Arhive etichetă: spaima

Hannibal – Spaima Romei. (IX) Barbari, mâncători de câini şi ucigaşi de copii

salammboRomanii, care au adus sacrificii umane zeilor după bătălia de la Cannae, îi fac pe cartaginezi barbari, mâncători de câini şi ucigaşi de copii. Ultimul apelativ se datorează străvechilor practici feniciene de sacrificare a copiilor.

Autorii antici descriu ritualul sinistru de după bătălii, dar şi din timp de pace. Familiile bogate sunt obligate să sacrifice copii lui Baal Hammon şi zeiţei Tanit. Diodorus Siculus, de la care Flaubert a preluat descrierea, reconstruieşte ritualul de cult. Locul desfăşurării: „Tophet“, un spaţiu sfânt, în imediata apropiere a portului de război al Cartaginei. Momentul: o noapte cu lună plină. Se ridică din pământ o pârghie, se constituie un rug. Flăcările luminează statuia din bronz a zeului Baal Hammon, ale căror mâini larg deschide, se ridică deasupra focului. Sunetele flautelor, cimbalelor şi trompetelor acoperă strigătele de vaiet ale părinţilor şi de groază ale copiilor. Preotul, slujitor al lui Hammon şi Tanit, înconjoară focul, spune rugăciuni şi formule de implorare, apoi omoară copiii cu o lovitură rapidă în gât. Victima este pusă pe braţele din bronz şi se acţionează un mecanism misterios; braţele lui Hammon se coboară, iar copiii cad în flăcări. Multimea, ameţită de gălăgie şi de mirosul cărnii arse, se mişcă în ritmuri demonice, care devin tot mai rapide prin bătăile tobelor.

În 310 î.Hr., când Cartagina a fost asediată pentru prima oară, s-a vorbit de 200 de copii ce au fost sacrificaţi. Multe familii se sustrag acestei obligaţii groaznice, prin cumpărarea de copii de sclavi pe care îi sacrifică zeilor, în locul odraslelor lor. La ultimele săpături în împrejurimile Tophet au fost găsite mii de mici sarcofage din piatră, cu rămăşiţe ale pruncilor arşi. Nu se ştie dacă acest gen de sacrificii se făcea şi în timpul celui de al doilea război punic. Norocul în luptele împotriva Romei nu ceruse oricum așa ceva.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (VIII) Cannae

cannaeFabius Maximus nu se află într-o situaţie fericită – nici în Senat, nici în rândul soldaţilor. Tactica de expectativă a dictatorului este interpretată ca laşitate. Adversarul său, Hannibal, care insistă pentru o bătălie decisivă, este avansat egal în grad cu el, iar armata divizată în două. Curând, Minucius se lasă antrenat în luptă cu Hannibal. Este învins ruşinos şi numai intervenţia lui Fabius îl salvează de la decimare. Capitolul este închis pentru Roma.

În anul 216 î.Hr. se aleg doi noi consuli, militari cu experienţă: Terentius Varro şi Aemilius Paullus. Senatul decide adunarea tuturor forţelor pentru învingerea cartaginezilor şi alungarea lor din ţară. Aceasta începe printr-o nouă reducere a greutăţii monezilor şi întârzierea achitării soldelor. Roma are nevoie de bani, de mulţi bani. Se fac corăbii noi, se fabrică arme şi armuri, se rechiziţionează cai şi animale de corvoadă, se mobilizează soldaţii. Dacă în mod normal fiecare consul are în subordine două legiuni, de acum înainte va avea patru. Ceea ce înseamnă opt legiuni pentru doi consuli. La aceasta se adaugă acelaşi număr de unităţi de legătură. În total – 80.000 de oameni – cea mai mare armată din istoria Romei.

Hannibal dispunde de 40.000 de soldaţi pedeştri şi 10.000 de călăreţi. În primăvară a cucerit micul oraş Cannae, punctul de aprovizionare al Romei. Până în august, oraşul rămâne centrul oastei lui Hannibal; după aceea, Paulus şi Varro vin să-l alunge pe cartaginez. Livius consemna sarcastic că prin aceasta ei se făceau exponenţii opiniei majoritate că cetatea Cannae trebuie să devină vestită prin învingerea romanilor.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (VI) Asaltul asupra Italiei

hannibalŞtirea despre traversarea Alpilor de către Hannibal a ajuns la Roma ca flacăra unui fitil. Consulul Scipio, care a întrerupt campania iberică, stă pregătit cu legiunile sale în valea Padului. Cel de al doilea consul, Sempronius, care mai pregăteşte încă invadarea nordului Africii, primeşte ordin să vină repede cu trupele în nordul Italiei. Prima luptă dintre Cartagina şi Roma, dintre Hannibal şi Scipio, devine iminentă, fără ca Sempronius să fi ajuns aici.

