Arhive etichetă: Sumer

Inventarea scrisului. Sumer

aparitia scrisului

În Sumer, în antichitate, agricultorii trebuiau să dea o parte a recoltei lor de cereale templului, iar slujitorii templului trebuiau să ştie dacă fiecare agricultor a dat partea sa. Se pare că scrisul s-a dezvoltat ca o modalitate de a înregistra aceste informaţii.

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii, Ed. Aquilla ’93

Prima civilizaţie

În preajma anului 5000 î. Hr., agricultorii au început să se aşeze în valea dintre fluviile Tigru şi Eufrat. Acest ţinut a devenit cunoscut ca Mesopotamia, care înseamnă „pământul dintre râuri”. Prima civilizaţie s-a dezvoltat în Sumer, ţinut din partea sudică a Mesopotamiei.

Continuă citirea →

Uruk

Unul dintre cele mai influente oraşe-stat sumeriene a fost Uruk, din sudul Mesopotamiei. Timp de două milenii după fondarea sa, în jurul anilor 4000 î.Hr., Uruk a fost un centru comercial important. În inima oraşului se aflau multe clădiri publice impozante, în care se organizau probabil întâlniri şi se desfăşurau activităţi religioase. Peste acestea s-a ridicat apoi templul principal Eanna, închinat zeiţei oraşului, Inanna. Cele mai vechi tăbliţe scrise cunoscute, probabil legate de administrarea comerţului, datează din această perioadă. La vremea respectivă în Uruk trăiau vreo 20 000 de oameni şi încă 15 000-20 ooo la periferia sa. Scenele de pe sigiliile cilindrice vorbesc despre ciocniri armate cu populaţii din imediata vecinătate şi despre pedepsele aplicate prizonierilor.

Oraşul a fost reconstruit din temelii între 3100 şi 2900 î.Hr. Templul principal a fost ridicat pe 0 terasă aflată în centrul său. Edificiul în terase a servit ca model pentru templele zigurat ale babilonienilor. S-a dezvoltat de asemenea scrisul, prin transformarea pictogramelor în cuneiforme. Se presupune că legendarul rege Ghilgameş eroul celei mai importante epopei sumeriene, este originar din Uruk. El a domnit între 2600 şi 2700 î.Hr. şi este unul dintre primii regi ai dinastiei din Uruk (cca 2700-2350 î.Hr.). Pe lângă nenumăratele sale fapte de vitejie, lui Ghilgameş i se atribuie şi construirea zidurilor de apărare ale oraşului, lungi de 9,7 km. Epopeea sa a circulat în mai multe limbi antice ale Orientul Apropiat şi în diferite versiuni în mileniile III-I î.Hr. Ea se aseamănă pe alocuri cu legenda biblică a lui Noe şi cu faptele lui Herakles.

Construirea zidurilor oraşului de către Ghilgameş

[ Eroul Ghilgameş] a ridicat zidul lui Uruk-Haven 

Priviţi zidul cum străluceşte precum [cuprul?] . . .

Urcaţi pe el şi vă plimbaţi,

Uitaţi-vă cu atenţie la fiandaţia lui şi la cărămizile din care e făcut.

Oare nu-i este [miezul] din cărămizi arse în cuptor?“

(Epopeea lui Ghilgameş, prima tăbliţă)

sursa: Marea istorie ilustrata a lumii

Epopeea lui Ghilgameş

Sumerienii sunt creatorii primei lucrări literare importante, un poem epic, în timpul aşa-zisei Epoci Eroice, denumită astfel pentru a celebra lupta Sumerului, leagănul scrierii umane, de a-şi păstra posesia asupra fertilului pământ mesopotamian.  Primul dintr-o serie de poeme epice reprezenta aventurile regilor sumerieni timpurii, Enmerkar, Lualbada şi Ghilgameş. Popularitatea acestuia din urmă este gravată pentru totdeauna în istorie printr-o remarcabilă scriere literară, Epopeea lui Ghilgameş, cea mai importantă lucrare mesopotamiană şi prima scriere din istoria omenirii.

Cel mai vechi epos al umanităţii, „Epopeea lui Ghilgameş”, este creaţia unui genial poet necunoscut, care a trăit probabil la începutul celui de-al doilea mileniu î.Hr. Conservarea acestei lucrări s-a datorat înţelepciunii unui rege asirian, Asurbanipal, care din preţuire pentru tot ceea ce înseamnă cunoaştere, a dispus ca toate scrierile importante (poetice, religioase, ştiinţifice, politice etc.) să fie aduse şi depozitate în renumita sa bibliotecă de la Ninive. Ulterior, invaziile popoarelor vecine au distrus memorabilul edificiu, iar arşiţa şi ploaia au desăvârşit, de-a lungul timpului, acest proces distructiv, făcând să se piardă o mare parte dintr-un inestimabil tezaur spiritual.

