei, la liceul de băieţi nr. 6, unde profesorul de stenografie P.M. Olhin îşi ţinea cursul. Nu începuse încă: îi aştepta pe cei întârziaţi. M-am aşezat la locul meu obişnuit şi abia am apucat să-mi aranjez caietele, că s-a apropiat Olhin şi, aşezîndu-se în bancă, alături de mine, mi-a spus:

Anna Grigorievna, n-ai vrea să capeţi un post de stenografă ? Mi s-a solicitat un stenograf şi m-am gîndit că poate ai să accepţi dumneata treaba asta.

Vreau foarte mult, i-am răspuns eu, de mult visez să lucrez. Mă întreb doar dacă ştiu destul de bine stenografia ca să-mi asum o muncă de răspundere.

Olhin m-a liniştit. După părerea lui scriam destul de repede pentru treaba ce mi se propunea, şi puteam face faţă foarte bine.

Şi la cine este vorba să lucrez ? m-am interesat eu.

La scriitorul Dostoievski. Lucrează la un nou roman , pe care vrea să-l dicteze unui stenograf. Dostoievski crede că romanul va avea cam şapte coli de tipar de format mare şi propune pentru toată această muncă cincizeci de ruble.

M-am grăbit să-mi dau consimţămîntul. Numele lui Dostoievski îmi era cunoscut din copilărie fusese scriitorul preferat al tatălui meu. Eu însămi eram entuziasmată de lucrările lui şi am plîns citind Amintiri din casa morţilor. Gîndul nu numai că am să-l cunosc pe talentatul scriitor, dar că am să-l şi ajut în munca sa m-a emoţionat şi m-a bucurat mult.

Olhin mi-a dat un bileţel împăturit pe care scria : „Strada Stoliarnaia, colţ cu M. Meşceanskaia, casa lui Alonkin, ap. Nr. 13, să întrebe de Dostoievski” — şi mi-a spus:

Te-aş ruga să te duci la Dostoievski mîine, la unsprezece şi jumătate, „nici mai devreme, nici mai târziu”, cum mi-a precizat chiar el astăzi.

Olhin s-a uitat la ceas şi s-a urcat la catedră. Trebuia să recunosc că de data aceasta a fost o lecţie pierdută pentru mine : eram emoţionată şi plină de bucurie. Visul meu tainic s-a împlinit — am căpătat de lucru ! Dacă Olhin, care este atît de pretenţios şi de sever, a găsit că ştiu destul de bine stenografia şi că scriu destul de repede, înseamnă că aşa este, altfel nu mi-ar fi propus această muncă. Asta m-a bucurat foarte mult şi m-a înălţat în propriii mei ochi.

Simţeam că am păşit pe un drum nou, că pot să cîştig bani cu munca mea, că devin independentă, iar independenţa pentru mine, o fată a anilor şaizeci, era cea mai scumpă idee. Dar şi mai plăcută şi mai importantă decît munca propusă mi se părea posibilitatea de a lucra cu Dostoievski şi de a cunoaşte personal pe acest scriitor.

Cînd m-am întors acasă, i-am povestit totul cu de-amănuntul mamei. A fost şi ea foarte mulţumită de succesul meu. De bucurie şi de emoţie, n-am putut să închid ochii aproape toată noaptea şi tot căutam să mi-l imaginez pe Dostoievski. Considerîndu-l contemporan al tatălui meu, mi-l închipuiam un om de-a dreptul bătrîn. Ba îl vedeam un bătrîn gras şi chel, ba înalt şi slab, dar neapărat aspru şi posomorit, aşa cum îl găsea Olhin. Cel mai mult mă frămînta cum să vorbesc cu el. Dostoievski îmi părea atît de erudit şi atît de inteligent, că am şi început să tremur pentru fiecare cuvînt pe care urma să-l spun. Mă tulbura şi gîndul că nu ţin minte exact numele eroilor din romanele sale, şi eram ferm convinsă că o să vorbească despre ei. Nu m-am întîlnit niciodată în cercul meu cu literaţi de seamă şi mi-i imaginam ca pe nişte fiinţe deosebite, cu care trebuie să vorbeşti într-un fel aparte. Amintindu-mi vremurile de atunci, îmi dau seama cît eram de copil, în ciuda celor douăzeci de ani ai mei.

Istoria romanelor lui Dostoievski – Idiotul

Să plece în Orient, la Constantinopol sau Ierusalim şi să rămână acolo tot restul vieţii? Să se ducă în Occident şi să se arunce cu disperare în vâltoarea ruletei? Să se căsătorească a doua oară şi să caute fericirea în viaţa de familie?

Posibilitatea alegerii între aceste trei drumuri Dostoievski i-o mărturiseşte stenografei sale în timpul colaborării la Jucătorul – cu siguranţă pentru a-şi uşura alegerea! A doua căsătorie s-a încheiat exact la un deceniu de la nunta din Kuzneţk şi, în cei 14 ani cât avea să dureze, a eclipsat definitiv vicisitudinile celei dintâi; şi acest lucru în pofida vârstei soţilor, de 44, respectiv 22 de ani, a dublului atac de epilepsie imediat după cununie, a situaţiei materiale a familiei, atunci şi mulţi ani la rând precară, a fascinaţiei exercitată de ruletă asupra scriitorului.

