Arhive etichetă: Titu Maiorescu

Replica

director si redactor

Pe vremea când Titu Maiorescu conducea revista „Convorbiri literare”, un redactor îi spuse:

Domnule Director, am impresia că salariul meu nu corespunde capacităţii mele intelectuale, în sfârşit, posibilităţilor mele…

Sunt convins de tot ce spui dumneata şi încă de mult timp, îi răspunse Maiorescu, dar m-am gândit că nu te pot lăsa pe drumuri! 🙂

sursa: Adriana Lăzărescu, De la o anecdotă la alta, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1980

Maiorescu a murit în braţele secretarei!

Titu Maiorescu

Titu Maiorescu împlinise 77 de ani în 1917 şi de mai multă vreme suferea de inimă, boala având multe semne exterioare şi producând crize în repetate rânduri. Acest lucru nu i-a schimbat însă ritmul vieţii, continuându-şi nu numai însemnările zilnice, ci făcând încă proiecte politice, întreţinându-se cu apropiaţii etc., în vreme ce o secretară personală, Olga Neuman, îi era mereu în preajmă.

Continuă citirea →

Lui Titu Maiorescu nu-i plăcea la şcoală!

„M-am tulburat tare – afirma tatăl lui Titu Maiorescu, Ioan,  într-o scrisoare către George Bariţiu, din 30 sept. 1850 – aflând din scrisoarea nevestei mele că copilul meu ar începe să fie nesupus, neascultător şi că nu învaţă nimic. Când mă gândesc că copilul meu, când mergea pe şapte ani […] ştia declina şi conjuga latineşte şi în 1848 avea şi începuturi bunicele de gramatică germană, iar astăzi e mai pe jos, ştie mai puţin, mi se rupe inima şi mă tulbur cu totul. Cu nimic nu m-ai putea îndatora atât de mult decât cu o cercetare de-aproape, cu o examinare a copilului meu, ca să vezi ce este cu el.

Continuă citirea →

Titu Maiorescu – ascensiunea spre vârful piramidei

Facilităţile şi rapiditatea ascensiunii spre vârful piramidei reprezintă, fără îndoială, funcţii ale capitalului intelectual şi social de plecare. Însă nu trebuie să omitem concurenţa exercitată şi de alte elemente, cum ar fi cel al alianţelor familiale.

Fiul calculat şi raţional al profesorului universitar Ioan Maiorescu – înalt funcţionar de stat în mai multe rânduri – Titu Maiorescu face figură aparte prin maniera de a înţelege şi realiza un micro-univers intelectocratic. Nimic nu se petrecea la întâmplare în cadrul proiectelor lui: formarea profesională, realizarea unei reţele eficace de prieteni, discipoli, alianţe etc.

Continuă citirea →

Prima iubire a lui Titu Maiorescu

Se ştie că Titu Maiorescu a fost un fervent şi constant admirator al sexului frumos, din fragedă adolescenţă şi până la avansata lui senectute. Cu toată luciditatea unei minţi distante faţă de contingentul efemer şi, nu de puţine ori, a unei atitudini misogine, datorită frustrărilor sentimentale din mediul familial şi a unei, se pare, virilităţi excesive, cerebralul şi glacialul, mai mult în aparenţă, Titu se abandona în voie plăcutului anturaj feminin, pe care l-a cultivat cu asiduă şi cu aristocrată curtenie. Această înclinaţie, acest impetuos impuls spre graţia feminină i-a precipitat destinul matrimonial de prea de timpuriu. S-a logodit repede, la douăzeci de ani, ca la douăzeci şi doi să fie deja însurat. O întâmplare stupidă,  o groapă în mijlocul unei străzi berlineze îl împing în braţele unei nemţoaice şi ale unei căsătorii prea devreme întâmplată.

Continuă citirea →

Titu Maiorescu – Portret subiectiv

„Fizicul lui Maiorescu nu era atrăgător, fără să fie antipatic. Banalitatea siluetei lui se topea îndată ce începea să vorbească. Claritatea gândirii elegant conturată în preciziunea expresiei punea imediat stăpânire pe mintea interlocutorului, dar nu izbutea să cucerească de la început şi sufletul.

