Arhive etichetă: Veronica Micle

Dulce şi drăgălaşă amică…

Dulcea mea amică,

Adormind seara cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa tot cu el, aş putea să-ţi scriu toată ziua fără ca să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine.

Nu ştiu de ce orice lucru, chiar acelea cari n-au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu a-mpărţi cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce ca mirosul florilor acestora.

Continuă citirea →

Iubiri celebre – Mihai Eminescu şi Veronica Micle

„Îngerul blond” al lui Eminescu a fost Veronica Micle, o doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri. S-au cunoscut la Viena, în 1872, la vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austro-ungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări.

În perioada 1874-1877, aflându-se la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Eminescu era o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle. În acelaşi timp, bârfele despre întâlnirile lor romantice prin oraş şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele dintre o femeie căsătorită şi un tânăr artist, neconfirmate oficial însă niciodată, încep să curgă şi să învenineze casa Micle. Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a primit scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei.  De fapt, căsnicia Veronicăi cu Ştefan Micle a fost o convenţie instituită de mama ei, pentru a izbuti în viaţa, când fata avea numai 14 ani. Micle îi era rector la o şcoală de elită din Iaşi, unde ea învăţa. Aşa s-au cunoscut, lui i-a picat cu tronc, fiind foarte frumoasă şi având talent scriitoricesc. Iar mama ei, o moaşă cu atestat universitar, a obligat-o să-şi lege destinul de al lui.

În 1879, toate acestea aveau să se termine, o dată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare, din motive cât se poate de pragmatice: banii şi distanţa. Ea nu a reuşit decât după câţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti. În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi opoziţia de care s-au izbit, în societate, vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar până în toamna anului 1881, relaţiile dintre ei se vor răci.

 „Draga mea Veronică,

Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple. Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.

Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.

(…)Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin.

Scrie cu degetele pe cari le sărut”

Flacăra iubirii s-a reaprins în 1882, când Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit câteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5. Zadarnic a încercat ea să-l convingă să se căsătorească: opoziţia prietenilor lui şi depresia, care deja îl stăpâneau pe Eminescu, au blocat orice demers în acest sens.

 „Draga mea Veronicuţă,

 Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos.

Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici”.

Puţini ştiu, însă, că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă. El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atât de des.

În 1883, a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu, din Bucureşti, a fost „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888. Târziu. În dimineaţa zilei de 15 iunie 1989, poetul se stingea în sanatoriul doctorului Şuţu.

Veronica nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luându-şi viaţa. Sinuciderea s-a petrecut la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese. O sinucidere premeditată, la fix 50 de zile după moartea iubirii sale, Mihai Eminescu.

sursa: adevarul

Corespondenţă Mihai Eminescu – Veronica Micle

Draga mea Veronicuţă,

Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici.

Iar mâni când te vei trezi, ai s-aştepţi scrisoare şi poimâni are să-ţi vie şi atunci ai să ştii şi tu ce făceai pe când eu scriam aceste şiruri şi eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh, nesărutato, tare te-aş mai săruta!

Ieri seara, mititicule, am fost pentru întâia dată de când te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci şi cântă admirabil, aşa precum n-am mai auzit violonist şi tu ştii bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci şi inimă. Nişte ochi mari, negri, sălbateci are creştinul acesta, şi, deşi e urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane. Dar toate acestea tu le vei fi citind abia poimâne, căci acum dormi, nu-i aşa? Dormi Veronică? Desigur dormi.

Nicu Gane a plecat la Iaşi; deci dacă-l vezi mai zi-i şi tu, că eu, nu e zi lăsată de Dumnezeu în care să nu-l trag de mânecă şi să nu-i aduc aminte. Dar el mai cu „ba azi, ba mâne” n-a făcut vro treabă acătări pân-acum, bată-l-ar norocu încă cu vro şapte duzine de copii dar şi cu milioanele respective cu care să-i crească.

