Arhive etichetă: Thomas Becket

Crimă pe treptele altarului

Henric al II-lea Plantagenetul descindea dintr-o puternică şi cumplită familie. Printre strămoşii săi angevini se afla şi Foulque cel Negru, despre care se spunea că ar fi pus să i se arunce soţia în flăcări şi că la constrâns pe propriul său fiu să-i ceară iertare în patru labe, înşeuat ca un cal. Se povestea că una din bunicile lui, contesa de Anjou, ar fi fost vrăjitoare şi ar fi zburat într-o zi prin fereastra unei biserici. Fiul său Richard va spune mai târziu că o astfel de familie nu putea fi decât învrăjbită, căci toţi purcedeau de la diavol şi la diavol se vor întoarce.

Continuă citirea →

Crimă în catedrală

Anglia, 1154. Devenit monarh absolut, normandul Henric al II-lea Plantagenetul, descendent al lui William Cuceritorul, numeşte arhiepiscop de Canterbury pe saxonul Thomas Becket (cândva tovarăşul său de petreceri şi aventuri) cu intenţia de a-şi atrage simpatia conaţionalilor acestuia (saxonii).

Continuă citirea →

Henric II-lea versus Thomas Becket

Henric al II-lea (1133-1189) a fost Duce al Normandiei şi rege al Angliei (1154-1189), numit şi Plantagenetul după numele casei regale căreia îi aparţinea.

Thomas Becket (1118-1170) a fost arhiepiscop de Canterbury (1162-1170), fiind venerat ca sfânt și martir de Biserica Catolică și de Biserica Anglicană.

 

Crima

          În Anglia, în secolul al XII-lea, lupta pentru supremaţie între biserică şi puterea laică a adus în prim plan două puternice personalităţi: Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury, şi regele Henric al II-lea Plantagenet. Conflictul dintre cei doi a avut un final sângeros: Thomas Becket a fost ucis de patru cavaleri, la ordinul regelui Henric al II-lea.

         Mărturia unui cleric de la Cambridge, preotul Edward Grim, care tocmai vizita Catedrala în acea zi de 29 decembrie 1170, este consemnată. Spre deosebire de ceilalţi clerici care se aflau în catedrală alături de arhiepiscop, în momentul pătrunderii cavalerilor, dar care au fugit în toate părţile atunci când ucigaşii şi-au scos săbiile din teacă şi s-au năpustit asupra înaltului prelat, el a rămas pe loc şi a încercat să-l salveze pe Becket. Rănit la cap, cu braţul drept aproape tăiat, Edward Grim a supravieţuit. Iată relatarea sa asupra acestui tragic eveniment.

         “Atunci când Sfântul Arhiepiscop a intrat în Catedrală, călugării au oprit Vecernia şi au alergat către el, cel despre care ei credeau că a murit. S-au grăbit apoi să închidă uşile bisericii însă el le-a ordonat să lase uşile deschise, spunându-le: “Nu sunt tocmai persoana potrivită să transform o casă a rugăciunii, o biserică a lui Hristos într-o fortăreaţă; chiar dacă nu este încuiată, ea este capabilă să-şi apere oamenii. Vom triumfa asupra duşmanilor mai degrabă prin suferinţă decât prin luptă, iar noi am venit aici să suferim, nu să rezistăm.”

         Pe dată au pătruns oamenii sacrilegiului, cu săbiile scoase din teacă. Într-adevăr, numai vederea lor a cauzat o profundă oroare celor care îi priveau. Cavalerii s-au apropiat de mulţimea confuză şi în dezordine şi au întrebat furioşi: ”Unde este Thomas Becket, trădătorul regelui şi al regatului său?” Cum nimeni nu îndrăznea, urlând şi mai tare: “Unde este Arhiepiscopul?”

         Acesta, calm, a replicat: “Cei drepţi, asemeni leului neînfricat, vor fi eliberaţi de frică”. După care a coborât treptele, unde fusese dus de clerici, şi a rostit, cu o voce cât se poate de clară: “Sunt aici, dar nu sunt un trădător al regelui, ci un simplu preot. De ce mă căutaţi?”

