Arhive etichetă: viata cotidiana

Suflete stricate

manViaţa cotidiană a ajuns să fie construită pe ipocrizie, alienări, neputinţe și nevroze. Indivizi complexați, dezamăgiți de propriile neîmpliniri, cu mofturi și pretenții de emancipați, caută să iasă din periferia anonimă a politicii aruncând săgeți răutăcioase, atinse cu buruiana invidiei și muiate în veninul patimii.

Discipoli ai ignoranței, vorbesc prostește și critică obraznic pe cei care nu le împărtășesc puținele idei pe care le promovează agresiv.

Goliciunea sufletului lor, seceta conștiinței și sărăcia minții îi împing spre manifestări jenante care arată cât sunt de mărginiți și atenția lor necurmată pentru ceea ce sunt și ce fac alții, cât sunt de nefericiți. Cu mofturi și pretenții de emancipați, șchioapătă plini de frustrări de la o formă de anxietate la alta.

Dacă acești indivizi ar merge la dentist din două în două luni, bănuind mereu că li s-a stricat ceva în gură, conștiința ar trebui să și-o examineze zilnic, pentru că au ceva stricat în suflet.

Mediul natural și viața cotidiană în Orientul Antic

orientul antic

Istoria umanității începe în zona „Semilunii fertile“. În Mesopotamia curgeau două mari fluvii, Tigrul și Eufratul, care lăsau în urmă văi foarte roditoare. Tot în Orient, Valea Nilului, cu revărsările sale periodice, a devenit leagănul civilizației egiptene. În alte părți ale lumii, pe văile Indusului, în India, sau ale Fluviului Galben, în China, s-au creat condiții potrivite culturilor cerealiere, ceea ce a atras populații numeroase.

La răscrucea timpurilor neolitice cu cele dominate de metalurgie și de noi descoperiri tehnologice, unele sate și-au continuat existența străveche. O parte din cele aflate în delta Tigrului și a Eufratului s-au transformat treptat în orașe-cetăți, concentrând un număr important de producători. Printre aceștia s-au numărat agricultori, meșteșugari pricepuți să prelucreze lemnul și metalele, negustori interesați să vândă surplusurile lucrate și să aducă în schimb alte bunuri necesare.

În jurul templului dedicat unei divinități recunoscute, s-a constituit întreaga așezare, apoi comunitatea urbană și-a împrejmuit teritoriul cu un zid și cu un șanț, pe măsura creșterii numărului de locuitori, în unele situații – în jur de 25.000.

Ulterior, guvernatorul orașului s-a identificat cu zeul în care credeau localnicii. El și-a proclamat autoritatea și asupra unor regiuni  aflate în vecinătate, despre care știa că sunt mai slab apărate. Acolo unde a întâmpinat rezistență, a atacat cu forța armelor. În alte locuri, a acționat cu mijloace pașnice. Lua astfel ființă orașul-stat, cu o formă de organizare monarhică. În felul acesta, cuceritorii nu își extindeau doar dominația. Ei răspândeau și o experiență locală, precum și cunoștințele lor științifice și tehnologice.

Locuința

În Mesopotamia, casele oamenilor de rând și palatele regale erau construite din aceleași materiale: cărămidă uscată la soare sau în cuptoare, făcută din lut amestecat cu paie. Dimensiunile, numărul de camere sau mobilierul erau aspectele care îi deosebeau pe cei bogați de săraci. Cei dintâi dispuneau de un număr mai mare de încăperi, de un etaj în plus și de curți interioare spațioase. Mobilierul, însă, nu era variat – o masă, câteva scaune și taburete joase. Locul de odihnă peste noapte era o rogojină așezată direct pe podea, lăsând oamenii pradă insectelor, scorpionilor și șerpilor. Patul era, desigur, un lux rezervat doar celor avuți. Din dormitorul-sufragerie se trecea în bucătărie, unde erau așezate laolaltă moara de măcinat manuală, blidele, cratițele, mai multe găleți și cupe (tacâmurile au fost inventate mult mai târziu).