Şi încă să mai ştii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Ştii că în el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la Bucureşti cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încât eu îmi imaginez următoare consecuţiune în prezenţa celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, când tu vei lipsi el va-ncerca să vie la loc. Îţi poţi tu închipui a cui prezenţă o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute şi zilele sferturi de ceas?

Corespondenta Mihai Eminescu – Veronica Micle

Momoţi dragă,

Din faptul că nu ai căpătat ieri depeşă, vei fi conchis fără îndoială că ieri nu a fost la ordinea zilei petiţia ta. De la 1 pân’ la 4 am stat ieri la Cameră în deşert. Nicu Gane mi-a spus c-o să vie Sâmbăta viitoare, ceea ce doresc şi eu pentru ca să se mântuie odată.

Pe pezevenchiul cel de grec nu-l mai primi, te rog; sau – dacă-l primeşti – te oblig să fie şi Câmpeanca de faţă, pentru că nu voi să rămâi tu, om sincer şi adevărat, incapabil de viclenie şi minciună, sub impresia acestui şarpe veninos, acestei archicanalii ingrate, mincinoase şi spioane. – Eine schwache Stunde – zici tu că e partea slabă a femeilor. De aceea mă tem şi eu mai mult decât de orice şi de aceea găsesc preferabil să nu-l găsesc de loc şi să-i ceri prin madame Câmpeanu scrisorile, dacă va veni. Ce mai are a-ţi spune azi, când a aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagră injurie? Eu nu ştiu cum tu nu ai sentimentul pe care-l am eu şi nu recunoşti că apropierea acestui mizerabil de tine e o injurie mortală pentru noi amândoi? Din purtarea ta în această cestiune delicată voi face un merit, dacă va fi bună, un merit pentru care îţi voi fi recunoscător toată viaţa mea.

Nicuţă, fii cuminte. Pe mine m-apucă iar furia înnăscută caracterului meu, gelozia, cea mai rea şi mai amară din toate patimele. Te rog să n-o hrăneşti, dacă nu vrei să-mi iei liniştea trebuincioasă pentru a iubi atât de senin, precum te-am iubit în momentele cele mai bune ale vieţii.

Te sărut din creştet pân’în tălpi şi rămân

al tău

Emin

Corespondenţă Mihai Eminescu – Veronica Micle ( Bucureşti 12 Octombrie 1880)

Doamna mea,

Îmi permiteţi a nu mai şti ce să Vă răspund. După ce singură aţi rupt relaţiile cu mine, după ce le-aţi dat o publicitate, pe care eu nu le-o dădusem nicicând, după ce în sfârşit prin nenorocita comunicare a unor mărturisiri, ce avusesem imprudenţa de-a Vi le face aţi făcut ca în adevăr întregul cerc de cunoştinţe de care mă bucuram să fie revoltat în contra mea, veniţi acum a adăuga tuturor grijilor mele zilnice o nouă grijă, atribuindu-mi o responsabilitate, pe care oricât de drept aş fi, n-o pot recunoaşte în măsura în care mi-o atribuiţi.

Niciodată Doamnă, desfacerea noastră, de-ar fi trebuit să aibă loc, nu s-ar fi căzut a se face cu atâta amărăciune, cu care aţi făcut-o DVoastră. După ce dar veninul acestei amărăciuni m-a desiluzionat cu desăvârşire asupra suportabilităţii unor relaţiuni între noi, după ce am judecat că continuarea lor ar fi o nenorocire pentru Dta şi pentru mine, după ce astfel, zdrobit de această convingere care mi se impune prin deosebirea caracterelor noastre, m-am mulţumit cu visul unei fericiri trecute, ştiind bine că alta viitoare nu mai e cu putinţă, DVoastră pare că găsiţi o deosebită plăcere de-a mă tortura cu destăinuirea unor hotărâri, copilăreşti şi condamnabile, la care nu m-aş fi aşteptat din partea unei femei atât de inteligente, atât de graţioase precum sunteţi DVoastră.

