Arhive etichetă: Vasile Alecsandri

Revoluţia română din 1848-1849. Începuturile revoluţiei române. Mişcarea revoluţionară din Moldova (ultima parte)

Mihail Sturdza, domn al Moldovei

Mihail Sturdza, domn al Moldovei

Programul moldovean, alcătuit din 35 de puncte, expresie a situaţiei interne şi a forţelor politice antrenate în mişcare, urmărea trecerea către un regim reprezentativ mai larg. El prevedea, printre altele, asigurarea persoanei, înfiinţarea unei bănci naţionale, responsabilitate ministerială, îmbunătăţirea stării ţăranilor ş.a. Deşi primul articol proclama „sfânta păzire a Regulamentului (organic) în toată litera lui, fără nici o răstălmăcire” – cu scopul de a sublinia legalitatea mişcării -, trei dintre revendicările incluse în program – dizolvarea Adunării obşteşti, aleasă prin abuz şi constituirea unei noi adunări, care să fie „adevărata reprezentaţie a natiei”, desfiinţarea cenzurii şi constituirea gărzii naţionale -, depăşeau cadrul regulamentar. Se urmărea ca, prin instaurarea legalităţii, în cadrul unui regim reprezentativ, să poată fi adoptate măsurile necesare pentru liberalizarea şi modernizarea societăţii.

Referindu-se la conţinutul documentului programatic moldovean, consulul Franţei, Guéroult, aprecia că el exprima nevoile reale de reformă pe care le resimţea societatea. Singurul reproş care i se putea aduce, observa el, era redactarea, făcută în termeni prea generali şi vagi. Cerinţele unei populaţii puţin sensibile, încă, la altceva decât la nevoile generale nu erau rezumate într-o formă concisă, pe înţelesul tuturor. Unaniminatea manifestată de protestatari, continua diplomatul, a produs însă o puternică impresie, consulul Rusiei însuşi s-a pronunţat, spune el, în favoarea legitimităţii cererilor. Acesta i-a comunicat omologului său francez că Mihail Sturdza nu avea alternativă. Rusia nu-l putea sprijini împotriva urii publice şi a voinţei ţării, atât de limpede manifestate.

Continuă citirea →

Poetul şi negustorul

negustor

Poetul Vasile Alecsandri, cutreierând magazinele din Veneţia, se  opri în faţa unei vitrine. Admiră nespus un vas de Murano.  Intră în magazin şi întrebă ce preţ are. Negustorul îi răspunse:

–  Este un Murano veritabil, are o lucrătură cu totul aparte, costă 10000 de lire, dar pentru dumneavoastră voi face un  preţ mai rezonabil. E o onoare că ne-aţi intrat în magazin …

Alecsandri, încântat că negustorul auzise de el, în sinea lui îşi spuse: „Nu-i rău să fii un om cunoscut”. Au convenit asupra preţului şi scriitorul îl rugă pe negustor să-i trimită vasul la „Hotel Danielli”.

  Pe ce nume? întrebă mult prea amabilul negustor italian… 🙂

sursa: Adriana Lăzărescu, De la o anecdotă la alta, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1980

3 curiozităţi istorice

Mihail Cantacuzino - statuie Karl Storck

Ştiaţi că?  Prima statuie din Bucureşti – înfăţişând o coloană înaltă de cinci metri, aşezată pe spatele a patru cai şi având în vârf o acvilă – a fost realizată de Karl Storck în 1860? Iniţial, statuia a fost amplasată în grădina Episcopiei, de pe Calea Moşilor, pentru ca în anul 1890 să fie mutată pe Bulevardul George Coşbuc.

Prima statuie comemorativă a unui om de seamă din ţara noastră este opera lui Karl Storck? Realizată în 1869, îl reprezintă pe Spătaru! Mihail Cantacuzino, fondatorul Spitalului Colţea, situată în curtea aşezământului.