Continuă citirea →

Societatea şi viaţa cotidiană în Orientul Antic

orientul antic semiluna fertilaPractici sociale

În Orient apar structuri sociale: preoţii, războinicii şi oamenii de rând. Aceştia din urmă sunt producătorii de bunuri materiale (agricultori, păstori, meşteşugari, negustori). Ei constituie majoritatea locuitorilor. Numărul de sclavi este redus. Aceştia provin, în mare măsură, din rândul prizonierilor de război. Situaţia acestor oameni este cea mai dificilă, întrucât sunt consideraţi obiecte care pot fi vândute sau lăsate moştenire. Deasupra întregii societăţi este monarhul (rege, faraon, împărat), care în Orient beneficiază de putere absolută.

Familia

În general, În Orientul Antic familia este formată din cei doi soţi şi din copii. De obicei, bărbaţii beneficiază de un statut superior în comparaţie cu femeile. În Mesopotamia, femeile au, conform Codului lui Hammurabi, drepturi mai mari decât cele din alte societăţi. De o stare asemănătoare beneficiază şi femeile din familiile evreieşti. Cea mai bună situaţie o au femeile din Egipt. Aici li se recunoaşte egalitatea în drepturi cu bărbatul. Un statut inferior îl au femeile din vechea Chină. De exemplu, femeile nu au, în China, drept de proprietate. Totuşi, femeia-mamă este respectată. În Orientul Antic, copiii sunt educaţi în cadrul familiei. Un rol important în educaţie îl are mama. De obicei, şcolile sunt rezervate copiilor din familiile bogate.

Continuă citirea →

Orientul antic. Mediul natural și viața cotidiană

seiluna fertila orientul anticSat și oraș în Orientul Antic

În urmă cu mii de ani, mediul natural prielnic, clima blândă și văile înverzite ale râurilor sau ale fluviilor din nord-estul Africii și din Asia au permis formarea comunităților umane stabile, asigurându-le cele necesare vieții. Acest teritoriu întins a reprezentat Orientul Antic.

În Mesopotamia (în limba greacă – „ținutul dintre râuri”), s-au dezvoltat sate pe văile fluviilor Tigru și Eufrat, situate în regiunea numită Semiluna Fertilă. Pe măsură ce numărul locuitorilor a crescut, unele sate au devenit orașe.

În nord-estul Africii, valea Nilului a oferit condițiile pentru afirmarea civilizației antice egiptene. Revărsându-se anual, apele fluviului depuneau pe maluri un mâl negru, roditor, favorabil agriculturii.

În așezările din Orientul Antic, locuințele erau construite, în principal, din lut amestecat cu paie sau din cărămizi uscate la soare. Hrana oamenilor era simplă: pâine obținută din cereale, legume, lapte, brânză, miere, carne (de pasăre, pește, vânat etc.).

Continuă citirea →

Viaţa cotidiană în Principatele Române în timpul domniilor fanariote (II)

fanarioti

În timpul regimului fanariot, alimentaţia locuitorilor din Principate a fost în general asemănătoare cu cea din perioada anterioară din punctul de vedere al abundenţei la nivelul Curţii domneşti şi al caselor boiereşti. Călătorul străin Anton Maria del Chiaro arăta în monografia sa că la Curtea domnească din vremea lui Constantin Brâncoveanu masa era foarte îmbelşugată şi se desfăşura în mod riguros, urmând un anumit protocol, mai ales la servirea bucatelor; de exemplu, înainte de ospăţ şi după, toti comesenii se spălau pe mâini într-un lighean de aramă, apoi aceştia serveau o băutură tare, vutca, iar la sfârşitul ospăţului se sorbea cafeaua şi urma fumatul din narghilea. Acelaşi observator străin mai afirmă că la sărbătoarea Sfintelor Paşti, domnul ţării dădea un banchet în „sala cea mare”, la care participa personal şi un altul era oferit de doamna ţării în apartamentul ei jupâneselor boierilor, în care evolua o orchestră compusă din tobe şi ţambale. La aceste mese se serveau nu numai mâncăruri alese, ci şi băuturi dintre cele mai fine. Banchete similare erau organizare şi la Curtea domnească din Iaşi pe timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, consemnate, cu multe amănunte, de numitul domn în lucrarea sa Descrierea Moldovei. Aici, comesenii obişnuiau să închine pahare de vin înalţilor monarhi ai vremii cu care domnul ţării se afla în bune relaţii, în frunte cu sultanul.

