Arhive etichetă: targ

Unde a apărut primul catalog al unui târg de carte?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Unde a apărut primul catalog al unui târg de carte?

Continuă citirea →

Ramnicu Sarat – etape ale modernizarii

Populaţia oraşului a avut de-a lungul timpului o evoluţie ascendentă, mai puţin în perioada Evului Mediu, când fenomenul de depopulare este constant, ca judeţ de graniţă Râmnicu Sărat fiind teatrul operaţiunilor de luptă. La 1848, Râmnicu Sărat avea cam aceeaşi populaţie cu cea din secolul al XV-lea, când a fost atestat documentar, 4000 – 4500 de locuitori.

Modernizarea oraşului a fost legată de cea a ţării, imediat după revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi mai ales după cea de la 1848, când suprapopularea impune soluţii urbanistice în pas cu evoluţia vremii. De la bordei, un habitat perfect în caz de răstrişte, la construcţii arhitecturale a trebuit să treacă peste o jumătate de mileniu. A fost însă nevoie de intervenţia cârmuirii pentru a scoate în afara legii construcţiile improvizate şi a bordeielor, decizia aparţinând domnitorului Gheorghe Bibescu şi datând din prejma revoluţiei paşoptiste.

Târgul care nu impresiona în mod deosebit vizitatorul secolului al XVI-lea, capătă trăsături noi, ce-l personalizează. După actul Marii Unirii, noul cetăţean liber şi stăpân în ţara sa doreşte să se legitimizeze cu clădiri reprezentative, conforme statutului său social, poziţiei sale în noua societate. Apar primele clădiri cu subsol, parter şi etaj, fiecare nivel cu funcţiuni care se întrepătrund, respectiv depozit de mărfuri, prăvălie şi locuinţă, amplasate preponderent într-o zonă botezată generic „Strada Mare“. Protipendada negustorească înfloreşte şi-şi afişează opulenţa prin clădiri care, la rândul lor, îi ajută să-şi susţină poziţia socială. Străzile negustoreşti devin un vad atractiv pentru negoţul cu amănuntul, un blazon susţinut pentru prima dată în ultimii 500 de ani de clădiri solide şi limpezi arhitectural.

Primele soluţii urbanistice la Râmnicu Sărat aparţin boierului-filantrop Alecu Bagdat care, în anii 1862-1863, a făcut primele captări de apă pentru trebuinţele personale. Abia în 1891 oraşul îşi va putea permite să realizeze prima conductă de apă pentru consumul public, din zona Draghieşti, patru ani mai târziu fiind construit şi primul rezervor al oraşului. În 1905 au fost efectuate captările de apă potabilă de la Valea Bălţatu, pentru ca în 1916 frontul de captare să se deplaseze la Răduceşti. În plan edilitar se resimte nevoia unor investiţii de anvergură.

Populatia a urcat vertiginos de la 5.000 de locuitori în 1863, la 10.533 în 1890. Creşterea demografică a condus şi la dezvoltarea activităţii productive. Să nu uităm că Râmnicu Sărat rămâne, totuşi, unul dintre cele mai importante târguri de vite ale României. Familia care a dat ţării probabil cele mai celebre nume, pe fraţii Minovici, a venit la Râmnicu Sărat de la Brăila, atrasă de comerţul cu vite.

În 1885 oraşul cunoaşte o primă lucrare de sistematizare, Hala de carne, refăcută în anii 1935-1936. Este un prim semn al progresului urban, o zonă de civilitate şi civilizaţie, unde normele sanitare şi de igienă puteau fi controlate de specialişti. Nouă ani mai târziu, hala de carne devine o anexă a unui ansamblu mai vast, Piaţa Centrală a Râmnicului, amenajată în 1894. Sunt realizări ce probează saltul în marea familie a oraşelor, fapt confirmat curând, în 1897, şi de înfiinţarea Consiliului de Igienă şi Salubritate Publică. În 1897 s-a creat şi Serviciul îngrijitorului cişmelelor comunei Râmnicu Sărat, încadrat cu un salariat denumit „supraveghetor cişmigiu“.