Continuă citirea →

Elena Negri – Vasile Alecsandri. Dragoste şi moarte

Elena Negri a fost pasiunea cea mai mare şi cea mai romantică a lui Alecsandri. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile „Lăcrămioarele”, care, prin suflul lor liric, ating culmea eroticii şi elegiei lui.

Elena Negri era fiica lui Petrache Negri, Agă, şi a Smarandei Negri, născută Donici, şi sora lui Costache Negri, gentilomul, bine ca om şi mare ca român, cu care semăna mult.

Mai întâi frumuseţea ei recunoscută de toţi. „Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană şi plină de mândrie”.

Un portret al ei de pe la 1844, de Rosental, înfăţişează capul frumos, cu zulufi scurţi după moda timpului, cu două cărări în mijloc, în loc de una, aşa numita pieptenătură en coeur, părul negru şi mătăsos, ochii mângâioşi şi negri ca şi sprâncenele, nasul şi gura potrivite. Ea ţine o haină uşoară, un fel de algeriană învrâstată, strânsă la sân cu o mână superbă şi cu o mişcare graţioasă. Privirea ei limpede te urmăreşte blând. Un alt portret mai simplu ca toaletă, tot de Rosental, aminteşte pe Gioconda lui Da Vinci, în surâsul şi privirea ei enigmatică.

Continuă citirea →

Vasile Alecsandri – viaţa şi opera

Vasile Alecsandri (14.VI.1818, Bacău – 22.VIII.1890, Mirceşti, Bacău), poet, prozator şi dramaturg. Părinţii lui Alecsandri sunt medelnicerul Vasile Alecsandri şi Elena (n. Cozoni), fiica unui grec românizat. Om cu stare şi deschis la minte, părintele îi asigură, la fel ca şi celorlalţi copii (frumoasa Catinca, măritată cu paşoptistul C. Rolla, şi Iancu, viitorul locotenent-colonel şi literat), o creştere aleasă.

Continuă citirea →

Vasile Alecsandri – desen

Vasile Alecsandri – desen

Deşteptarea României

Deşteptarea României

Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,
N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân’ la ceruri din a lumii deşteptare,
Ca o lungă salutare
Către-un falnic viitor?

Continuă citirea →

Marea iubire a lui Alecsandri

Vechi prejudecăţi cu privire la personalitatea lui Vasile Alecsandri ne fac să-l vedem pe scriitor numai vesel, fericit şi într-o bună măsură nepăsător – ceea ce e fals. El nu numai că nu era un uşuratic, dar era un om sensibil, un contemplativ şi un reflexiv. Se mai adaugă încă ceva: nevoia unei afecţiuni, a unui suflet către care să-şi poată îndrepta dragostea, căreia să-i împărtăşească nesiguranţele, care să-i fie mângâiere într-o lume cutremurată de vânturile reci ale meschinăriei şi interesului.

Încă din 1841, el considera, într-o scrisoare către un prieten, că “după părerea mea nu trebuie să te căsătoreşti din dragoste”. Şi primele două argumente erau: “1. Rişti să aştepţi prea mult până să afli o persoană pe care să o iubeşti cu adevărat şi care să fie vrednică de această dragoste. 2. Pentru că, având în vedere cum merg lucrurile în societatea noastră, împrejurările vor să nu te căsătoreşti cu cea pe care o iubeşti, ca şi cum o fatalitate ar urmări lucrurile acestea…” Argumentele lui trădează de fapt o sete de iubire şi teama de a nu fi dezamăgit în iubirea sa.

În cursul anului 1844, sora prietenului său Costache Negri, Elena, fiinţă suferindă, care în 1841 trebuise să călătorească în străinătate pentru îngrijirea unei sănătăţi plăpânde, divorţată din 1843, îl farmecă de la început prin spiritul ei viu, prin personalitatea ei cuceritoare, desigur nu mai puţin şi prin frumuseţe. Portretul ei cunoscut, făcut de Rosenthal, redă îndeosebi viaţa interioară, o anumită melancolică resemnare.