În prima jumătate a veacului al XVIII-lea, potrivit modei ţarigrădene în organizarea ospeţelor, la Curtea domnească şi în casele boiereşti se ardeau mirodenii înainte de servirea bucatelor şi erau introduse printre felurile de mâncare tradionale şi cele specific orientale (pilaful). În lipsa cuţitelor şi furculiţelor, comesenii foloseau lingura pentru ciorbe şi mâncăruri cu sos şi degetele pentru consumul fripturilor tăiate în prealabil în felii. Desertul era alcătuit din dulceţuri, halva şi cafea. În timpul mesei evoluau şi dansatori, care executau dansuri orientale; de obicei la banchetele oferite unor oaspeţi străini erau invitaţi şi unii dintre marii dregători ai ţării.

Continuă citirea →

Viaţa cotidiană în Principatele Române în timpul domniilor fanariote (I)

vestimentatie boiereasca in timpul regimului fanariot

Viaţa cotidiană a membrilor societăţii româneşti din cele două Principate a cunoscut încă de la începutul secolului al XVIII-lea modificări spectaculoase, în special la nivelul reprezentanţilor clasei politice conducătoare (domnul şi boierii), care au căutat să imite practicile ţarigrădene în domeniul îmbrăcămintei, al hranei şi al distracţiilor. În schimb, în rândul orăşenilor şi mai ales al ţăranilor se constată menţinerea obiceiurilor tradiţionale.

Cum era şi firesc, membrii familiei domnitoare din cele două Principate au optat, din motive de oportunitate, pentru moda ţarigrădeană, mai ales că mulţi dintre domnii fanarioţi trăiseră la Istanbul înainte de ocuparea tronului. Acest fapt se reflectă şi în portretele lor, în calitate de ctitori, din tablourile votive ale unor lăcaşuri de cult, alteori în gravuri din acea vreme, cum este portretul lui Alexandru Ioan Mavrocordat din scaunul Moldovei (1785-1786). De obicei, domnul ţării era prezentat în costum de ceremonie, având pe cap o căciulă de blană cu muche înaltă deasupra, iar corpul înveşmântat într-un caftan lung până la pământ, fără mâneci, cu ceaprazuri late de aur, îmblănit cu hermină şi agrafat la gât. La rândul ei, doamna ţării era înfăţişată în rochie de brocard acoperită parţial de o mantie cu revere îmblănite, iar pe cap de asemenea o căciuliţă din blană, aşa cum apare pe peretele bisericii Frumoasa de lângă Iaşi doamna Zoe Ghica, soţia lui Grigore al II-lea Ghica.

Continuă citirea →

Viaţa cotidiană în Roma antică

Romanii se sculau odată cu răsăritul soarelui şi îşi începeau numaidecât activitatea obişnuită. În primele două ore ale dimineţii patricienii îşi exercitau funcţia de patroni: „patronul” îşi primea (în ordinea ierarhică) „clienţii”, care se prezentau zilnic să-l salute, să-şi primească raţia de alimente sau de bani, şi eventual să-i solicite ajutorul în anumite probleme (juridice, o intervenţie, etc.) După care, urmaţi de numeroşii lor clienţi, patricienii porneau (pe jos; numai personajele foarte marcante mergeau în lectică) spre locurile unde îşi desfăşurau activitatea zilnică – în For, la Senat, la adunările politice, la întâlnirile de afaceri, la tribunale etc.

