Arhive etichetă: spartan

Aceasta este Sparta

Sparta nu se deosebea mult de celelalte state ale antichităţii. Dar ceea ce i-a oferit spiritul, cunoscut mai târziu sub denumirea de „spartan” au fost regulile ascetice şi criteriile de disciplină militară care, prin voinţa lui Licurg, au marcat viaţa şi mai ales educaţia tineretului.

Continuă citirea →

Despre educatia spartanilor

„În loc să moleşească picioarele copiilor prin folosirea încălţămintei, Licurg a poruncit ca toţi copiii să meargă desculţi, pentru a li se întări picioarele…

În loc de a-i lăsa să ajungă nişte oameni molatici din pricina veşmintelor, al a hotărât să-i obişnuiască a folosi o singură haină în tot cursul anului, fiind încredinţat că, în felul acesta, spartanii se pregătesc mai bine să înfrunte atât frigul, cât şi căldura…”

 

sursa: Xenofon, Statul spartan

Vom lupta la umbră

În primăvara anului 480 î.Hr. o imensă armată persană a atacat Grecia. Armata de uscat a grecilor era comandată de Leonidas, regele Spartei.

Un cercetaş i-a raportat acestuia că duşmanii sunt atat de numeroşi încât soarele se va întuneca de mulţimea săgeţilor lor.

Cu atât mai bine, a răspuns Leonidas, vom lupta la umbră!

Dacă…

Un general persan a trimis vorbă spartanilor:

Dacă voi pătrunde în Grecia, voi trece totul prin foc şi sabie!

Fideli preceptelor laconismului, spartanii i-au răspuns:

– Dacă… 🙂

Educaţia în lumea greacă

Ovidiu Drâmba, în cartea Istoria culturii şi civilizaţiei, face o succintă, dar edificatoare prezentare a educaţiei în lumea greacă.

Sistemele educative în cele două state greceşti, Atena şi Sparta, erau fundamental opuse.

În statul spartan copilul aparţinea familiei numai până la vârsta de 7 ani; după care un spartan era total la dispoziţia statului până la vârsta de 60 de ani. Educaţia spartană consta în exerciţii fizice dure şi antrenament militar, urmărindu-se să i se formeze copilului sau tânărului un desăvârşit spirit de disciplină, de supunere oarbă, precum şi capacitatea de a suporta cele mai absurde privaţiuni fizice: umblând desculţi şi cu capul ras, antrenându-se complet goi, mâncând mizerabil şi insuficient, dormind pe o saltea de trestie şi adeseori fiind biciuiţi numai pentru a se deprinde să suporte durerea. În rest, o instrucţie intelectuală absolut minimă (şi de care foarte probabil că nu toţi copiii beneficiau); scris-citit, eventual câteva noţiuni elementare de aritmetică şi de muzică militară. Viaţa permanentă de cazarmă ducea la practica curentă şi în mod deschis a pederastiei. Fetele primeau şi ele o instructie pre-militară: alergări, marşuri, luptă, aruncarea discului şi a suliţei.

Cu totul diferită era educaţia copiilor şi a tinerilor în Atena. Tatăl dispunea de educaţia copiilor până la vârsta de 18 ani. Mamele, secondate uneori de sclavele casei, se îngrijeau de creşterea lor. La vârsta de 7 ani începeau şcoala. La Atena, dar nu şi în alte părţi ale lumii greceşti, legile prevedeau obligaţia statului de a se ocupa de instrucţiunea copiilor ca de o esenţială problemă civică. Dar aici, chiar dacă n-ar fi obligaţi părinţii să-şi dea copiii la şcoală, această obligativitate deriva dintr-un obicei. Fapt este ca încă de la începutul secolului al V-lea î.Hr. puţini ţărani din statul atenian mai rămăseseră analfabeţi.

Statul atenian suporta cheltuielile şcolare numai pentru copiii orfani de război. Părinţii îşi trimiteau copiii la şcoala particulară, singura formă existentă, ţinută de un învăţător. Acesta le preda- în casa lui sau sub porticele oraşului – noţiuni de scris-citit, de aritmetică şi de muzică, timp de cinci, şase sau şapte ani; nu mai mult pentru că după vârsta de 14 ani educaţia fizică lua aproape complet locul educaţiei intelectuale. Elevii scriau pe tăbliţe cerate (în epoca elenistică – pe foi de papirus) texte literare şi elemente de aritmetică, limitate la cele patru operaţiuni (tabla înmulţirii exista încă din timpul lui Pitagora).