Continuă citirea →

E smintit Maiorescu!

Lapsus calami = Scăpare din condei

Se spune despre o greşeală dintr-un  text.

Un exemplu grăitor de „lapsus calami” este o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu, pe când era ministru al Instrucţiunii. Un prieten i-a trimis o scrisoare pe a-l cărui plic scria: E. S. Min. Tit Maiorescu (Excelenţei sale ministrului Titu [în intimitate i se spunea Tit] Maiorescu), dar datorită prescurtărilor necugetate a ieşit: e smintit Maiorescu! 🙂

Titu Maiorescu şi iubirea

Se ştie că Titu Maiorescu a fost un fervent şi constant admirator al sexului frumos, din frageda adolescenţă şi până la avansata lui senectute.

Cu toată luciditatea unei minţi distante faţă de contingentul efemer şi, nu de puţine ori, a unei atitudini misogine, datorită frustrărilor sentimentale din mediul familial şi a unei, se pare, virilităţi excesive, cerebralul şi glacialul, mai mult în aparenţă, Titu se abandona în voie plăcutului anturaj feminin, pe care l-a cultivat cu asiduă şi cu aristocrată curtenie. Această înclinaţie, acest impetuos impuls spre graţia feminină i-a precipitat destinul matrimonial de prea de timpuriu. S-a logodit repede, la douăzeci de ani, ca la douazeci şi doi să fie deja însurat. O întâmplare stupidă, un fatum hilar, o groapă în mijlocul unei străzi berlineze il împing în braţele unei nemţoaice şi ale unei căsătorii prea devreme întâmplată.

Cine cade în groapă se însoară repede

După câteva încercări de iubire adolescentină cu câteva june teutone sau românce, cam de aceeaşi vârstă, consemnate în cronica erotică maioresciană, iubiri mai mult iluzorii decât reale, sorţii neinspiraţi ai amorului şi-au fixat preferinţa fatidică asupra nu prea graţioasei, rotundei şi îmbelşugatei în nuri onctuoşi Clara Kremnitz, de care, închipuindu-şi că e îndrăgostit, şi-a legat prea frageda lui tinereţe printr-un necugetat act matrimonial, determinat de circumstanţe comice să o ceară în căsătorie.

Titu Maiorescu s-a cununat cu Clara Kremnitz de doua ori în vara anului 1862, după ce se logodise cu ea, cu fosta lui elevă, la 3 ian. 1860, la un an de când păşise pragul casei consilierului jurist Georg Kremnitz, pe ai cărui copii, mai mari, printre ei find şi Clara, i-a meditat la limba franceză. Viitorul mentor al Junimii se afla la Paris, de la 15 nov. 1859, pentru studii juridice, după ce abandonase cursurile Facultăţii de Drept din Berlin, şi după ce părăsise Universitatea berlineză încă din vară când şi-a susţinut la Giessen, în 26 iunie 1859, teza de doctorat.

Poate că nici nu se gandise să se logodească atât de repede, dar împins, se vede, de un „fatum nupţiale” irezistibil a părăsit în goană Parisul, chiar în noaptea Anului Nou (duminică 1 ianuarie 1860) şi la 2 ianuarie surprindea, până la uluire, familia Kremnitz cu prezenţa lui intempestivă. A doua zi, marţi, 3 ianuarie, o sărută pe Clara în faţa părinţilor ei, încântaţi de eveniment, primul sărut „în public”, cum zice el, şi era de-acum logodit.

Două motivaţii, într-una singură, au fost, credem, determinante in a-l face să ajungă la grabnica logodnă cu Clara, pe care la început n-o plăcea deloc, o admira pe Elena, sora ei, şi anume (pe lângă efuziunile lirico-filosofice): gropile străzilor din Berlinul de atunci şi senzualitatea pe care nemţoaica, în aparenţă rece şi serafică, a ştiut să i-o inoculeze ca pe o obsesie, prin scene care l-au marcat cumplit pe tânărul de 19 ani, la vârsta năvalnicei virilităţi şi a elanurilor erotice. O epistolă (din 22 aprilie 1860, către Th. Rosetti, expediată din Berlin) este edificatoare şi uimeşte prin sinceritatea freudiană a destăinuirii, din care excerptăm în extenso: „Lupta spiritului cu trupul are în mine toate predicatele teribilului. Ciudăţeniile mele, ce vrei… Ieri era cât pe-aci să fiu copleşit de senzualitate, dar Clara este totuşi un înger senin al moralităţii”.