Elena trebuie să fi fost într-adevăr frumoasă: şi mama şi bunica ei fuseseră, de altfel, celebre frumuseţi ale Moldovei. Dacă adăugăm spiritul cultivat al Elenei, inteligenţa ei vioaie, gândirea deschisă înnoirilor, înţelegem că Alecsandri putea fi uşor atras de această femeie deosebită. După toate probabilităţile, în cursul iernii 1844-1845, legăturile lor prieteneşti s-au strâns tot mai mult şi se transformă într-o dragoste tot mai puternică. În martie 1845, Alecsandri se afla la Blânzi, moşia Elenei Negri, din ţinutul Tecuciului. Aici cei doi tineri îşi împărtăşesc sentimentele reciproce. Într-o poezie, Alecsandri consemnează dragostea triumfătoare, mărturisind intensitatea fericirii poetului:

Întinde cu mândrie aripile-ţi uşoare,

O, sufletul meu vesel, o, suflet fericit!

Înalţă-te în ceruri şi zbori cântând la soare,

Căci soarele iubirii în cer au răsărit!

Şi-n cale-mi s-a oprit!

 

Veniţi năluciri scumpe, dorinţi, visuri măreţe,

Ca păsări călătoare la cuibul înflorit.

Veniţi de-ngânaţi veseli a mele tinereţe,

Căci steaua fericirii în ochi-mi a lucit…

Iubesc şi sunt iubit!

Primăvara asta fericită o petrece cu Elena şi cu fratele ei, Costache Negri. Zilele treceau ca un vis pentru cei doi tineri îndrăgostiţi, alergând călări prin dumbrăvi, ca doi oameni fericiţi ce uitau, în clipele acelea, tot restul lumii. Serile întârziau în jurul mesei sau contemplând cerul înstelat, discutând despre literatură, cu sufletele pline de poezie şi iubire. Într-o asemenea atmosferă de înţelegere, de afecţiune reciprocă, de intensă poezie, se desfăşoară iubirea cu Elena Negri.

La începutul lui iunie, Alecsandri pleacă pentru o scurtă călătorie la Viena. Călătoria este învăluită în mister. Condusese el până în capitala Austriei pe Negri şi Elena, care plecau pentru consultarea unor doctori? Sau, dimpotrivă, tatăl său se speriase de această dragoste pentru Elena Negri, de care fiul poate îi şi vorbise în vederea unei căsătorii? Pentru prejudecăţile vremii aceleia, dragostea aceasta pentru o femeie divorţată şi mai în vârstă ca el  putea fi un motiv de nelinişte. Zvonurile despre şubrezenia sănătăţii Elenei şi despre caracterul neiertător şi molipsitor al bolii ei – tuberculoza – care, evident, în surdină, nu puteau să nu circule, sunt de natură să susţină aceste ipoteze, mai ales că în anul următor Alecsandri se va întâlni în străinătate cu Elena Negri în cel mai mare secret, îndeosebi faţă de tatăl său. S-ar putea deci ca bătrânul Alecsandri, ca să-l distragă de la această iubire, să-l fi trimis sub un pretext oarecare la Viena.

În perioada următoare, Alecsandri va fi deosebit de preocupat de boala ce se agrava a Elenei Negri. Aceasta din nou era obligată să meargă să se îngrijească în străinătate. Cei doi tineri concep atunci un plan îndrăzneţ: să se întâlnească undeva în străinătate şi să petreacă lunile de iarnă împreună. Întâlnirea lor trebuia însă să rămână cu totul necunoscută celor din ţară.

Planul reuşeşte. Se regăsesc la Veneţia, încântaţi de tot ce-i întâmpină, bucurându-se copilăreşte de barcarola unui cântăreţ de pe stradă şi mai cu seamă de prima plimbare ce o fac apoi, împreună, cu gondola, pe canalul Giudeca, în apusul soarelui, plimbare ce le va rămâne favorită pentru tot timpul ce-l vor petrece acolo.