Călătoria de nuntă a fost pentru Dostoievski un nou prilej de evadare din „gheara” creditorilor, de asta dată pe un răstimp de patru ani, suficient pentru a scrie Idiotul, Eternul soţ, Demonii, nu şi pentru a scăpa de datoriile pe care la întoarcere le va găsi sporite la 25 000 de ruble.

Amintirile Annei Grigorievna consemneaza etapele exilului. După un scurt popas berlinez, soţii se instalează, în aprilie 1867, la Dresda. Vraja lunilor trăite în preajma celebrei Gemalde Galerie e frântă de cele cinci săptămâni petrecute la Baden-Baden. Patima lui Dostoievski răbufneşte violent, transformând existenţa sa şi a tinerei sale soţii într-un neîntrerupt coşmar. Niciodată poate umilinţa îndurată de scriitor, după chipul şi asemănarea personajelor sale, nu a atins proporţii atât de neomeneşti şi cu siguranţă nu a ajuns la acest prag apocaliptic în viaţa unui confrate al său.

Scrisorile trimise soţiei stau mărturie încercărilor la care a fost supus în aceste cumplite zile:

5/17 mai 1867: „Dumnezeu mi te-a dăruit ca nimic din germenii şi bogăţiile sufletului tău şi inimii tale să nu se irosească… Mi te-a dăruit ca prin tine să răscumpăr uriaşele mele păcate…”

6/18 mai: „Ania, dă-mi cuvântul că nicicând nimănui nu vei arăta aceste scrisori. Nu vreau ca o astfel de mârşăvie a situaţiei mele să ajungă în gura lumii.”

7/19 mai: „Am jucat cam zece ceasuri şi am terminat pierzând.”

8/20 mai: A pierdut tot, „până la ultima copeică, până la ultimul gulden.”

12/24 mai: „Am comis o crimă, am pierdut tot ce mi-ai trimis, totul până la ultimul creiţar, ieri i-am primit, tot ieri i-am pierdut la joc.”

După o întrerupere a drumului la Basel, familia se stabileşte pentru alte câteva luni la Geneva. Izolarea scriitorului continuă să fie aici aproape totală, exceptând câte o întâlnire cu emigranţii ruşi. Lucrează mult, cu precădere noaptea, citeşte romane (Balzac, Georges Sand), dar mai ales ziua, cât mai multe ziare ruseşti şi apusene. În septembrie urmăreşte lucrările Congresului păcii şi libertăţii, marcat de prezenţa unor personalităţi de talia lui Garibaldi şi Bakunin, dar îşi exprimă în termeni categorici dezacordul faţă de acest eveniment. Îşi încearcă din nou norocul la Saxon les Bains, pierde totul, pentru ca la întoarcere să aştearnă pe hârtie în numai 23 de zile 98 de pagini din Idiotul.

Nenorocirile se ţin lanţ: atacurilor frecvente de epilepsie li se adaugă un început de astm, care se va agrava treptat, iar prima sa fiică, botezată Sonia în cinstea unei nepoate iubite şi a Soniei Marmeladova, moare înainte de a împlini trei luni.

Încearcă totuşi să scape de zeii cruzi ce-l urmăresc, se refugiază la Vevey în timpul verii şi în toamna lui 1868 trece în Italia. Perioada din Milano şi Florenţa pare mai senină, în ciuda aceloraşi acute griji materiale. Prin Bologna, Veneţia şi Praga, familia se întoarce apoi la Dresda, unde se şi măreşte cu Liubov Feodorovna, autoarea de mai târziu a unei cărţi de amintiri despre tatăl ei. Într-un moment de adâncă depresie, este sfătuit chiar de soţia sa să facă o excursie la Wiesbaden. De data aceasta se săvârşeşte minunea în care nimeni nu mai credea: pierzându-şi toţi banii în decursul unei săptămâni, Dostoievski promite solemn să nu se mai apropie de ruletă – făgăduinţă pe care o va ţine cu străşnicie!

Plecarea spre casă, atât de chinuitor dorită ani în şir, are loc în sfârşit la 5 iunie 1871. De teama grănicerilor, fostul deportat politic arde în ajun manuscrisele romanului Idiotul, ale povestirii Eternul soţ şi varianta originală din Demonii; soţia lui reuşeşte să păstreze totuşi carnetele de note privind aceste scrieri,  aduse ulterior în Rusia de mama ei. Opt zile după sosirea la Petersburg, Anna Grigorievna îl aduce pe lume pe micul Feodor, întru fericirea etern hărţuitului ei soţ.

sursa: Ion Ianoşi – Dostoievski. Tragedia subteranei, Ed. Fundaţiei culturale Ideea Europeană

Istoria romanelor lui Dostoievski – Crimă şi pedeapsă

CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ Romanul a apărut în revista „Russki vestnik„, pe tot parcursul anului 1866. Se inaugura astfel o „aritmetică” strictă, de la care scriitorul rar se va mai abate. O scrisoare târzie explică mecanismul în felul următor:

„Cu mine se întâmplă totdeauna aşa: încep un roman lung pe la mijlocul verii şi-l duc aproape de jumătate până la anul nou, apoi, din ianuarie, apare, de obicei, în una din reviste, prima parte. După aceea public romanul în respectiva revistă, cu unele întreruperi, de-a lungul întregului an, inclusiv în decembrie, şi-l termin totdeauna în anul în care a început tipărirea.”