Numai că aleasa lui, care era cu aproape un an mai vârstnică, nu era atât de angelică pe cât părea: „Cu luni în urmă îmi dădea braţul îmbrăcat; apoi mâna goală, apoi i-am atins obrazul; m-am animat de buze; ea mi-a lăsat în voie sânul, în cele din urmă piciorul pfui, sună oribil cand scriu asta; şi totuşi sunt atât de fericit când o fac…” Şi aceasta într-o vreme când rochiile măturau podeaua şi acopereau gâtul cu nasturi până la bărbie şi cand era un act de cutremurătoare indecenţă să i se vadă unei femei numai bombeul botinei, când doar femeile de trotuar işi arătau, din fuste, ghetele şi picioarele mai sus de gleznă!…

În drum spre Paris, Titu Maiorescu face un popas la Berlin, unde a sosit la 25 octombrie 1859. Vizitează imediat familia Kremnitz şi îi oferă „câteva suveniruri gastronomice” pe care le-a adus, cum zice el „din orient”. În a treisprezecea zi de şedere în capitala Germaniei se întâmplă neprevazutul fatidic: chiar în ziua plecării spre Paris, duminică, 6 noiembrie, pe întuneric, cade într-o groapă în plină stradă berlineză şi îşi luxează glezna. E nevoit să stea la pat. Kremnitzii il iau sub oblăduirea lor, îl duc la ei, îl instalează într-o cameră separată şi-l doftoricesc cu asiduitate nemţească, punându-i şi un medic pentru grabnica însănătoşire. E lesne de imaginat că cei doi juni, Titu şi Clara, au fost tot timpul împreună şi că scene de admiraţie ale dezvăluirilor anatomice ale tinerei teutone n-au fost desigur, puţine. Apoi, atmosfera calmă şi bonomă din familia consilierului Kremnitz, armonia şi căldura din casa juristului german, în contrast frapant cu aceea din familia sa, a contribuit şi ea, opinăm, la stabilirea opţiunii sale.

După doi ani şi şapte luni de prelungită logodnă, după o tergiversare atât de îndelungată pentru terminarea studiilor şi pentru obţinerea unui post, până la urmă de supleant la Tribunal (la 1 iunie 1862), timp în care logodnica sa Clara a trecut prin acute crize nevrotice, de intensă isterie, exasperată de atâta aşteptare, Titu Maiorescu pleacă, în sfârşit, la 1 iulie 1862, în voiaj nupţial. Prima cununie s-a oficiat la Berlin, în ziua de sâmbătă, 12/24 iulie, într-o biserică protestantă, în ritul familiei Kremnitz. A doua încununare religioasă, cea de la Bucureşti, s-a celebrat într-o duminică, la 26 august (stil vechi), la biserica Amza, în curtea căreia se afla casa în care domicilia familia lui Ioan Maiorescu. Naşi i-au fost soţii Sion, George şi Elisabeta.

Din căsătoria cu Clara Kremnitz, Titu Maiorescu a avut doi copii: o fată, Livia, şi un băiat, Liviu. Ambii copii se nasc la Iaşi (unde criticul se stabilise din decembrie 1862) şi în mod straniu, deşi nu-i plăcuse onomasticul livresc, Liviu, ales de tatăl său, îi prenominează pe amândoi astfel, la rândul lui. Numele său de botez, Titu, a ţinut, cu dinadinsul, însă, să i-l pună în forma latinizată, cum semna el de multe ori, „Titus”, celui de-al treilea copil al său, nelegitim, Georg, născut din tumultuoasa iubire cu Mite Kremnitz, la 3/15 septembrie 1876.