Continuă citirea →

Cum arata orasul medieval?

Noi aşezări urbane

În primele secole ale mileniului II, populaţia Europei se deplasează încet din zona rurală în spaţiile urbane. Acest fenomen, întrerupt de marile molime din secolul al XIV-lea, a dus la reînvierea vechilor aşezări romane, pustiite sau nu de năvălirile barbare, fie la apariţia de noi aşezări (burguri), menite să-i adăpostească pe cei alungaţi din sate de opresiunea seniorilor sau pe cei veniţi de pe alte meleaguri. Aceştia sunt cel mai adesea negustori sierieni şi evrei refugiaţi din pricina cuceririi arabe.

Continuă citirea →

Viata cotidiana in Evul Mediu in Ramnicu Sarat

Cărturarul turc Evlya Celebi descrie astfel călătoria pe care a facut-o în 1660 la Râmnicu Sărat: „…am trecut râul Buzău de la marginea oraşului, călare pe cai şi timp de cinci ore am mers prin câmpii înfloritoare“. După cum se poate deduce cu uşurinţă, între Buzău şi Râmnicu Sărat nu exista încă un loc de popas, hanul de la Crucea Comisoaiei apărând o sută de ani mai târziu. Ajuns cu bine la noul târg ieşit în cale, călătorul povesteşte cu nedisimulată plăcere despre „frumosul oraş Râmnic“, unde „boierul acestui oraş ne-a primit bine şi cu cinste“.

Cum arăta târgul de pe râul Râmnic la jumatatea secolului al XVII-lea? Învăţatul turc, care cu siguranţă văzuse multe aşezări, fie şi numai în Peninsula Balcanică, considera Râmnicul „un oraş frumos, aşezat pe malul râului cu acelaşi nume, la poalele unui podiş, cu grădini şi vii înalte. Erau şase mănăstiri şi 500 de prăvălii, unde vindeau fete frumoase“ (apud Valeriu Nicolescu, Musaios, vol VII, Buzău, 2001, pag.140).

Dincolo de romantismul descrierii, influenţată probabil şi de ospitalitatea „boierului locului“, târgul pare a avea aceeaşi configuraţie: lipit de firul apei, cu un centru comercial închegat, aspect ce a permis călătorului turc o judecată pe cât de rapidă, pe atât de limpede. Mănăstirile, probabil a pus la număr şi bisericile, erau, de asemenea, legate între ele după logica dezvoltării urbane medievale.

Târgul abia se ridicase după o perioadă destul de lungă de decădere, cu un an înainte oraşul fiind incendiat de trupele otomane trimise să-l scoată din domnie pe Mihnea al III-lea. Chiar şi Ştefan cel Mare a poftit la teritoriul din dreapta Milcovului în bătălia de la Dealul Florilor – Grebănu (“români contra românilor”, cum o numea istoricul Nicolae Iorga), devenită celebră prin caracterul ei sângeros. Anterior, marele Ştefan tatonase terenul, încercând să obţină mult râvnitele teritorii pe cale diplomatică, adică încercând să obţină acceptul boierilor din zonă.

La Curbura Carpaţilor exista deci o aristocraţie medievală bine conturată, alături de organele administrative (“judecii”) puterea deţinând-o tagma destul de restrânsă de latifundiari. În vremea bătăliei de la Dealul Florilor, târgul Râmnicului era prin urmare destul de extins de vreme ce biserica Piatra, ctitoria lui Ştefan cel Mare, ocupa un loc destul de marginal în amplasamentul urban.

Transformarea Brăilei în raia turcească, năvălirile repetate ale tătarilor, dar şi luptele pentru tron dintre domnitorii celor două ţări româneşti făcea totuşi dificilă dezvoltarea urbană la sud-estul Carpaţilor. Între prădalnici se numărau chiar domnitorii Moldovei. Ştefăniţă, spre exemplu, a devastat în februarie 1526 zona Râmnic-Buzău în semn de represalii faţă de politica domnului Ţării Româneşti care sprijinea pribegii moldoveni pe care îi primise în Valahia. Cu cinci ani înainte, o dispută pentru tron în Ţara Românească condusese la intervenţia trupelor turceşti în zona Buzăului, unde, spune cronicarul, „multă pagubă şi pradă au făcut pre locul acela“, fiind de presuspus că Râmnicul a avut aceeaşi soartă.