Indescriptibile senzaţii – comentează  în însemnările sale Alecsandri – prilejuite de dulcea legănare a gondolei şi de sentimentul singurătăţii noastre în doi. Încercăm, fără să spunem o vorbă, toată fericirea adevărată pe care o pot cuprinde inimile noastre tinere şi înflăcărate.” Şi el adaugă apoi: “Iubirea noastră înfrumuseţează tot ce ne înconjoară şi dă bucuriilor proporţii sublime.”

Prima lor lună în Veneţia se scurge fără să-şi dea seama când Alecsandri scria: “Totul e frumos, calm şi strălucitor în jurul nostru.”

Fericirea lor în cea de-a doua lună este însă umbrită. Vremea se strică. Încep ploile, cu umezeala şi răceala pe care le aduc lunile iernii; sănătatea Elenei Negri  începe să fie nesatisfăcătoare. Boala progresa îngrijorător de repede. Medicii nu le dau mari speranţe. În căutarea unor remedii, cei doi încep o lungă călătorie prin Europa, la capătul căreia însă, necruţătoare, aştepta moartea.

Moartea Elenei Negri, fiinţa de care fusese legat prin sentimente atât de puternice, l-a zguduit adânc pe Alecsandri. Despre ceea ce însemnase Elena pentru el, poetul avea să scrie: “Ei îi datorez tot ce am făcut bun şi dacă n-aş fi avut nenorocirea s-o pierd, aş fi realizat capodopere.”

*****

sursa: Nicolescu G. C.,  Viaţa lui Vasile Alecsandri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975

Iarna – Vasile Alecsandri

IARNA

de Vasile Alecsandri


Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada,
Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada;
Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi,
Raspandind fiori de gheata pe ai tarii umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge,dimineata ninge iara!
Cu o zale argintie se imbraca mandra tara;
Soarele rotund si palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerete printre anii trecatori.

Tot e alb pe camp, pe dealuri,imprejur, in departare,
Ca fantasme albe plopii insirati se pierd in zare,
Si pe-ntinderea pustie, fara urme, fara drum,
Se vad satele pierdute sub clabucii albii de fum.

Dar ninsoarea inceteaza, norii fug, doritul soare
Straluceste si desmiarda oceanul de ninsoare.
Iata-o sanie usoara care trece peste vai…
In vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai.

Cântecul lui Mihai Viteazul

Cântecul lui Mihai Viteazul

poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

 

Auzit-aţi de-un oltean,

De-un oltean, de-un craiovean

Ce nu-i pasă de sultan?

Auzit-aţi de-un viteaz

Care veşnic şade treaz

Cât e ţara la necaz?

Auzit-aţi de un Mihai

Ce sare pe şapte cai

De strigă Stambulul vai?

El e Domnul cel vestit

Care-n lume a venit

Pe luptat şi biruit.

Spuie râul cel oltean,

Spuie valul dunărean

Şi codrul călugărean

Câte lupte au privit,

Câte oşti au mistuit

Câte oase-au înălbit?

Mulţi ca frunzele de brad,

Ca nisipul de pe vad,

Ca gemetele din iad!

Spuie corbii munţilor

Şi fiarele codrilor

Care-a fost nutreţul lor?

Fost-au leşuri tătăreşti

Şi turceşti şi ungureşti

Date-n săbii româneşti!

Alelei! Mihai, Mihai!

Căci de noi milă nu ai,

Să ne scapi de-amar şi vai!

 

Ce bine de dumneata, că n-ai nimic de pierdut

În timp ce poetul Vasile Alecsandri se plimba prin parcul de la Cotroceni cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, un oarecare om al Curţii soseşte cu vestea că marele fabulist Grigore Alexandrescu a înnebunit şi se pare că nu-şi va mai reveni niciodată. Şi mesagerul acestei veşti triste îşi permite să facă o glumă de prost gust şi total neavenită:

-Un mare creier a avut şi el – spune individul – şi pe acesta l-a pierdut!