În legătură cu paternitatea fiului Mitei n-ar trebui să existe dubii, filele Însemnări zilnice, din acest timp, din septembrie 1876, şi de aici încă aproape trei ani, sunt documente revelatorii. Acest Georg Titus Kremnitz poate fi considerat, fără riscul unei imprudenţe, copilul lui Titu Maiorescu, mai ales că toţi cei din anturajul familiilor Maiorescu Kremnitz-Bardeleben ştiau şi comentau ca atare evenimentul, colportând informaţia până târziu încoace, el fiind şi unul din motivele de gelozie acuta şi de glacitate crescândă între Clara şi Titu.

Liviu, primul lui băiat, s-a stins după trei ani şi patru luni, de difterie, la 26 noiembrie/8 decembrie 1872. Pare cel puţin bizar că în jurnalul său, el nu a consemnat tragica întâmplare.

Livia, în schimb, cu toate că a fost bolnăvicioasă, a suferit şi ea, ca întreaga familie, de malarie, deşi devenise grasă, onctuoasă, diformă şi bolnavă de nervi, cum o descrie însuşi T. Maiorescu, obeză şi isterică, cu internări în sanatoriu, a trăit mult. Livia a părăsit ţara după divorţul părinţilor săi, în 1887, însoţindu-şi mama care s-a stabilit definitiv la Berlin. Acolo s-a şi căsătorit în vara anului 1892, la începutul lunii iulie, cu câteva zile, aproape două săptămâni, înainte de moartea Clarei, din 15 iulie (stil nou), cu inginerul feroviar Eugen Dymsza, nobil polon, cu moşii în Lituania, om cultivat, cunoscător a cinci limbi, printre care franceza şi germana, om bogat, care poseda o frumoasă şi înstărită feudă la Ilsemberg, în Lituania. T. Maiorescu, după ce l-a cunoscut la Viena, în august 1893, a rămas profund mişcat de ţinuta lui fizică şi intelectuală, cu atât mai mult cu cât ginerele său vorbea foarte bine germana, limba predilectă a lui Titu, slăbiciunea vieţii lui.

Clara a apucat s-o vadă, în sfârşit, măritată. Livia avea aproape treizeci de ani, iar Eugen Dimsza în jurul a patruzeci, cu zece ani mai vârstnic decât netânăra lui mireasă.

Livia este, din cauza profesiunii soţului său, mereu itinerantă, mereu pe drumuri, între Ilsemberg, Crimeea, Petersburg, Viena, Berlin şi retur. Naşte trei fetiţe, între 1894 şi 1902, pe care le botează catolic. Primului copil, Janina, i-a fost naş însuşi bunicul acesteia, T. Maiorescu, împreună cu Ana Rosetti. După prima naştere, Livia se urâţeşte cu totul, umflându-se, îngroşânduse, devenind „monstruoasă”, cum o caracterizează chiar tatăl ei.

În 1905 îi moare ultima născută, iar în 1918, în toiul sângeroaselor evenimente din Rusia işi pierde soţul. Se retrage la moşia rămasă de la defunctul său bărbat, la Ilsemberg, unde, în vara anului 1901, T. Maiorescu o vizitase, fiind încântat de cele văzute acolo. În timpul celui de-al doilea război mondial, după invadarea Poloniei, în septembrie 1939, de către trupele aliate ale lui Hitler şi Stalin şi după pierderea proprietăţilor din Lituania, în urma anexării Ţărilor Baltice de către imperialismul bolşevic, Livia se repatriază la începutul anului 1941, venind întâi la Bucureşti şi apoi, în 1942, se stabileşte la Câmpulung-Muscel, împreună cu cele două fiice ale sale, Ioana (Ianina) şi Livia (Lola), şi cu cele două nepoate, Ianina şi Tereza, fetele primei sale născute, Ioana. Aici, la Câmpulung-Muscel s-a stins la vârsta de 83 de ani, în ziua de 26 august 1946. A fost înhumată la Cimitirul Şerban Vodă (Bellu), la 28 august 1946, la orele 18, lângă tatăl său în mormântul bunicilor săi Ioan şi Maria Maiorescu, împreună cu osemintele acestora.

