Arhive etichetă: spaţiul românesc

Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec. IX-XVIII) Sinteză pentru bacalaureat

formatiuni politice romanesti sec. IX-XIIIAutonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (sec. IX-XVIII)

 Întemeierea statelor medievale românești

 Statele medievale românești au apărut în perioada secolelor XIII-XIV.

Cauze:

  • Invaziile popoarelor migratoare care s-au succedat pe teritoriul țării noastre
  • Tendințele expansioniste ale regalității maghiare și ale Imperiului Bizantin
  • Presiunea Hoardei de Aur care a limitat influența maghiară în spațiul est-carpatic
  • Existența formațiunilor prestatale românești

Continuă citirea →

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict la începuturile modernităţii

Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea aduc schimbări în spaţiul Ţărilor Române, determinate de:

– declinul Imperiului Otoman; 

– ascensiunea Imperiului Ţarist în Balcani;

Continuă citirea →

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul mediu

Cadrul internaţional (secolele XIV-XVI). Rezistenţa antiotomană a Ţărilor Române (secolele XIV-XV).

Secolul al XIV-lea marchează intrarea pe arena politică central şi sud-est europeană a românilor ca subiect internaţional, cu un cadru politic propriu recunoscut, prin afirmarea statelor româneşti unitare.

Continuă citirea →

Proiecte politice şi încercări de modernizare în spaţiul românesc (secolul al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea)

REFORMISMUL DOMNESC

Începând cu anii 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească, s-au instaurat domniile fanariote. Regimul fanariot, care a durat până în primele decenii ale secolului al XIX-lea (1821), s-a caracterizat prin numirea domnitorilor direct de către Poartă, restrângerea statutului de autonomie, sporirea obligaţiilor pentru Ţările Române, accentuarea conflictelor dintre boierimea autohtonă şi cea venită împreună cu domnitorii, dar şi adoptarea unor măsuri reformatoare.

Constantin Mavrocordat (1730-1769) a domnit alternativ în Moldova şi Ţara Românească; a aplicat un program de reorganizare administrativă, fiscală, judiciară.

Reforme:

– în fiscalitate: instituirea unei dări unice, prin comasarea dărilor multiple; plata impozitului unic în patru rate anuale;

– în administraţie: judeţele erau conduse de ispravnici şi s-a introdus leafa pentru dregători (pentru a se evita abuzurile săvârşte de aceştia);

– sociale: desfiinţarea şerbiei în Ţara Românească (1746) şi Moldova (1749); consecinţa: ţăranii devin clăcaşi, liberi din punct de vedere juridic, dar dependenţi economic, ceea ce determină obligaţia în zile de muncă (claca): 12 zile pe an, în Ţara Românească, şi 24 de zile pe an, în Moldova;

– reforme juridice: Ţara Românească – codul de legi (cel dintâi) Pravilniceasca Condică (1780), al lui Alexandru Ipsilanti; Legiuirea lui Caragea (1818) – Gh. Caragea.

– în MoldovaCodul Callimachi (181 7), redactat din iniţiativa lui Scarlat Callimachi.

– în Transilvania, măsurile reformatoare adoptate de Maria Tereza (1740-1780) şi Iosif al II-lea (1780-1790), în Imperiul Habsburgic, au avut efecte şi în spaţiul intracarpatic:

– reforma socială (1785): prin patenta imperială s-a desfiinţat iobăgia în Transilvania;

– reforma religioasă: recunoşterea oficială a tuturor religiilor din Transilvania (Maria Tereza, prin Edictul din 1759, a restaurat ortodoxia; Iosif al II-lea, prin Edictul de toleranţă, din 1781, asigura liberul exercitiu religiilor necatolice; se păstra primatul catolicismului.

REFORMISMUL BOIERESC

Memoriile înaintate de boierime cereau: respectarea autonomiei statale şi obţinerea independenţei; neutralitatea pământului românesc, domnitori pământeni, respectarea drepturilor politice.

Formele de guvernământ propuse de proiectele politice ale boierilor erau: instaurarea unei republici aristocratice, conduse de boierime, cerinţa „partidei naţionale” condusă de Gavril Callimachi; domnia – organ de supraveghere şi control, iar puterea reală trebuia să treacă în mâna unei Adunări obşteşti şi a unui divan controlat de boierime –  proiect de reformă a lui Rosetti-Rosnovanu (1817-1818).