Soarta a hotărât însă ca cea mai mistuitoare căutare a vieţii fără de moarte din literatura lumii, „Epopeea lui Ghilgameş”, să scape de urgia omului şi a vremii, spre a ne revela una din ipostazele nemuririi. Ivită în cadrul civilizaţiei care a înflorit pe pământul dintre Tigru şi Eufrat, lucrarea şi-a extras substanţa din numeroasele poeme eroice sau escatologice de origine sumeriană, care au avut ca figură centrală pe Ghilgameş. În cartea „Istoria începe la Sumer”, dedicată primelor manifestări ale spiritualităţii omeneşti, S.N.Kramer menţionează existenţa a şase poeme de acest fel, „Ghilgameş şi Ţara celor vii”, „Ghilgameş şi Taurul ceresc”, „Potopul”, „Moartea lui Ghilgameş”, „Ghilgameş şi Agga din Kis”,”Ghilgameş, Enkidu şi infernul”. Unsprezece tăbliţe de cărămizi arse, numerotate cu grijă, dar rareori aflate într-o stare bună, au păstrat, însemnele scrisului cuneiform, isprăvile şi suferinţele celui dintâi erou tragic al tuturor timpurilor.

În cele ce urmează, vom încerca să redăm, în mod succint, conţinutul acestei epopei. Domnia despotică a lui Ghilgameş, regele Urukului, provoacă nemulţumirea supuşilor, care se plâng zeului Anu; acesta îl creează pe Enkidu şi îl trimite să-l înfrunte, dar este învins. După care, adversarii devin prieteni şi împreună pornesc împotriva uriaşului Humbaba, pe care îl răpun. Frumuseţea şi vitejia lui Ghilgameş o fac pe Ishtar să se îndrăgostească de el; dar regele din Uruk o refuză pe zeiţă şi o insultă. Înfuriată, zeiţa trimite în Uruk un taur ceresc să o răzbune omorându-l pe Ghilgameş; dar Enkidu ucide taurul; după care, jignind-o şi el pe zeiţă, Enkidu va trebui să moară. În faţa trupului neînsufleţit al prietenului său, Ghilgameş este cuprins de o groază cumplită. Porneşte în căutarea vieţii veşnice şi descoperă o plantă fermecată care îi asigura nemurirea celui ce o mănâncă. Un şarpe îi fură însă lui Ghilgameş planta, iar acesta, deprimat şi neliniştit, se întoarce în capitala regatului său pentru a-şi aştepta soarta.


sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004

Istoria şcolilor

Primele şcoli au fost o continuare firească a sistemului de scriere cuneiformă conceput de sumerieni în jurul anului 3500 î.Hr., iar primele manuale, descoperite în oraşul sumerian Erech, au constat din câteva sute de tăbliţe dreptunghiulare de lut, multe dintre ele conţinând liste de cuvinte ce trebuiau studiate şi memorate. Deşi majoritatea tăbliţelor erau inscripţionate cu date financiare şi administrative,“foile de studii“ indică în mod clar faptul că la scurt timp după inventarea scrisului, discipolii începuseră deja să gândească în termenii unui sistem de învăţământ formal, ba chiar a unuia destul de riguros.

Pe la mijlocul mileniului al treilea î.Hr., în Sumer existau mai multe şcoli pentru copii şi adolescenţi, iar fiecare elev învăţa în primul rând cum să scrie cu pictograme. În oraşul sumerian Shuruppak au fost găsite multe tăbliţe de lut datând din 2500 î.Hr., ce ar echivala în prezent cu caietele de notiţe ale unui elev. Acestea oscilau între mâzgălelile nefinisate ale începătorilor ce se chinuiau să înveţe să scrie cu ajutorul pictogramelor şi caligrafiile experte ale “studenţilor” avansaţi ce compuneau poezii. Miile de tăbliţe care au fost traduse până în prezent ne oferă o imagine edificatoare asupra gradului de complexitate a sistemului şcolar sumerian.

Şeful unei şcoli sumeriene era numit ummia ( “expert” sau “profesor”), deşi i se mai atribuia şi numele de “părinte al şcolii”, în vreme ce elevilor li se spunea “fiii şcolii”. Asistenţii lui ummia erau “fraţii cei mari”, ale căror îndatoriri constau în compunerea de texte pe care elevii aveau obligaţia să le copieze pe tăbliţe şi în verificarea temelor acestora. Şcolile timpurii aveau câţiva “oameni însărcinaţi cu desenul”, care erau fie echivalentul profesorilor moderni de artă, fie, posibil, arhitecţi, şi cel puţin o persoană însărcinată cu disciplina, numită “omul cu biciul”, ce verifica prezenţa şi menţinea ordinea în clasă. Pedepsele erau administrate chiar şi pentru cele mai mici abateri de la regulamentul şcolii.

Educaţia sumeriană implica o muncă asiduă. Elevii trebuia să vină la cursuri în fiecare zi, de dimineaţă până seara, vacanţele fiind stabilite de către profesorul şcolii respective. Uneori, şcolile nici nu acordau vacanţe. Educaţia începea de obicei în copilărie şi continua până spre începutul maturităţii, materiile de predare fiind axate pe teme religioase, economice, administrative şi literare. Aceasta se încheia doar atunci când elevul era declarat un om educat. Femeile nu aveau dreptul să urmeze şcoala.

Şcolile sumero-babiloniene (dintre care unele vor ajunge mai târziu să aibă o structură întrucâtva de academii) erau adevarate citadele ale culturii.  Începând din secolul al XVIII-lea î.Hr., acestor şcoli le-au fost anexate biblioteci foarte bine dotate şi organizate în care se păstrau opere însumând cunoştinţele câştigate până la data respectivă în toate domeniile. Dar activitatea şcolilor sumeriene şi babiloniene nu se limita doar la învăţământ sau la copierea şi studierea operelor din trecut, ci tot aici se compuneau şi opere religioase sau literare. Şcolile au devenit astfel şi adevărate centre de creaţie literară.


sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004