         Ucigaşii l-au urmat, cu săbiile scoase şi i-au cerut: “Absolvă-i şi redă-i comuniunii pe toţi aceia pe care i-ai excomunicat şi întoarce-i la slujbe pe toţi cei pe care i-ai suspendat.”

         “Nu a fost făcută nici o penitenţă, aşa că nu-i voi absolvi.”

         “Vei muri şi vei căpăta ceea ce meriţi”.

         “Sunt pregătit să mor pentru Stăpânul meu, astfel încât, prin sângele meu, Biserica va dobândi libertate şi pace. Dar, în numele lui Dumnezeu cel Atotputernic, vă interzic să le faceţi rău oamenilor mei, fie ei clerici sau laici, în orice fel. Dacă pe mine mă căutaţi, lăsaţi-i pe aceşti oameni să meargă în pace”.

          Şi-au pus apoi mâinile pe el, l-au imobilizat şi apoi l-au tras înspre uşă, intenţionând fie să-l ucidă în afara Catedralei, fie să-l ia prizoner şi să-l ducă la rege, după cum aveau să mărturisească mai târziu. Unul din cavaleri l-a înconjurat cu braţele şi, strângându-l cu putere, a încercat să-l târască afară. Thomas s-a desprins din strânsoare şi l-a împins cu vitejie, strigându-i: “Nu mă atinge, Reginald. Îmi datorezi credinţă şi supunere. Tu şi complicii tăi sunteţi nişte smintiţi!”

         Roşu de mânie, cavalerul şi-a ridicat spada deasupra sfintei coroane şi i-a strigat: “Nu îţi datorez supunere şi credinţă ţie, care eşti în opozitie cu supunerea şi credinţa datorate stăpânului meu, regele”.

         Martirul şi-a înclinat gâtul, ca pentru rugăciune, şi-a împreunat mâinile, după care le-a ridicat. Îşi încredinţa persoana sa, dar şi cauza pentru care luptase, a Bisericii, în mâinile lui Dumnezeu, ale Fecioarei Maria şi a martirului Saint Denis.

       Abia de rostise cuvintele de mai sus, când cavalerul, temându-se că el ar putea fi salvat de popor şi astfel ar scăpa viu, şi-a prăvălit dintr-o dată sabia asupra lui şi l-a rănit la cap, tăindu-i şi partea de sus a coroanei. Şi, prin aceiaşi lovitură, îl răni în partea de jos a braţului pe acela care vă povesteşte cele ce s-au întâmplat. Becket mai primi o lovitură de sabie în cap, însă rămase neclintit. Când primi a treia lovitură, martirul se prăbuşi şi, sprijinit în genunchi şi pe coate, a spus: “În numele lui Isus şi pentru protecţia Bisericii sunt pregătit să îmbrăţişez moartea”.

     Şi în timp ce zăcea acolo, cel de-al treilea cavaler i-a dat o nouă lovitură cu sabia, astfel încât i-a despicat ţeasta în două. Partea superioară a capului, pe care se afla şi coroana arhiepiscopală, zbură. Podeaua se înroşi de sânge.

         Al patrulea cavaler i-a gonit pe toţi aceia care începuseră să se adune în faţa Catedralei.  A cincea persoană era un cleric, care îi însoţise pe cavaleri, care şi-a adus şi el sângeroasa contribuţie la tragicul sfârşit. El a pus piciorul pe gâtul preotului, s-a aplecat asupra ţestei înjumătăţite a acestuia şi vai, ce oribil! – cu mâinile băgate adânc acolo, i-a smuls creierii rămaşi şi i-a împrăştiat, împreună cu sângele, pe dalele Bisericii. Când a terminat acea oribilă treabă, le-a spus cavalerilor: “Cavaleri, e timpul să mergem. Ne-am făcut treaba, el n-o să se mai scoale de acolo”.

sursa: historia