Programul politic Cererile norodului românesc, Tudor Vladimirescu (1821), prevedea înlăturarea domnitorilor fanarioţi şi reinstaurarea celor pământeni; se considera că alungarea grecilor reprezenta primul pas pentru cucerirea independenţei. În anul 1822, Poarta a acceptat înlocuirea fanarioţilor prin numirea domnitorilor Ioniţă Sandu Sturdza (în Moldova) şi Grigore Dimitrie Ghica (în Ţara Românească);

Proiecte de reformă ale boierimii mici şi mijlocii, ale intelectualităţii şi ale orăşenilor:

Constituţia cărvunarilor, Ionică Tăutu (1822), prin care se cerea: domn pământean, Adunare obştească, respectarea autonomiei, drepturi şi libertăţi.

– reformele propuse de Eufrosin Poteca: impozit unic pe venit, libertatea tiparului şi ocuparea funcţiilor administrative;

Însemnare a călătoriei mele, Dinicu Golescu (1826), unirea tuturor provinciilor româneşti sub forma Daciei Mari.

Act de unire şi independenţă şi Osăbitul act de numire a suveranului românilor ale gruparii naţionale din Ţara Românească, din jurul lui Ioan Câmpineanu. Cel dintâi prevedea: unirea Principatelor într-un regat al Daciei, domn ereditar, înlăturarea suzeranităţii otomane şi a protectoratului ţarist. Cel de-al doilea reprezenta un proiect de constituţie.

Societatea secretă „Frăţia” (1843), program ce înscria: unirea Ţării Româneşti cu Moldova, independenţa, emanciparea clăcaşilor şi egalitate în faţa legii.

PROIECTE CU CONŢINUT NAŢIONAL

– memorii ale episcopului greco-catolic Inochentie Micu: Supplex Libellus (1744), prin care se cerea: reprezentarea naţiunii române în viaţa publică; uşurarea sarcinilor iobăgimii; larga reprezentare a clerului în Dietă şi un post de consilier în Guberniu: „să nu se hotărască nimic de noi fără de noi şi în absenţa noastră”; înfiinţarea de şcoli la toate nivelurile.

– programul politic şi naţional al Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu) şi al personalităţilor de seamă din Transilvania (Ion Para, Iosif  Meheşi şi Ioan Molnar Piuariu), numit Supplex Libellus Valachorum (1791), prevedea: desfiinţarea denumirilor de „toleraţi”, „neadmişi între stări”, considerate nedemne şi jignitoare; numirea în funcţii proporţional cu numărul de locuitori; recunoaşterea naţiunii române, a limbii şi religiei ortodoxe; utilizarea toponimiei româneşti.

Programul este înaintat împăratului Imperiului Habsburgic, Leopold al II-lea, apoi este trimis de acesta Dietei de la Cluj, care îl respinge. Motivul: „recunoaşterea drepturilor ar fi răsturnat ordinea constituţională a Transilvaniei”.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII) – prima parte

Context intern. Autonomiile existente în secolele IX-XIII erau în pericol de a fi anihilate de către ungurii instalaţi în Panonia şi de către Imperiul Bizantin.

Perioadei secolelor VIII-IX îi este caracteristică convieţuirea româno-slavă, în cadrul unor formaţiuni politice timpurii.

În spaţiul carpato-danubiano-pontic predominau structurile teritoriale tradiţionale: obştile săteşti (forme de organizare socială specifice societăţii feudale, caracterizate prin munca în comun şi îmbinarea proprietăţii private cu cea comună, prin autoconducere şi apărare şi strânse legături economice între membri); în spaţiul românesc, obştea sătească a fost principala formă de organizare socială în perioada formării limbii române şi a poporului român; în interiorul acesteia s-au format categoriile sociale fundamentale ale societăţii feudale. Obştile săteşti/teritoriale se grupează în uniuni săteşti (N. Iorga -„romanii populare”).