Aşadar, până la urmă, Livia, după atâta înstrăinare de tatăl său şi de ţara sa, şi-a regăsit obârşia, reîmpământenindu-se langă ai săi. Aventurile amoroase ale tatălui său, în special cele cu Mite Kremnitz, şi divorţul părinţilor, pus la cale de Titu Maiorescu, au deprimat-o total şi au îndepărtat-o de tatăl ei, cu atât mai mult cu cât s-a recăsătorit imediat după despărţirea oficială de nefericita ei mamă. Astfel, cei doi înstrăinaţi de-o viaţă, tatăl şi fiica, şi-au găsit alături, în eternitatea care aneantizează totul, împăcarea definitivă.

Cele două fiice ale Liviei, împreună cu nepoatele şi strănepoatele ei şi-au pierdut urma în Polonia, nerămânând în ţară nici un descendent direct din genomul maiorescian, stingându-se în acest fel orice semn din seminţia eminentului bărbat.

sursa: C. Popescu-Cadem – Titu Maiorescu în faţa instanţei documentelor

Scrisoarea lui Maiorescu către Eminescu din februarie 1884

Scrisoarea trimisă de către Titu Maiorescu, în care îi răspundea scrisorii scrise de Mihai Eminescu în timpul internării sale la spitalul din Viena.

Iubite domnule Eminescu,

Şi scrisoarea D-tale cătră mine şi scrisoarea de mai nainte cătră Chibici le-am cetit eu cu familia mea şi eu toţi amicii D-tale cu nespusă bucurie. Căci ne-au fost dovada sigură despre deplina D-tale însănătoşire. Nu te mira că-ţi vorbesc mai întăi de bucurie, deşi amândouă scrisorile sunt triste şi concepute sub un fe! de „deprimare a moralului“, cum ar zice galomanii noştri. Căci eu cred că tristeţea D-tale trecătoare şi desigur neîntemeiată, pentru noi rămâne dar bucurie curată.

Vezi, D-le Eminescu, diagnoza stării D-tale trecute este astăzi cu putinţă şi este absolut favorabilă. Se vede că din cauza căldurilor mari, ce erau pe la noi în iunie 1883, D-ta ai început să suferi de o meningită sau inflamaţie a pieliţei creierilor, mai întai acută, apoi cronică, din care cauză ai avut un delir continuu de peste 5 luni, până când s-a terminat procesul inflamaţiunii. În tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o veselie exuberantă, încât e păcat că nu ai păstrat nici o aducere aminte a trecutului imediat. Ei, acum ai ieşit din vis, precum trebuiai să ieşi, şi ţi-ai recâştigat conştiinţa. De-aci nu poţi lua motiv pentru atâta greutate sufletească, cu tot pesimismul D-tale. Nici griji materiale nu trebuie să ai. În privinţa aceasta iată cum stau lucrurile. Chibici pleacă poimâine duminică la Viena şi va fi dar luni la 4 ore la D-ta la Ober-Döbling, precum ţi-am telegrafiat alaltăieri. El vine pentru ca, în înţelegere cu dr. Obersteiner şi dupa sfatul lui, să te scoată din Institut şi să facă împreuna cu D-ta o excursiune de vreo 6 săptămâni spre sudul Alpilor, poate până la Venezia, Padua sau Florenţa. Are mijloace băneşti pentru aceasta precum şi — se-nţelege — pentru împrospătarea garderobei D-tale, care va fi stat şi ea ca-n vis în aceste 7 luni.

Continuă citirea →

Scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu din februarie 1884

Scrisoarea trimisă de către Mihai Eminescu lui Titu Maiorescu în luna februarie a lui 1884. Eminescu îi cerea criticului literar ajutor financiar, necesar întoarcerii sale în România, după de acesta fusese internat la un spital din Viena.

Stimabile domnule Maiorescu,

Astăzi, ieţind din casa de sănătate pentru vreo două ore, mă folosesc de vizita ce o fac nepotului D-voastră, d-lui Popasu, penntru a vă adresa aceste şiruri. Sunt mai bine de trei săptămâni de când au încetat toate simptomele boalei de care am suferit, încat, dacă ar fi stat în putinţa mea, aş fi părăsit institutul, fie pentru a schimba mediul în care mă aflu, fie pentru a mă întoarce in ţară. Cu toate acestea nu ştiu dacă, pentru un asemenea sfârşit, va fi cu putinţă a se realiza mijloacele necesare.