În atare condiţii, civilizaţia pendula spre locuri mai retrase precum Drăgheşti, Băbeni sau Deduleşti, dar şi în zona montană, pe cursul inferior al râului Râmnic.

O solie poloneză ce mergea la Istanbul în anul 1640 a poposit pe 19 martie la Râmnicu Sărat din cauza „unui ger mare şi vânt rece“. Secretarul delegaţiei, Achacy Tazycky, menţionează ospitalitatea cu care au fost primiţi de localnici precum şi bogăţia ospăţului oferit de cei care i-au găzduit – „vinurile bune, miedul şi berea bună“, fapt care i-a făcut pe polonezi să plătească chiar cu sănătatea lor, căci a doua zi „mergeam ca nişte catâri şi chiar cum se spune, muţi ca peştii“.

În Evul mediu târgul avea o conducere de tip feudal. Puterea era deţinută de un sfat format din 12 pârgari sau juraţi, în frunte cu un judeţ. Sfatul era ales din rândul fruntaşilor urbei, negustori, meşteşugari sau agricultori. Există şi un document în acest sens (v. “Buzău, Mică enciclopedie istorică”, Ed. Musaios,Buzău, 2000, pag. 277) emis pe 5 septembrie 1600, care adevereşte lui Ghinea din Râmnic dobândirea unei vii cu case şi silişti la Bujoreni. Actul este întărit de cei 12 pârgari din Râmnicu Sărat, precum şi de conducerea „judeţului“. Pârcălabii sunt menţionaţi şi în 1695, în „Condica“ visteriei domnitorului Constantin Brâncoveanu, care confirmă prezenţa acestora ca reprezentanţi ai Puterii domneşti, cu atribuţii juridice şi fiscale, deasupra sau alături de structurile locale de putere. Aceste structuri administrative şi sociale se vor menţine, cu mici modificări, până în zorii epocii moderne.

În proclamaţia din martie 1821 către judeţul Râmnicu Sărat, Tudor Vladimirescu se adresează „Către toţi locuitorii oraşelor şi satelor ot…Slam Râmnic, de orice triaptă adică neamuri,
postelnici, mazili, ruptaşi, breslaşi, birnici, scutelnici, poslujnici (scutiţi de dări – n.n.D.I.) şi slujitori şi către toţi străinii birnici dintr-acest judeţ“. Iată o radiografie completă a păturilor sociale, foarte numeroase de altfel, cu atribuţii şi responsabilităţi precise.

Este de presupus că breslele meşteşugăreşti au funcţionat în toată perioada feudală. În 1650, la Buzău, se consemnează existenţa unei „frăţii“ a zidarilor, condusă de „Lupu vătaf de zidari“, însă numărul acestora ar putea să fi fost mult mai mare în ambele oraşe.

Prosperitatea târgului de pe Râmnic este dovedită, la începutul secolului al XIX-lea, şi de însemnările celebrului scriitor francez Henri Beyle-Stendhal (1783-1842), intendent al armatei imperiale franceze în timpul campaniei napoleonene în Rusia. Acesta a poposit între 19 şi 30 iulie 1812 la Râmnicu Sărat, de unde a achiziţionat „25 de capete de cai pur sânge, 10 capete de vite, cereale şi sare“.

Se adevereşte încă o dată că, în perioada Evului Mediu, Râmnicu Sărat era un târg bine articulat şi unul din cele mai puternice centre de creştere şi de vânzare a vitelor din Ţara Românească.

*****

Sursa: Dorin Ivan – Slam Ramnic, Repere culturale şi istorice, Editura TEMPUS Bucureşti, 2003