Ambele părţi par să ardă de nerăbdare să-şi măsoare fortele. Scipio înfăţişează soldaţilor săi starea aşa-zis mizerabilă a adversarului: sunt ca nişte umbre, sleiţi de foame şi frig, de murdărie şi mizerie, secătuiţi până la moarte. Au degerături, au muşchii rigizi din cauza zăpezii, au arme distruse, cai paralizaţi. Pe scurt, aveţi o misiune uşoară cu Hannibal.

Cuvântarea lui Hanibal în faţa soldaţilor a fost mai săracă în vorbe. Le-a prezentat următoarea alternativă: victoria asupra Romei şi toate bogăţiile ţării vă aparţin, sau înfrângerea şi toţi veţi deveni sclavii duşmanului. Alege apoi un exemplu clar: prizonierilor celţi le oferă libertatea în caz de victorie în lupta corp la corp, dacă nu, rămân sclavi. Polybios arată că toţi au vrut să lupte în primele rânduri, fiecare voia să se bată pe viaţă şi pe moarte pentru a-şi lua soarta în propriile mâini. Supravieţuitorii primeau sabie, un cal şi erau primiţi în trupă.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (V) Drumul spre est

hannibal alpiÎn anul 218 î.Hr. Roma a ales doi noi consuli. Pregătirile de război împotriva lui Hannibal sunt în curs. Unul din consuli, Tiberius Sempronius, ajunge cu legiunile sale în Sicilia şi face de acolo pregătiri pentru invadarea Africii de Nord. Războiul Romei vizează centrul puterii adversarului. Publius Cornelius Scipio, cel de al doilea consul, pleacă cu 60 de corăbii de război din Pisa spre Iberia. Prima escală o face în localitatea grecească Massilia, Marsilia de azi.

Între timp Hannibal a traversat Pirineii prin „pasul lui Heracles“ şi se apropie cu imensa lui oaste de delta Ronului. Ţinutul mlăştinos este foarte întins, pe mulţi kilometri, până la Massilia. O lume complet străină pentru soldaţii din Africa şi Iberia. Ei merg în susul râului şi ajung într-un loc unde localnicii îşi oferă serviciile ca să-i treacă apa cu pirogi şi bărci de pescari. Cum să fie trecuţi peste râu 50.000 de oameni? Şi cum să ajungă pe celălalt mal caii şi elefanţii? În plus, pe malul estic al Ronului a apărut o oaste celtică, duşmană. Ea era mult inferioară celei a cartaginezilor, dar pentru celţi ar fi fost simplu să lovească fiecare barcă în timpul traversării. Hannibal a ordonat o pauză.

Polybios scria că Hannibal a tăcut totul pentru a crea raporturi de prietenie cu locuitorii de pe celălalt mal. Le-a cumpărat bărcile, mai mici sau mai mari; erau foarte multe deoarece locuitorii se ocupau cu negoţul pe apă. În plus a mai luat şi lemn de la ei, din care, în două zile, s-au făcut multe alte bărci. Puteau începe traversarea, dar celţii continuau să fie pe celălalt mal. În cea de a treia noapte de la sosire, Hannibal a trimis o unitate de călăreţi în susul râului. Aceasta a traversat apa pe ascuns şi s-a deplasat pe cealaltă parte spre sud. Cu ajutorul fumului au semnalizat că sunt pregătiţi. Atacul a fost condus chiar de Hannibal. Celţii au fost loviţi din două părţi şi nu le-a mai rămas decât fuga. Abia acum au fost aduşi elefanţii pentru traversare. Polybios notează că unii s-au aruncat în apă de frică. Chiar şi conducătorii lor şi-au pierdut viaţa, în timp ce elefanţii erau salvaţi. Din cauza mărimii lor şi a trompei – pe pare o tineau ridicată peste apă ca să poată respira – animalele rezistau, dar trebuiau să fie mereu încurajate.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (IV) Declaraţia de război

anibal„… să nu fie niciodată prietenul Romei”. Jurământul lui Hannibal fusese făcut cu 18 ani în urmă în templul din Cartagina. El nu l-a uitat. Saguntum, portul de la sud de Ebro, este sub jurisdicţie romană. Atacarea lui este un „casus belli”, un motiv de război. În 219 î.Hr. Hannibal, cu armata lui de 150.000 de oameni, conform lui Livius, începe să cucerească oraşul. După opt luni, zidurile sunt luate cu asalt, bărbaţii, femeile şi copiii sunt împărţiţi ca pradă de război.