În timpul primarului Vasile Cristoforeanu (1892-1895) se canalizează Gârla Morilor, se proiectează Bulevardul Gară – Centru, se înlocuiesc cişmelele din piatră cu cele din fontă, se trasează bulevardele Al. I. Cuza şi Matei Basarab, se pavează străzile centrale şi se construiesc două noi localuri de şcoli, realizându-se practic infrastructura noului oraş, de factură occidentală. În 1917, salubritatea râmniceană dispunea pentru curăţenia oraşului de 10 cai şi 15 perechi de boi cu atelajele de rigoare. La 1 mai 1924 a fost elaborat Regulamentul de curăţire şi ridicare a gunoaielor menjere, iar în 1931 au fost create Comisia de salubritate comunală şi Serviciul de ecarisaj. Tot în anul 1897 s-a construit Digul de apărare al oraşului Râmnicu Sărat, consolidat şi prelungit de-a lungul timpului, în 1909 şi 1936.

O realizare de epocă va fi ridicarea Palatului Administrativ şi de Justiţie, actualul sediu al primăriei, construit în perioada 1895-1897. Noul secol va fi la fel de generos. Pavilionul Grădinii Publice (1910), Uzina electrică (1912) şi Baia populară (1916) sunt realizări care au consolidat poziţia Râmnicului de capitală de judeţ.

Perioada interbelică a fost punctată de construirea Cercului militar, în 1929, noul Abator, în 1935, şi a clădirii unei autogări. Dacă în 1911, la Rm. Sărat funcţiona un singur grup electrogen care alimenta 43 de becuri, în 1912, după ce s-a dat în funcţiune „Uzina electrică“, începe cu adevărat electrificarea oraşului, care va număra în 1936 opt mii de abonaţi.

*****

Sursa: Dorin Ivan – Slam Ramnic, Repere culturale şi istorice, Editura TEMPUS Bucureşti, 2003

Viata cotidiana in Evul Mediu in Ramnicu Sarat

Cărturarul turc Evlya Celebi descrie astfel călătoria pe care a facut-o în 1660 la Râmnicu Sărat: „…am trecut râul Buzău de la marginea oraşului, călare pe cai şi timp de cinci ore am mers prin câmpii înfloritoare“. După cum se poate deduce cu uşurinţă, între Buzău şi Râmnicu Sărat nu exista încă un loc de popas, hanul de la Crucea Comisoaiei apărând o sută de ani mai târziu. Ajuns cu bine la noul târg ieşit în cale, călătorul povesteşte cu nedisimulată plăcere despre „frumosul oraş Râmnic“, unde „boierul acestui oraş ne-a primit bine şi cu cinste“.

Cum arăta târgul de pe râul Râmnic la jumatatea secolului al XVII-lea? Învăţatul turc, care cu siguranţă văzuse multe aşezări, fie şi numai în Peninsula Balcanică, considera Râmnicul „un oraş frumos, aşezat pe malul râului cu acelaşi nume, la poalele unui podiş, cu grădini şi vii înalte. Erau şase mănăstiri şi 500 de prăvălii, unde vindeau fete frumoase“ (apud Valeriu Nicolescu, Musaios, vol VII, Buzău, 2001, pag.140).

Dincolo de romantismul descrierii, influenţată probabil şi de ospitalitatea „boierului locului“, târgul pare a avea aceeaşi configuraţie: lipit de firul apei, cu un centru comercial închegat, aspect ce a permis călătorului turc o judecată pe cât de rapidă, pe atât de limpede. Mănăstirile, probabil a pus la număr şi bisericile, erau, de asemenea, legate între ele după logica dezvoltării urbane medievale.

Târgul abia se ridicase după o perioadă destul de lungă de decădere, cu un an înainte oraşul fiind incendiat de trupele otomane trimise să-l scoată din domnie pe Mihnea al III-lea. Chiar şi Ştefan cel Mare a poftit la teritoriul din dreapta Milcovului în bătălia de la Dealul Florilor – Grebănu (“români contra românilor”, cum o numea istoricul Nicolae Iorga), devenită celebră prin caracterul ei sângeros. Anterior, marele Ştefan tatonase terenul, încercând să obţină mult râvnitele teritorii pe cale diplomatică, adică încercând să obţină acceptul boierilor din zonă.

La Curbura Carpaţilor exista deci o aristocraţie medievală bine conturată, alături de organele administrative (“judecii”) puterea deţinând-o tagma destul de restrânsă de latifundiari. În vremea bătăliei de la Dealul Florilor, târgul Râmnicului era prin urmare destul de extins de vreme ce biserica Piatra, ctitoria lui Ştefan cel Mare, ocupa un loc destul de marginal în amplasamentul urban.

