Arhive etichetă: traditie

Halloween – Tradiţie şi sărbătoare

Halloween – Sărbătoare (31 ocombrie) în ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor. Îşi are originile păgâne în sărbătoarea celtică Samhain, celebrată în antichitate în Anglia şi Irlanda, pentru a marca sosirea Anului Nou celtic.

Continuă citirea →

Anunțuri

Intemeierea Romei

Roma s-a structurat ca oraş-stat mai târziu decât alte întemeieri latine. Tradiţia istorică aminteşte un mare număr de asemenea formaţiuni precum şi constituirea timpurie a unei ligi latine, cu instituţii proprii şi un sanctuar federal. Se presupune că acest proces este urmarea dezvoltării agriculturii şi a restrângerii importanţei păstoritului în Latium, a creşterii importurilor, mai ales a celor greceşti, a unor schimbări în obiceiurile funerare, dar şi a adâncirii diferenţierii sociale. Rezultatul cel mai spectaculos rămâne apariţia unor centre de putere în Munţii Albani (Satricum, Anzio, Ardea, Lanivium, Praeneste, etc.). Descoperirea unor necropole cu faze mai vechi de înmormântare (v. Lanuvium şi Osteria dell’Osa) şi a unor sanctuare (Ardea, Aricia, Satricum, Cassino) oferă informaţii numeroase despre această lume latină.

Continuă citirea →

Istoria omului de zapada

Cine a făcut primul om de zăpadă? Cine a fost cel care a avut ideea de a pune un bulgăre peste altul şi apoi încă unul şi cine a hotărât că cel mai bun nas ar fi un morcov? Cum pot fi oare rezolvate aceste mistere când toate dovezile posibile s-au topit cu mult timp în urmă?

Nu ştim exact de cât respect se bucură omul de zăpadă, dar ştim că este strâns legat de sărăbătorile de iarnă şi de Crăciun. Nu se plânge niciodată şi, spre deosebire de Moş Crăciun a cărui perioadă de glorie se sfârşeşte imediat după 25 decembrie, omul de zăpadă rămâne proaspăt toată iarna şi nici nu este asociat vreunei religii sau sărbători. Mai mult decât atât, omul de zăpadă are un caracter plăcut, poate datorită faptului că pare un tip jovial şi pic supraponderal, ceea ce ni-l apropie.

În evul mediu, se obişnuia ca, odată cu zăpada, să se ridice şi oameni de zăpadă. Prima dovadă documentară a acestui lucru este un manuscris din anul 1380.

Toţi oamenii de zăpadă au unele elemente comune: un morcov în loc de nas şi cărbuni în loc de ochi. Pasul următor spre personalizare se face adăugând obiecte vestimentare, cum ar fi o pălărie, un fular, una-două mături pe post de braţe, o jacheţică mai veche. Se pare chiar că acest gest, de a-l îmbrăca pe omul de zăpadă tocmai născut, îl păzeşte de căldură, adică îi asigură o viaţă mai îndelungată.

Există, bineînţeles, şi variaţii pe aceaşi temă: oamenii de zăpadă pot fi formaţi din doi-trei bulgări de zăpadă sau dintr-un singur bloc, pot avea o stare de bună sau de proastă dispoziţie întipărită pe chipul lor sculptat. Odinioară aveam de-a face cu un alt tip de om de zăpadă. Trupul, chipul, braţele, picioarele, chiar şi pălăria sau nasturii, erau toate din zăpadă. Nu era întâmpinat cu bucurie, căci simboliza frigul.

De-a lungul istoriei găsim diverse urme lăsate de acest personaj. De exemplu, o biografie a lui Michelangelo menţionează figura de omăt modelată în iarna 1492-1493, la Palatul Medici. William Shakespeare aduce şi el vorba despre un om de zăpadă în drama „Richard II”. Dăm iar peste omul de zăpadă pe la 1770, în paginile unei cărticele cu cântece pentru copii, şi în 1778, când polonezul Chodowiecki, gravor în aramă, realizează un calendar a cărui lună decembrie este reprezentată de patru copii care fac un om de zăpadă.

Material didactic recomandat de pedagogi

Lucrurile se schimbă pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când personajul intră în atenţia pedagogilor care încep să le recomande copiilor jocul cu omul de zăpadă, pentru a-şi spori creativitatea. Drumul până la a intra în cărţile pentru cei mici, în poveştile care le sunt dedicate, nu mai e lung.

O nouă eră a carierei omului de zăpadă începe odată cu saltul industrial şi economic. Sticla, lemnul şi vata pot fi fabricate uşor şi la preşuri reduse şi de aceea omul de zăpadă ajunge în pomul de iarnă, pictat sau lipit pe globuri sau de unul singur, ca ornament. În secolul al XX-lea, omul de zăpadă îşi tipăreşte chipul şi pe cărţile poştale, dând însă lovitura decisivă în publicitate. Minunea de zăpadă este una dintre primele şi dintre cele mai cunoscute şi de succes simboluri din publicitate.