Doamnă, crede-mă odată că ceea ce Dta presupui că e amor din partea Dtale nu e decât îndărătnicie. Dacă această îndărătnicie s-ar putea înlătura prin declararea că eşti frumoasă, inteligentă, demnă de-a fi iubită de alţi oameni superiori nimicniciei mele, ţi-aş face-o bucuros. Fii bună şi nu te crede dispreţuită de mine. Dar sentimentul meu nu mai poate fi de acum înainte decât stimă şi amiciţie, nicicând acela care a fost atât de adânc turburat, fie de împrejurări, fie de noi înşine.

al DVoastre supus

M. Eminescu

Corespondenţă Mihai Eminescu – Veronica Micle (Bucureşti 3 Mai 1880)

Stimabilă Doamnă şi respectata mea amică,

Dacă v-am putut trimite atât de repede scrisorile în cestiune, cauza e că ele au fost totdeuna la mine; pentru actele cerute veţi binevoi a îngădui una sau două zile ca să le caut în vravul meu de cărţi, nearanjate încă din lipsă de timp şi legate în teancuri tocmai în acele nefericite zile de Paşti, singurele libere pe care le-am avut de atâta timp şi pe care le-am întrebuinţat la legarea în teancuri a cărţilor. În orice caz, stimabila mea Doamnă, sper a nu-mi atrage din nou supărarea DV. şi Vă rog de mii de ori să mă iertaţi, dacă nevoind a Vă lăsa fără răspuns imediat, nu alătur deja pe lângă actele în cestiune.

Vă miraţi de graba – mie desigur penibilă şi neplăcută – cu care V-am trimis scrisorile cerute. Uitaţi însă, se vede, scrisoarea DV. din urmă pe care V-am trimis-o asemenea şi prin care mi-aţi luat orice perspectivă de-a da lucrului o altă formă, decât cea dorită de DV. chiar.

O repet, Doamnă, nu insist câtuşi de puţin de-a urni de pe umerele mele sarcina de vină ce mi se cuvine şi ca omul, care ia orice amănunt asupra sa, după ce a luat totul împreună, nici nu mai gândesc să-mi uşurez sarcina, să atribuiesc altora sau împrejurărilor sau în fine numai greutăţilor momentane purtarea mea oricum ar fi fost.

Cât voi putea voi încerca să îndreptez ceea ce-am greşit; a silui împrejurările, iată singurul lucru pe care nu-l pot face prevăzând de mai-nainte zădărnicia unor asemenea încercări.

Sfârşesc scrisoarea mea prin părerea de rău că aţi găsit de cuviinţă a-mi imputa fapte, pe care nu le cunosc, relatate DV. de persoane, pe cari asemenea nu le cunosc. În orice caz, în retragerea absolută în care trăiesc, a fost ceva nou pentru mine de-a afla despre ocupaţiuni, cărora se pretinde că mă dedau sau despre petreceri, la cari se pretinde c-aş fi luând parte. Sunt atât de retras, Doamnă, şi am atât de puţin interes pentru ceea ce se vorbeşte sau nu despre mine, c-un cuvânt toată viaţa mea e atât de simplă, cu toate greutăţile ei, încât nici curiozitatea n-o am de-a şti cine şi-a luat libertatea de-a zice că pretinde a mă cunoaşte, nici curiozitatea de-a şti ce se vorbeşte.

O singură dorinţă am avut, dar dacă şi oameni şi împrejurări o fac să devină irealizabilă, nu voi fi eu acela care să impun unora, să siluesc pe celelalte. Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra căruia puterea individului nu are nici o influenţă.

Repetând rugăciunea să binevoiţi a îngădui vro două zile până să vă pot trimite actele rămân cu tot respectul

al DVoastre supus servitor

M. Eminescu

Corespondenţă Mihai Eminescu – Veronica Micle (februarie 1880)

Draga mea Veronică,

Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.

Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.

Şi tu ştii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte afară de tine. Şi poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuşi de puţin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viaţa mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările şi să prinză din sbor puţinul noroc care îl dă o viaţă scurtă şi chinuită, şi eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă şi pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtaşă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor şi nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.

Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.

Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi

pe Emin

Scrie cu degetele pe cari le sărut.