Transformarea Brăilei în raia turcească, năvălirile repetate ale tătarilor, dar şi luptele pentru tron dintre domnitorii celor două ţări româneşti făcea totuşi dificilă dezvoltarea urbană la sud-estul Carpaţilor. Între prădalnici se numărau chiar domnitorii Moldovei. Ştefăniţă, spre exemplu, a devastat în februarie 1526 zona Râmnic-Buzău în semn de represalii faţă de politica domnului Ţării Româneşti care sprijinea pribegii moldoveni pe care îi primise în Valahia. Cu cinci ani înainte, o dispută pentru tron în Ţara Românească condusese la intervenţia trupelor turceşti în zona Buzăului, unde, spune cronicarul, „multă pagubă şi pradă au făcut pre locul acela“, fiind de presuspus că Râmnicul a avut aceeaşi soartă.

În atare condiţii, civilizaţia pendula spre locuri mai retrase precum Drăgheşti, Băbeni sau Deduleşti, dar şi în zona montană, pe cursul inferior al râului Râmnic.

O solie poloneză ce mergea la Istanbul în anul 1640 a poposit pe 19 martie la Râmnicu Sărat din cauza „unui ger mare şi vânt rece“. Secretarul delegaţiei, Achacy Tazycky, menţionează ospitalitatea cu care au fost primiţi de localnici precum şi bogăţia ospăţului oferit de cei care i-au găzduit – „vinurile bune, miedul şi berea bună“, fapt care i-a făcut pe polonezi să plătească chiar cu sănătatea lor, căci a doua zi „mergeam ca nişte catâri şi chiar cum se spune, muţi ca peştii“.

În Evul mediu târgul avea o conducere de tip feudal. Puterea era deţinută de un sfat format din 12 pârgari sau juraţi, în frunte cu un judeţ. Sfatul era ales din rândul fruntaşilor urbei, negustori, meşteşugari sau agricultori. Există şi un document în acest sens (v. “Buzău, Mică enciclopedie istorică”, Ed. Musaios,Buzău, 2000, pag. 277) emis pe 5 septembrie 1600, care adevereşte lui Ghinea din Râmnic dobândirea unei vii cu case şi silişti la Bujoreni. Actul este întărit de cei 12 pârgari din Râmnicu Sărat, precum şi de conducerea „judeţului“. Pârcălabii sunt menţionaţi şi în 1695, în „Condica“ visteriei domnitorului Constantin Brâncoveanu, care confirmă prezenţa acestora ca reprezentanţi ai Puterii domneşti, cu atribuţii juridice şi fiscale, deasupra sau alături de structurile locale de putere. Aceste structuri administrative şi sociale se vor menţine, cu mici modificări, până în zorii epocii moderne.

În proclamaţia din martie 1821 către judeţul Râmnicu Sărat, Tudor Vladimirescu se adresează „Către toţi locuitorii oraşelor şi satelor ot…Slam Râmnic, de orice triaptă adică neamuri,
postelnici, mazili, ruptaşi, breslaşi, birnici, scutelnici, poslujnici (scutiţi de dări – n.n.D.I.) şi slujitori şi către toţi străinii birnici dintr-acest judeţ“. Iată o radiografie completă a păturilor sociale, foarte numeroase de altfel, cu atribuţii şi responsabilităţi precise.

Este de presupus că breslele meşteşugăreşti au funcţionat în toată perioada feudală. În 1650, la Buzău, se consemnează existenţa unei „frăţii“ a zidarilor, condusă de „Lupu vătaf de zidari“, însă numărul acestora ar putea să fi fost mult mai mare în ambele oraşe.

Prosperitatea târgului de pe Râmnic este dovedită, la începutul secolului al XIX-lea, şi de însemnările celebrului scriitor francez Henri Beyle-Stendhal (1783-1842), intendent al armatei imperiale franceze în timpul campaniei napoleonene în Rusia. Acesta a poposit între 19 şi 30 iulie 1812 la Râmnicu Sărat, de unde a achiziţionat „25 de capete de cai pur sânge, 10 capete de vite, cereale şi sare“.

Se adevereşte încă o dată că, în perioada Evului Mediu, Râmnicu Sărat era un târg bine articulat şi unul din cele mai puternice centre de creştere şi de vânzare a vitelor din Ţara Românească.

*****

Sursa: Dorin Ivan – Slam Ramnic, Repere culturale şi istorice, Editura TEMPUS Bucureşti, 2003