Arhive etichetă: Vergiliu

Sic vos non vobis

vergiliuSic vos non vobis (lat. „Astfel voi (munciți), dar nu pentru voi”)

Vergiliu a scris pe zidurile palatului imperial două versuri nesemnate care au plăcut mult împăratului Augustus. Un poet mediocru, Bathil, şi-a atribuit paternitatea lor, ceea ce l-a supărat pe adevăratul autor. Vergiliu a notat atunci numai capetele altor patru versuri, care începeau toate cu aceste patru cuvinte: Sic vos non vobis

Augustus a cerut lui Bathil să le termine, dar acesta n-a reusit. Vergiliu, ieșind din anonimat, le-a completat:

Sic vos non vobis nidificatis, aves;

Sic vos non vobis vellera fertis, oves;

Sic vos non vobis mellificatis, apes;

Sic vos non vobis fertiz aratra, boves.

Astfel voi clădiţi cuibul, dar nu pentru voi, păsărilor;

Astfel voi purtaţi lâna, dar nu pentru voi, oilor;

Astfel voi faceţi mierea, dar nu pentru voi, albinelor;

Astfel voi trageţi plugul, dar nu pentru voi, boilor.

Continuă citirea →

Blestemata sete de aur

vergilius aura sacra fames

Auri sacra fames! (lat. „Blestemata sete de aur!“) – Vergiliu, Eneida.

Regele Priam al Troiei încredinţase pe fiul lui cel mic, Polidor, împreună cu o parte însemnată din tezaur, ginerelui său Polimnestor, regele Traciei. Mânat de lăcomie, acesta îl omorî pe Polidor şi puse mâna pe averi.

„Blestemată sete de aur, la câte nu împingi tu pe oameni!“ Cu aceste cuvinte Vergiliu înfierează pe cei lacomi de avere, pe cei care în goana lor aprigă după bogăţie, se abat de la morală, calcă-n picioare virtuţi, sentimente, făgăduieli, drepturi sfinte.

Graiul nostru a creat pentru „auri sacra fames“ un echivalent foarte plastic: „Banul este ochiul dracului”.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.45

După unul îi poţi judeca pe toţi. Semnificaţia expresiei

calul troian

Ab uno disce omnes (lat. „După unul îi poţi judeca pe toţi“) – Vergiliu, Eneida II, 55.

Vorbind despre grecii care s-au introdus în Troia prin faimosul vicleşug al calului de lemn, poetul subliniază perfidia grecului captiv Sinon care i-a convins pe troieni să primească în cetate calul, obiectul pierzaniei lor, susţinând că era o ofrandă adusă zeilor. Cu alte cuvinte: cum era acel om, prefăcut, erau toţi!

Devenite cu timpul o expresie curentă, vorbele lui Vergiliu sunt folosite mai ales în sens nefavorabil. Referindu-ne la un grup de oameni deopotrivă de neserioşi, sau vicleni, sau cu alte trăsături negative, putem spune: Ab uno disce omnes.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.18

Testamentul lui Vergiliu

VERGILIU

– decedat la Brindisi, Italia, în anul 19 î.Hr.

– ultima dorinţă: să fie arsă „Eneida”


Născut cu numele Publius Vergilius Maro, pe data de 15 octombrie 70 î.Hr., în apropierea oraşului Mantua, acest poet – cel mai mare dintre poeţii romani, fiul unui prosper fermier şi cunoscut cel mai bine datorită poemului său epic Eneida – a murit cu o luna înainatea împlinirii  vârstei de 51 de ani din cauza unei febre contactate în timpul unei călătorii în Grecia.

În momentul morţii sale, Vergiliu terminase doar 12 cărţi ale Eneidei. Lucrarea preamăreşte naşterea umană şi divină a Romei şi exprimă credinţa că Imperiul Roman a fost desemnat de o forţă supremă să conducă lumea, răspândindu-şi civilizaţia, legea şi artele.

Vergiliu a cerut ca executorii săi, prietenii Varius şi Tucca, să-i distrugă după moartea sa capodopera neterminată. Totuşi prietenii l-au convins pe poet, aflat pe patul morţii, să şteargă această clauză din testament. Vergiliu a murit, iar epopeea a fost publicată, fascinând pe romanii alfabetizaţi.

În tinereţe, Vergiliu nu s-a bucurat de o sănătate prea robustă. Deşi armatele lui Cezar erau implicate într-o serie de războaie civile, poetul timid şi tăcut s-a eschivat de la stagiul militar şi a devenit practic un pustnic, necăsătorindu-se niciodată. Treptat, poezia sa, care canta priveliştile rurale ale imperiului şi oamenii lor pitoreşti, i-a adus celebritatea, dar şi amiciţia celor mai influenţi romani.

În anul 31 î.Hr., Octavian Augustus a pus capăt războaielor civile prin victoria de la Actium împotriva forţelor lui Antoniu şi Cleopatrei. Vergiliu, asemeni multor altor romani, a resimţit o mare uşurare şi a început să scrie un poem epic – extins mai târziu în epopeea Eneida, care reflecta admiraţia poetului pentru Augustus şi bucuria produsă de renaşterea Romei. De fapt, acesta a fost poemul ce avea să-i provoace moartea.

Preocupat de această lucrare timp de 11 ani, Vergiliu a plecat în anul 19 î.Hr. într-un tur pe mare al Greciei. El avea de gând să petreacă încă trei ani revizuind şi rafinând poemul, iar călătoria în Grecia o făcea tocmai pentru a capta direct culoarea locală, în scopul revizuirii acelor părţi ale poemului plasate în apele greceşti. În timpul unei furuni, el a fost udat până la piele, a răcit şi s-a întors acasă la Brundisium (actualmente Brindisi), în Italia, unde a şi murit.

Adevărată sau nu, legenda spune că executorii testamentari ai lui Vergiliu nu au fost singurii care au încercat să-l convingă pe poet să renunţe la ideea de a-şi arde capodopera. Se spune că însuşi Augustus, admirator al lui Vergiliu, a fost informat despre intenţiile poetului şi a emis un decret prin care nici una dintre scrierile acestuia nu putea fi distrusă, în special Eneida, care era, în fond, un poem ce preaslăvea imperiul.

sursa: Charles Panati – Cartea sfârşiturilor