Cel mai mare om de zăpadă din lume a fost modelat în ziua de 19 februarie 1999, în Bethel, un orăşel din statul american Maine. A fost botezat „Angus, regele muntelui“ în cinstea guvernatorului de pe atunci al statului, Angus King. Şi iată cu ce se laudă uriaşul: o înălţime de aproape 35 de metri şi o greutate de peste 4000 de tone! La construirea lui s-au folosit mai mult de 5600 de metri cubi de zăpadă. Morcovul-nas a fost, de fapt, o structură de doi metri din sârmă şi pânză. Gigantul a fost sculptat de elevii şcolii elementare locale. Şase anvelope de automobil le-au trebuit pentru a-i contura gura, iar în loc de nasturi i-au lipit de piept trei anvelope de tractor. Ca să ne dăm seama de cât de mare a fost Angus, regele muntelui, e de ajuns să spunem că pentru braţe au fost aduse două trunchiuri de copac de câte 3 metri.

La inaugurare, s-a servit ciocolată fierbinte, s-au împărţit prăjiturele şi s-a organizat o tombolă privind ziua în care Angus va fi doborât de razele soarelui. Data topirii, acceptată în mod oficial – 10 iunie 1999, a fost ghicită de nu mai puţin de 22 de câştigători. În acea zi moşul împlinise nu mai puţin de 16 săptămâni!

Omul fără minte

Omul de zăpadă este cunoscut în Lituania sub numele de „Omul fără minte”. Nu e de mirare deci că, în iarna lui 2005, la un miting de protest, participanţii au ridicat în faţa Parlamentului 141 de oameni de zăpadă, câte unul pentru fiecare deputat. În Japonia, se numeşte „Yuki Daruma”, duce pe cap o găleată răsturnată şi are strânsă legătură cu budismul.

Bob Eckstein a scris o carte care se cheamă „The History of the Snowman“ (Istoria omului de zăpadă) pe care a publicat-o la începutul lui 2007.

1845 – într-una dintre primele poze făcute vreodată îl regăsim şi pe omul de zapadă.

Zilnic, cel puţin un om de zăpadă se topeşte undeva în lume.

sursa: gandul

Despre trecut si prezent

Stan Stoica: „Istoricii sunt excluşi din prezent, închişi în arhive, aruncaţi în trecut”

Stan Stoica (n. 1975) este licenţiat al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti (1997), şi doctorand al aceleiaşi instituţii. Profesor de istorie. Colaborator al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti. A publicat studii şi lucrări consacrate cu precădere istoriei contemporane a României, între care Dicţionarul partidelor politice din România (1989-2004), România, 1989-2005. A Chronological History (2005). Coautor şi coordonator la Dicţionar de istorie a României (2007) şi Dicţionar biografic de istorie a României (2008), ambele la Editura Meronia, cu un cuvânt-înainte de acad. Dinu Giurescu. A colaborat la Enciclopedia de istorie a României (vol. II – 2003), Dicţionarul partidelor politice, 1859-2003 (2003), Enciclopedia ilustrată de istorie universală Reader’s Digest (2006). Recent a publicat România după 1989. Enciclopedie de Istorie (Editura Meronia), una dintre cele mai cuprinzătoare sinteze ale istoriei româneşti postcomuniste.


– „Le-am oferit libertatea, fără să îi întreb ce vor face cu ea”. Domnule Stan Stoica, cu acest motto se deschide ultima dvs. carte, „România după 1989. Enciclopedie de Istorie”, apărută la Editura Meronia. Cuvintele îi aparţin lui Mihail Gorbaciov. Până la urmă, românii şi-au câştigat singuri libertatea sau au primit-o de la sovietici?


– Sigur că cei mai mulţi ar spune astăzi, pe bună dreptate, că adevărul este undeva la mijloc. Eroismul revoluţionarilor timişoreni şi bucureşteni nu poate fi pus la îndoială, aşa cum nu poate fi pusă sub semnul întrebării nici existenţa câtorva mii de „turişti” sovietici, semnalaţi exact în zonele fierbinţi din decembrie 1989.

Teza aceasta, a implicării serviciilor secrete sovietice în revoluţie, poate fi susţinută într-un mod documentat?

– Teza aceasta câştigă tot mai mult teren, pe măsură ce ies la iveală documente din arhivele militare şi ale Securităţii. La fel, ideea existenţei unui grup pregătit dinainte să preia puterea. Dar cum arhivele cele mai importante rămân încă inaccesibile istoricilor, este greu de formulat o concluzie definitivă, evenimentele de atunci având multe umbre şi unghere ascunse.

A influenţat despărţirea aceasta violentă de comunism modul cum s-a desfăşurat tranziţia?