Unde, când, cum a scris Dostoievski primul său roman mare? Iată filmul succint al evenimentelor.

Anul 1864 îi rezervase surprize cumplite. După moartea soţiei şi a fratelui, Feodor Mihailovici încearcă, prin eforturi disperate, să redresese situaţia revistei lui Mihail, să achite obligaţiile acestuia. Tentativa se soldează cu un răsunător eşec: „Epoha” sucombă în condiţii mai umilitoare decât „Vremia”; scriitorul se trezeşte înglodat în datorii, ameninţat cu închisoarea pentru datornici. În faţa cămătarilor, nu-i mai rămâne decât salvarea în străinătate (reeditată curând şi pentru mult timp).

A treia călătorie peste hotare (prima – în vara anului 1862; a doua, împreună cu Apollinaria Prokofievna Suslova, a avut loc în toamna anului 1863) nu durează decât două luni şi jumătate, dar adaugă câteva file dureroase la biografia romancierului. Dostoievski ajunge spre sfârşitul lui iunie 1865 la Wiesbaden, se duce imedat la tripou şi în cinci zile pierde la ruletă toţi banii pe care-i are. Exasperat, le cere bani lui Herzen şi Turgheniev. Acesta din urmă îi trimite jumătate din suma cerută, cinzeci de taleri, pe care îi pierde de asemenea la casa de joc, ca şi sumele primite de la alţi prieteni. Scrisorile din Wiesbaden stau mărturie uneia dintre cele mai dramatice clipe din viaţa scriitorului: el este lipsit de elementare mijloace de trai, nu i se mai dă mâncare, zile in şir nu bea decât ceai. Uneori i se refuză chiar lumânarea pentru munca de noapte.

În aceste condiţii începe să-şi scrie romanul: disperările îşi trimit reciproc ecouri şi se amplifică! Planul amănunţit al romanului este expediat în septembrie redactorului revistei; luând cunoştinţă de el, Katkov îi acordă un avans de 300 de ruble. La 10 octombrie Dostoievski se întoarce, prin Copenhaga, la Petersburg. El continuă să lucreze pe vapor, apoi acasă, dar, nemulţumit de rezultat, arde totul. „Spre sfârşitul lui noiembrie aveam scris şi terminat mult; am ars totul; pot să recunosc acum acest lucru. Mie însumi mi-a displăcut, o formă nouă, un plan nou m-au atras, şi am început din nou. Lucrez zi şi noapte, şi totuşi prea puţin.”

Redactarea definitivă a romanului are loc, probabil, din decembrie 1865 până în decembrie 1866. Munca era întreruptă des de accese de epilepsie, care-i impuneau întotdeauna câteva zile de odihnă totală [Am tot timpul crize, din cele mai puternice, şi atât de des cum n-am avut până acum niciodată. Lucrul merge tare greu, pe deasupra am şi răcit, iar în casă e dezordine]; creditorii îl hărţuiau fără încetare şi spectrul închisorii îl urmărea pretutindeni [Iată necazul: pot să stric romanul, presimt acest lucru. Dacă mă bagă la puşcărie din cauza datoriilor, îl stric cu siguranţă, şi nici măcar nu-l termin; atunci totul se duce pe copcă]; redactorii Katkov şi Liubimov îi făceau şicane. Singura perioadă mai luminoasă a fost vara petrecută în localitatea Liublino, la sora lui, a cărei cumnată, Elena Pavlovna Ivanova, l-a şi preocupat vizibil.

Toamna îi rezerva însă un nou supliciu, încheiat totuşi în chip fericit. Este vorba de contractul pe care Dostoievski îl încheiase cu un an în urmă cu speculantul Stellovski, angajându-se să-i predea acestuia un roman până la 1 noiembrie 1866, în caz contrar cedându-i pe timp de nouă ani toate drepturile sale de editare şi de autor. Sorocul se apropia. Scriitorului nu-i rămânea altă soluţie decât „romanul-stenogramă”. Astfel a luat naştere Jucătorul (iniţial, Ruletenburg), dictat în douăzeci şi şase zile, de la 4 la 29 octombrie, tinerei stenografe Anna Grigorievna Snitkina, care în câteva luni avea să devină a doua soţie a lui Dostoievski, tovarăşa lui de viaţă până la capătul zilelor. Numai după ce şi-a achitat datoria faţă de editorul şantajist, a reuşit să termine Crimă şi pedeapsă. Bolnav şi hăituit, a scris într-un singur an două romane, despre doi adolescenţi bolnavi şi hăituiţi.

Aceasta este istoria naşterii lui Raskolnikov.

sursa: Ion Ianoşi – Dostoievski. Tragedia subteranei, Ed. Fundaţiei Culturale Ideea Europeană