Formele tradiţionale de organizare politică românească predominante în secolele IX-XIII erau cnezatul (formaţiune politică care include două sau mai multe sate, de obicei pe valea unui râu şi aflat sub autoritatea unui cneaz) şi voievodatul (formaţiune politică alcătuită din două sau mai multe cnezate, condusă de un voievod, al cărui atribut special era cel militar).

Contextul extern este reprezentat de raportul cu ungurii, ale căror atacuri spre Vest au fost oprite în 955 de către Otto I. Acţiunile lor se vor îndrepta spre Est, iar cucerirea Transilvaniei se încheie în secolul al XIII-lea.

Tipuri de autonomii româneşti

Spaţiul intracarpatic. Izvorul istoric Anonymus, Gesta Hungarorum, face menţiunea, pentru secolul al IX-lea, a următoarelor formaţiuni politice:

– ducatul/voievodatul lui Menumorut (în Crişana); centrul situat la Biharea (Bihor);

 – ducatul/voievodatul lui Glad (în Banat); centre întărite la Cuvin şi Orşova;

– ducatul lui Gelu (Transilvania propriu-zisă); centre întărite la Dăbâca şi Moldoveneşti, „Gelu quidam Blacus” („Gelu zis Românul”), având ca supuşi pe români şi slavi („Blahii et sclavii”), care trăiesc în „ţara de dincolo de păduri”, având un pământ fertil, sare şi aur.

Continuitatea în formaţiunea lui Gelu prin Gyla (refuza creştinarea în rit catolic) şi cea a lui Glad prin Ahtum (care vămuieşte sarea regalităţii maghiare, care coboara pe Mureş; învins de maghiari, teritoriul său este ocupat) este afirmată de izvorul Viata Sfântului Gerard, pentru secolul al XI-lea.

În spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre, izvorul istoric Diploma cavalerilor ioaniţi (1247), acordată de regele Ungariei, Bela al IV-lea, preceptorului ordinului ioanit Rembald, şi Actul papal din 1227 atestă existenţa următoarelor formaţiuni politice:

-2 cnezate în dreapta Oltului:

      – al lui Farcaş, în nord, spre Vâlcea

      – al lui Ioan, în sud, fostul judeţ Romanaţi

-2 voievodate:

      -al lui Litovoi, în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului (peste munţi, în Transilvania)

      -al lui Seneslau, în nordul Munteniei şi Ţara Severinului, până la Olt (în 1230 devine Banatul de Severin)

Formaţiunile politice, cu excepţia voievodatelor, erau dăruite de regele Ungariei cavalerilor ioaniţi, alăturându-se şi Cumania (organizarea unei episeopii cu sediul la Civitas Milcoviae).

În spaţiul de la est de Carpaţi sunt atestate în izvorul istoric Cronica lui Nestor (sau Cronica de la Kiev/ Povestea vremurilor care au trecut) formaţiuni politice denumite de izvoarele istorice externe ca „ţări”, locuite de „vlahi”.

În jurul anului 1000, tradiţia localizează Ţara Sipeniţiului” care, împreună cu structura politico-administrativă „Codrii Cosminului„, grupează aşezările întărite din secolele IX-XI din jurul oraşului Cernauti; „Codrii Herţei„‘, cu centrul la Fundul Herţei, fortificaţie de pamânt cu valuri şi palisade; „câmpuri” („Câmpul lui Dragoş”); „cobâle” (Neamt, Bacău, Vaslui); „ocoale” (Câmpulung, Vrancea).

În spaţiul dintre Dunare şi Marea Neagră, izvoarele epigrafice şi cele scrise menţionează următoarele formaţiuni politice:

jupanatele: Jupan Dimitrie (atestat de inscripţia de la Mircea Vodă, din judeţul Constanţa, la 943) şi Jupan Gheorghe (atestat de inscripţia de la Basarabi-Murfatlar, secolul al X-lea)

Thema Paristrion (circumscripţie administrativ-teritorială militară în Imperiul Bizantin, cu conducerea aparţinând unui strateg cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare, numit de împărat, 971-1204)

Alte formaţiuni politice locale sunt atestate de Anna Comnena, în Alexiada, şi figurează ca fiind conduse de Tatos, Seslav şi Satza (pentru secolele XI-XIII).

Partea a doua AICI

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010