– Sigur că da! Dacă analizăm comparativ atmosfera publică din ţările est-europene aflate în tranziţie, constatăm că în România au fost cele mai radicale manifestări, cele mai vehemente contestări ale legitimităţii Puterii, cele mai numeroase conflicte (sociale, interetnice, politice), iar asta nu doar din cauza urmelor lăsate de comunism, ci şi a frustrărilor legate de Revoluţie. Rănile sunt încă vii, de vreme ce anul acesta, la comemorarea a 20 de ani de la mineriada din 13-15 iunie 1990, s-a strigat „Iliescu judecat, pentru sângele vărsat!”, în faţa casei sale.

Totuşi, această perioadă nu este prea recentă pentru a fi abordată de istorici, tocmai pentru că lipsesc instrumentele tradiţionale ale acestora, adică documentele din arhivă? Nu ar trebui să o lăsăm exclusiv în seama analiştilor politici şi a „formatorilor de opinie”?

– Din păcate cam asta facem. Istoricii sunt invitaţi foarte rar să-şi exprime părerea despre prezent sau despre trecutul recent. Ei nu au limbajul colorat al jurnaliştilor, nu au verva analiştilor politici, sunt prea prudenţi… nu fac audienţă! Dar cred că, prin lucrările pe care le publică despre istoria recentă, istoricii pot contribui foarte mult la o înţelegere mai echilibrată şi la o acceptare mai uşoară a prezentului. Dacă un politician, un jurnalist, un analist spune despre actuala criză că este vina nu ştiu cărui politician sau partid sau guvern, un istoric va spune că astfel de crize economice se succed cu o anumită ritmicitate în istorie, că ele au cauze mai profunde, că există conexiuni complexe la nivel intenaţional care le globalizează, că au o durată de cel puţin trei ani şi consecinţe pe termen lung etc.

Deci spuneţi că istoricii sunt neglijaţi în acest context, că nu sunt consultaţi suficient?

– Desigur! Cu riscul de a fi subiectiv, spun totuşi că istoricii sunt oarecum excluşi din prezent, sunt „închişi” în arhive, aruncaţi în trecut. Nu sunt folosiţi ca „resursă socială” pentru înţelegerea şi depăşirea crizei. Acest lucru cred că este valabil nu doar pentru istorici, ci şi pentru economişti. Câţi economişti neimplicaţi politic, câţi istorici aţi văzut apărând la emisiunile TV pe teme de actualitate politică şi economică?

Istoricii erau văzuţi altfel în trecut?

– Da şi nu. Da, deoarece întotdeauna istoricii au fost folosiţi pentru a legitima o ideologie, un partid sau un curent politic. Dar trebuie spus şi că, într-un regim democratic, lumea aceasta a istoricilor are o anumită autonomie faţă de factorul politic, deşi nu sunt cu totul eliberaţi de restricţii. Ei pot fi, totuşi, în general, mai obiectivi, mai echilibraţi.

– Revenind la lucrarea dvs. despre perioada de tranziţie, am văzut o anumită preocupare pentru înregistrarea unor scandaluri de corupţie, a unor inginerii financiare. Este corupţia un flagel specific tranziţiei? A existat şi în trecut?

– O, este o adevărată tradiţie, iar noi ţinem la tradiţii, nu? De fapt, nu este doar o tradiţie a noastră, deoarece corupţia este unul dintre firele roşii ale istoriei, care traversează toate epocile şi toate culturile. Doar în unele societăţi de astăzi, foarte rafinate, corupţia e aproape inexistentă. La noi, regimul fanariot este un punct obligatoriu de reper, deoarece s-a creat un adevărat sistem de spoliere a ţării, în folosul unui grup foarte restrâns. Relevant este şi faptul că abia în perioada regulamentelor organice s-a diferenţiat „visteria ţării” de vistieria personală a domnului. Mergând mai departe, în perioada interbelică, aş menţiona acea întrevedere între regele Carol al II-lea şi un grup de industriaşi care i-au dăruit harta României în relief, făcută din aur, iar regele a făcut observaţia că „munţii patriei sunt de fapt mai înalţi”. În perioada de tranziţie, corupţia a avut specificul ei, dat de trecerea de la economia de stat la cea capitalistă, de absenţa unor instituţii funcţionale care să lupte împotriva ei, de „foamea” de capital a întreprinzătorilor români, de menţinerea structurilor fostei Securităţi. Situaţia este bine caracterizată de sintagmele „miliardari de carton”, „capitalism de cumetrie”, „corupţia fără corupţi” sau „corb la corb nu-şi scoate ochii”.

Dar ce relevanţă istorică are corupţia? Care sunt urmările pe termen lung, asupra unei societăţi ca a noastră? De ce este corupţia atât de rea?

– Cea mai gravă consecinţă, mai gravă chiar decât risipa financiară în instituţiile publice, mi se pare a fi crearea unui mecanism foarte perfecţionat de selectare greşită a elitei politice şi sociale, pe termen lung. Acest lucru ridică serioase semne de întrebare cu privire la viitorul nostru, ca naţiune civică.

interviu realizat de Stelian Turlea

sursa: zf.ro