Locul principal în programa şcolară îl deţineau poeţii Solon, Hesiod şi, în primul rând, Homer, pentru că aceştia puteau influenţa asupra formării morale şi politice a viitorului cetăţean. Studiul muzicii corale şi instrumentale (lira înaintea tuturor, dar şi harpa sau flautul) dezvoltau în tineri simţul auto-controlului, al moderaţiei, al măsurii şi, prin formaţia corală, de pildă, al participării la viaţa colectivităţii. Imnurile şi cântecele dedicate zeilor, eroilor sau învingătorilor la Jocurile Olimpice contribuiau de asemenea la formarea şi cultivarea sentimentelor cetăţeneşti. Iar educaţia fizică le fortifica corpul în vederea fie a îndeplinirii îndatoririlor militare, fie a oricărei alte activităţi din viaţa civilă, mai ales manuale.

Scoala din Atena

Cei ce dispun de mijloace îşi continuau studiile la şcolile sofiştilor şi ale retorilor. Această unică formă de învăţământ superior avea un scop eminamente practic: să-i înveţe pe tineri arta elocinţei şi tehnica convingerii publicului printr-un bine studiat sistem şi un întreg arsenal de argumente şi de formulări abile. Aceasta era un lucru indispensabil celui care se pregătea pentru viaţa politică sau pentru activitatea din tribunale. În schimb, alte discipline nu erau considerate indispensabile: celebrul profesor de retorică Isocrate (436-338 î.Hr.) susţinea că, de exemplu, geometria, astronomia sau ştiinţele naturale n-au nici o valoare educativă, întrucât nu au nici un efect asupra vieţii practice, sociale, şi nici asupra destinului oamenilor; dimpotrivă, forma filozofică de învăţământ are prin excelenţă acest caracter practic, întrucât dă tânărului pregatirea şi îi formează capacitatea de a judeca şi de a-i conduce pe ceilalţi.

Toate aceste forme de învăţământ erau rezervate numai băieţilor; educaţia fetelor, care se făcea exclusiv în familie, se reducea la gospodărie, la tors şi la ţesut. Abia mai târziu, în perioada elenistică, femeia va putea primi o oarecare cultură. În epoca clasică, o femeie care ar fi urmărit să-şi facă o educaţie culturală şi artistică ar fi fost bănuită că este de o moralitate foarte dubioasă.

Eroism spartan

Străine ce treci pe aici, te du şi vesteşte la Sparta: Morţi noi zăcem după ce legilor ei ne-am supus

Epitaf scris de Simonide din Keos (556–467) şi săpat în stânca de la Termopile spre amintirea celor trei sute de spartani de sub comanda regelui Leonidas, morţi până la unul pentru a întârzia cât mai mult cu putinţă înaintarea enormei armate a perşilor lui Xerxes (480 î.Hr.). Termopile este o trecătoare îngustă la sud de muntele Oeta care deschidea drumul spre Grecia centrală. Pe acolo, după nimicirea detaşamentului spartan, a trecut „uriaşul stol de păsări înveşmântate în sumbru azur“ de care vorbeşte Eschil în Perşii. Vor fi înfrânţi curând graţie geniului şi dârzeniei atenianului Temistocle, în bătălia navală din golful de lângă Salamina.

Piatra originală nu a fost păstrată, dar epitaful a fost gravat pe o nouă piatră instalată în 1955.

Femeile spartane

Femeile spartane aveau multă influenţă asupra soţilor lor. O străină îi spuse într-o zi, invidioasă, lui Gorgo, soţia regelui Leonida:

Voi, spartanele, le puteţi porunci bărbaţilor.

Trebuie să spun că tot noi suntem singurele care aducem pe lume bărbați, răspunse ea.


Un tânăr spartan se plângea mamei sale:

Cum să-mi ating duşmanii, zicea el, dacă sabia mea e prea scurtă?

– Ei bine, a răspuns ea, mai fă un pas înainte !