Alecsandri, întristat de cele auzite, dar şi de cum au fost anunţate, îi răspunse necruţător:

-Ce bine de dumneata, că n-ai nimic de pierdut!

Două premiere ale lui Vasile Alecsandri

În 2010 se împlinesc 120 de ani de la trecerea în nefiinţă a celui pe care Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, îl caracteriza cu epitetul de „rege al poeziei” – marele scriitor şi om politic Vasile Alecsandri. Acelaşi Alecsandri este însă și eroul a două premiere româneşti.

El este cel dintâi român care a întreprins, în 1853, o călătorie pe continentul african. Voiajul în Africa de Nord s-a născut dintr-o întâmplare. În acel an, aflat în Franţa, Alecsandri îi împărtăşeşte într-o scrisoare prietenului său Ion Ghica intenţia de a face o călătorie în Spania. Înainte de a pleca la drum, se împrieteneşte cu un englez, care îi propune să străbată împreună tot sudul Franţei, apoi să se îmbarce pe un vapor şi să facă escale în oraşele spaniole de pe coasta Mediteranei, pentru ca, ajunşi la Gibraltar, să înceapă călătoria în interiorul Spaniei.

La Gibraltar, unde sosesc la 27 septembrie, atraşi de imaginea ţărmului muntos al Africii, Alecsandri şi tovarăşul său de drum renunţă la a mai vizita interiorul Spaniei, pornind, la 1 octombrie 1853, spre Tanger. Ajunşi în acest oraş marocan, îl vizitează pe îndelete; după aceea, călări, trec peste munţii Uadras spre Tetuan, unde sosesc a doua zi seara. Poposesc aici trei zile, apoi se grăbesc spre Gibraltar. Impresiile de călătorie ale scriitorului se regăsesc în proza „Călătorie în Africa„.

Vasile Alecsandri este şi primul scriitor român premiat în străinătate. Acest mare succes era consemnat în anul 1878, când, la un concurs de poezie desfăşurat în oraşul francez Montpellier, poezia sa „Cântecul gintei latine” era declarată cea mai frumoasă creaţie, autorul ei primind drept recompensă din partea organizatorilor o cupă. Juriul concursului de la Montpellier, în frunte cu poetul francez Mistral, acorda locul întâi scriitorului român, însuşi Mistral, care se afla şi el în concurs, cerând premiul pentru Alecsandri.

Ştirea privitoare la acest mare succes i-a sosit scriitorului pe la mijlocul lunii mai 1878, în timp ce se afla la Mirceşti, bucurându-l foarte mult. Alecsandri a declarat însă cu modestia-i caracteristică:

Norocul a vrut ca toate poezile prezentate la concursul de la Montpellier să fie mai slabe decât a mea şi astfel am ieşit învingător. Cu atât mai bine pentru ţară.”

Aici, ecoul acestei premieri – prima consacrare internaţională a unui scriitor român – a generat o efuziune de entuziasm. Invitat la Bucureşti, Alecsandri este sărbătorit printr-un mare banchet cu participarea a 500 de persoane, dat în cinstea sa în seara zilei de 3 iunie 1878 în sala Teatrului Naţional. O sărbătorire asemănătoare este organizată la Teatrul Naţional din Iaşi. La toate aceste onoruri, şi la multe altele, Alecsandri a răspuns:

A fi poet este favoarea soartei, însă a fi poet aclamat… aceasta este o favoare din cele mai rari în lume. Toate aceste laude… toate aceste simţăminte patriotice ce exprimaţi, daţi-mi voie să nu iau din ele decât o mică parte şi celelalte să le revăz către ţara mea, către România, căci ei suntem datori cu tot ce ne bucură şi ne interesează.