Amintirea stării mele trecute e foarte slabă, încat pe mine înnsumi mă miră lungimea timpului, în decursul căruia nu mi-am putut da seama de nimic. Punând în socoteala acelei stări toate neajunsurile şi supărările pe care le-am putut cauza atât D-voastră cât şi altor amici binevoitori, cutez a solicita din nou îngăduinta D-voastră şi a vă cere ca, prin câteva şiruri, să mă lămuriţi dacă am perspectiva de-a mă întoarce curând în ţară. În aşteptarea unui răspuns, rămân al D-voastre

cu toată supunerea şi stima,

Mainile oamenilor politici

În lunga mea carieră politică mi-a fost dat să cunosc de aproape pe mulţi din oamenii cari au jucat un rol însemnat sau cari au exercitat o hotărâtoare influenţă asupra destinelor României contimporane. Le-am putut aprecia inteligenţa, admira talentul şi pătrunde caracterul; le-am putut constata infinta varietate a temperamentelor şi a metodelor. Am stat sub vraja farmecului şi a spiritului lor; nu mi-au rămas necunoscute nici virtuţile, nici slăbiciunile lor. Dar, totdeodată, am avut prilejul să le cunosc şi… mâinile. Ce mâini curioase şi revelatoare, ce mâini simbolice am văzut! Pe dinaintea ochilor mei reapare mereu imaginea lor, sinteză izbitoare şi vie a atâtor personalităţi proeminente.

Continuă citirea →

Adevărul despre Mihai Eminescu

2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică, iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă.

Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta „Deşteaptă-te române”!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu, dar omit astfel de mici „amănunte” continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?

Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al „ajustărilor” contemporaneităţii.

Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.

„Sacrificarea” lui Eminescu, reexecutarea sa simbolică, readucerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” – precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.

 

Eminescu – cadavrul…

Însă purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat „Inactualităţii lui Eminescu„, reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:

–          “Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”
–          “Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai “dă bine””
–          “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei”
–          “azi, Eminescu a devenit suspect”
–          “patul lui Procust al noului canon importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e “politic incorect”
–          “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”
–          “Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit”
–          “cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă”
–          “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara

Sintagma utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită “în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret stânjenitor. De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume.

Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural.

Un “text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu.

Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.

Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici.

În plan politic, “sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime “noului canon importat din “ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români dinafara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele “bine văzute afară”.

Chipul nou al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-şef/om politic de succes.

Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au “tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din “ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.

 

Procust şi sfârşitul “noului canon” politic

Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie.

Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional, distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii “noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat.

Sistem politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic incorect”.

“Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (…)

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(…)

Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110)

“Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.

Poate judeca oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.

Marea majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România, iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte.

“Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă.

 

Dosarul Eminescu

Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici.

Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu.

„Codul Invers – Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”, cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de „plan de măsuri” în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative „Carpaţii” – Mihai Eminescu – poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef! Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.

Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu profesionalism.

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi – mai mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.

Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.

Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos, dar şi cu rigoare, scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează – “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”. “Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o “neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”.

 

Eminescu – omul politic naţional

Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (“o adâncă barbarie”), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă.

Situaţia sa la ziar devine critică în 1880, mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P. Carp, înalt fruntaş conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: „şi mai potoliţi-l pe Eminescu„). Scârbit, acesta protestează: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?.

Ca urmare, în noiembrie 1881, Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor – şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

 

Eminescu – ţinta serviciilor secrete imperiale

În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – “Societatea Carpaţii”. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu, inclusiv în redacţie.

Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. „Societatea Carpaţii”, era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară dar executa şi acţiuni conspirative.

Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie – n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie.

Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)

Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este, nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)

Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului, dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate.

Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.

În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva.

 

“Moartea civilă”

În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României, iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiinţat „Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.

Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti.

“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus.

Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.

 

Lichidarea

Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie, după ani buni. Eminescu nu şi-a mai vazut niciodată corespondenţa, cărţile, notele.

În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”.

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică – romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă.

În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu”.  Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică a fost pusă la index.

 

Defăimarea

Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”.

Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este „uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală.

În manualele de astăzi continua însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austro-Ungariei. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri de prestigiu” – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

George Roncea

sursa: curentul