(1880 Februar)

Adevărul despre Mihai Eminescu

2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică, iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă.

Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta „Deşteaptă-te române”!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu, dar omit astfel de mici „amănunte” continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?

Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al „ajustărilor” contemporaneităţii.

Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.

„Sacrificarea” lui Eminescu, reexecutarea sa simbolică, readucerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” – precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.

 

Eminescu – cadavrul…

Însă purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat „Inactualităţii lui Eminescu„, reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:

–          “Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”
–          “Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai “dă bine””
–          “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei”
–          “azi, Eminescu a devenit suspect”
–          “patul lui Procust al noului canon importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e “politic incorect”
–          “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”
–          “Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit”
–          “cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă”
–          “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara

Sintagma utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită “în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret stânjenitor. De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume.

Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural.

Un “text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu.

Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.

Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici.

În plan politic, “sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime “noului canon importat din “ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români dinafara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele “bine văzute afară”.

Chipul nou al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-şef/om politic de succes.

Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au “tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din “ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.

 

Procust şi sfârşitul “noului canon” politic

Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie.

Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional, distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii “noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat.

Sistem politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic incorect”.

“Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (…)

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(…)

Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110)

“Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.

Poate judeca oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.

Marea majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România, iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte.

“Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă.

 

Dosarul Eminescu

Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici.

Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu.

„Codul Invers – Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”, cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de „plan de măsuri” în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative „Carpaţii” – Mihai Eminescu – poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef! Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.

Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu profesionalism.

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi – mai mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.

Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.

Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos, dar şi cu rigoare, scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează – “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”. “Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o “neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”.

 

Eminescu – omul politic naţional

Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (“o adâncă barbarie”), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă.

Situaţia sa la ziar devine critică în 1880, mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P. Carp, înalt fruntaş conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: „şi mai potoliţi-l pe Eminescu„). Scârbit, acesta protestează: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?.

Ca urmare, în noiembrie 1881, Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor – şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

 

Eminescu – ţinta serviciilor secrete imperiale

În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – “Societatea Carpaţii”. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu, inclusiv în redacţie.

Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. „Societatea Carpaţii”, era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară dar executa şi acţiuni conspirative.

Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie – n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie.

Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)

Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este, nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)

Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului, dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate.

Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.

În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva.

 

“Moartea civilă”

În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României, iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiinţat „Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.

Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti.

“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus.

Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.

 

Lichidarea

Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie, după ani buni. Eminescu nu şi-a mai vazut niciodată corespondenţa, cărţile, notele.

În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”.

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică – romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă.

În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu”.  Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică a fost pusă la index.

 

Defăimarea

Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”.

Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este „uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală.

În manualele de astăzi continua însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austro-Ungariei. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri de prestigiu” – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

George Roncea

sursa: curentul

Nu plange – Veronica Micle

NU PLÂNGE

de Veronica Micle


 

Nu plânge că te dau uitării,
Şi nici nu plânge că te las…
Sosit-a ceasu-nstrăinării
Şi ceasul bunului rămas.

Se rupe-un lanţ plin de tărie
Ca firul cel mai subţirel;
Când soarta vrea aşa să fie,
Zadarnic vrei să faci altfel.

Şi nu mai e nimic în stare
Să-ntoarcă vremile-napoi
Şi-acea iubire-atât de mare
Ce-a fost odată între noi.

Rămâi tu, dar rămâi cu bine,
Rămâi cu suflet liniştit…
Un dor se duce şi-altul vine
Şi vei uita că te-am iubit.

Şi dacă-un dor …

Şi dacă-un dor …

de Veronica Micle

Si dacă-un dor mai simt în piept
Când se iveşte luna,
E ca să nu te mai aştept
Şi azi ca`ntotdeauna.

Şi mângâieri de mai pot fi
Unei vieţi de jale,
Ar fi de-a nu te întâlni
Nicicând în a mea cale.

Iar fericită de eram
Să fiu în astă lume,
Pe tine nu te cunoşteam
Nici îţi ştiam de nume.