O mamă spartană aştepta la porţile oraşului să afle veşti despre bătălia în care erau plecaţi cinci dintre fiii săi. Apăru un crainic: se repezi la el şi, înainte să apuce să deschidă gura, soldatul strigă:

Vai, femeie, cei cinci fii ai tăi au murit!

Nu asta vreau să te întreb, netrebnicule! răspunse ea. Cum merge lupta?

Victoria este a noastră!

Atunci sunt mulţumită, grăi femeia, nu mă mai doare pierderea copiilor mei.


Scutul juca un rol însemnat în viaţa războinicului. Era o mare ruşine să-l arunci ca să poţi fugi mai iute şi cei care se întorceau acasă fără scut erau dispreţuiţi. Dar când spartanii voiau să cinstească pe un oştean mort pe câmpul de luptă îi aduceau trupul pe scut.

O femeie din Sparta îşi pregătea fiul, când pleca în luptă. Întinzându-i scutul, i-a spus:

– Să te întorci cu scut sau pe scut!

Barbatii spartani

Spartanul perfect era înainte de toate un soldat perfect. Marele legislator Licurg avea atâta încredere în valoarea militară a concetăţenilor săi, încât a refuzat să construiască ziduri de apărare în jurul Spartei.

Iată zidurile Spartei! zicea unul dintre regii cetăţii, arătând spre spartanii înarmaţi.

Soldaţii porneau la lupta în marş cadenţat, în sunetul fluierelor şi se pare că era un spectacol dintre cele mai mişcătoare să vezi cum se urneşte falanga aceasta de războinici superbi care cântau veseli pe drumul spre moarte. Regele lor mergea în frunte. Era o mare cinste să fii primit alături de el. Gloria aceasta era oferită deseori unui atlet învingător la Jocurile Olimpice.

Într-o zi, în timpul Jocurilor Olimpice, un concurent i-a oferit unui atlet spartan o sumă mare de bani pentru a se retrage din arenă, unde avea mari şanse să iasă învingător. Spartanul a refuzat propunerea, a luptat şi a biruit, aducând acasă, în locul banilor pe care i-ar fi dobândit printr-un târg necinstit, simpla coroană de măslin cu care erau încununaţi învingătorii. După anunţarea rezultatelor, a fost acostat de cel care-i făcuse propunerea în ajun, care i-a spus cu dispreţ:

Ai fi făcut mai bines să accepţi propunerea mea. Acum ai fi fost bogat. Ce-ai câştigat din victoria ta? O ramură de măslin!

Crezi că onoarea de a merge primul la luptă, alături de rege, nu înseamnă nimic? i-a răspuns demn spartanul.

Spartanii îi dispreţuiau din tot sufletul pe toţi cei care minţeau sau trădau în orice fel. Se spune că ezitau până şi să se folosească de serviciile lor. Un fugar s-a oferit într-o zi să conducă un grup de soldaţi spartani până la cetatea concetăţenilor săi. Senatul Spartei a ordonat tânărului prinţ Agis să aleagă o sută de oşteni din cei mai viteji şi să-l urmeze pe trădătorul inamic.

Este înţelept să încredinţăm soarta soldaţilor noştri unui ticălos care şi-a trădat patria? a întrebat tânărul.

Nicăieri nu erau mai respectaţi bătrânii ca în Sparta. Dacă rămâneai aşezat în faţa unui bărbat mai în vârstă, comiteai o infamie.

Într-o zi, unui tânăr spartan rănit i s-a propus să fie transportat cu litiera:

– Niciodată! a strigat el. Nu m-aş putea ridica în faţa bătrânilor.

La noapte vom cina la Pluto!

Aceste cuvinte au făcut istorie datorită regelui Leonidas al Spartei (sec. V î.Hr.), care se hotărî să reziste, cu un mic detaşament de spartani şi de thespieni, oştilor persane mult mai numeroase ale lui Xerxes pătrunse în strâmtoarea Termopile.

Lupta (480 î.Hr.), de o intensitate nemaipomenită, a provocat perşilor pierderi mari (au murit şi doi fraţi ai regelui Xerxes), dar şi spartanii au pierit până la ultimul, apărând eroic trupul viteazului lor comandant. Astfel, chiar în aceeaşi noapte, eroii spartani au luat cina la Pluto (zeul Infernului), aşa cum le promisese Leonidas. Adică au murit cu toţii!

De supravieţuit, au supravieţuit vorbele regelui lor.