Spre surprinderea lui Hannibal, Roma nu a intervenit. Face o călătorie la Gades să mulţumească zeului Melqart pentru victorie. În buzunar are o mică statuie a lui Melqart, ce aparţinuse lui Alexandru cel Mare. După ofrandă, povesteşte soldaţilor săi un vis: zeii l-au invitat şi i-au ordonat să pornească război împotriva Italiei. Unul din ei, Heracles, s-a oferit să-l însoţească pe drum. Alexandru sau Heracles ca exemplu pentru un tânăr şi necunoscut cap de oşti? Poate că romanii l-au considerat obsedat de măreţie, dar după numai o jumătate de an vor recunoaşte gravitatea situaţiei: Hannibal trece Ebro cu 80.000 de oameni, cu 12.000 de călăreţi şi cu 37 de elefanţi de război. Roma declară război, Cartagina primeşte declaraţia. A început cel de al doilea război punic, cel „hannibalic”.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (III) Cel mai cutezător dintre toţi

hannibal barcaContemporanii îi descriu pe cei trei fraţi – Hannibal, Hasdrubal şi Mago – ca pe nişte viteji, pe care nimeni nu îi întrecea în curaj. În primăvara lui 237  î.Hr. l-au însoţit pe tatăl lor, Hamilkar Barkas, în campania iberică. Primul obiectiv a fost vechiul punct fenician strategic comerical Gades (Cádiz, astăzi), de cealaltă parte a Coloanelor lui Heracles. Aici învaţă greaca de la profesorul lor particular Sosylos din Sparta. Limba celtică şi iberică o învaţă de la soldaţi, iar cea maternă era punica. Află de faptele eroice ale lui Alexandru cel Mare, de regele Pyrrhus şi de mitul lui Heracles, care şi-a condus turma din Iberia peste Alpi până în Italia. Dar tânărul Hannibal este cel mai interesat de tot ce este legat de război. Curând va fi socotit unul din cei mai buni călăreţi, mânuitori ai spadei şi ai arcului.

Istoricul Livius este plin de admiraţie faţă de talentele tânărului: „Când înfruntă primejdiile, Hannibal era cel mai cutezător dintre toţi, iar în toiul pericolelor dovedea cea mai mare chibzuinţă. Nu-i istovea niciun fel de trudă trupul şi, de asemenea, nimic nu putea să-i încovoaie nici sufletul. Era deopotrivă de răbdător la frig şi la arşită, cumpătat la mâncare şi băutură… Era de departe cel mai bun şi dintre călăreţi şi dintre pedestraşi. La luptă pornea cel dintâi şi ieşea din încăierare cel din urmă.” Dar Livius este roman şi continuă: „Aceste însuşiri atât de deosebite ale lui Hannibal erau precumpănite de cusururi la fel de mari: era neomenos de crud, în fiinţa lui sălăşluind o perfidie mai mult decât punică; pentru el nu exista niciun adevăr, nimic sfânt. El n-avea teamă nici de zei, nu respecta niciun jurământ, nicio oprelişte din partea credinţei.“

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (II) O putere tânără intră în război

hannibal barcaLa 250 km nord-est de Cartagina, se află Sicilia, cea mai bogată insulă a lumii antice. Secole de-a rândul grecii şi cartaginezii s-au certat pentru pământuri roditoare, păduri bogate, porturi şi puncte strategice naturale: grecii au ocupat estul insulei, cartaginezii, vestul. În joc intră o a treia putere: Roma.

Lupta pentru Sicilia devine mobilul primului război punic între Cartagina şi Roma. În anul 246 î.Hr., anul naşterii lui Hannibal, războiul se afla în al 18-lea an şi nu se întrevedea niciun învingător. Romanii sunt superiori pe pământ, cartaginezii pe mare. Norocul războiului trece de la o parte la cealaltă, până ce Roma izbuteşte că captureze o corabie cartagineză naufragiată. După acest model romanii vor alinia o flotă în dană. Noile corăbii sunt mai puţin elegante decât ale duşmanului, dar dispun de o inovaţie decisivă: punţi de abordaj, grinzi lungi de lemn, cu un ghimpe de fier, care sparge punţile penterelor cartagineze. Legionarii romani au dus pe apă un „război de uscat“. Într-una din ultimele şi decisivele bătălii din faţa coastei de vest a Siciliei, în 241 î.Hr. romanii distrug întreaga flotă a cartaginezilor.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (I) Despre legende şi mituri

hannibal„Studiile multor cercetători ai antichităţii au creat o mare confuzie. Şi poate curând nu vom mai şti nimic, dacă ei vor continua astfel”. Aceste cuvinte îi aparţin scriitorului american Mark Twain şi au fost scrise la finele secolului trecut. Creatorul lui Hucklebeny Finn şi al lui Tom Sawyer şi-a petrecut copilăria într-o mică localitate pe Mississippi, purtând vestitul nume „Hanibal”.

O sută de ani mai târziu, din această ţară provine un film super răsplătit cu premii Oscar, ce narează povestea unui psihopat, mâncător de oameni: este vorba de „Tăcerea mieilor“, iar eroul principal se numeşte Hannibal Lecter – „Hannibal canibalul”.

La şcoală ni se spun poveşti zguduitoare despre cel care, bazându-se numai pe sine, a făcut puternica Romă să tremure; despre cel care a asistat netulburat la dispariţia a mii de soldaţi, căzuţi în crăpăturile gheţarului şi la prăbuşirea elefanţilor în prăpastiile Alpilor.

Continuă citirea →

Războiul de 30 de ani aşa cum a fost

„1635. Pe vremea paştilor, în săptămâna patimilor, veni iarăşi un regiment întreg de călăreţi… Aceştia aduseră iarăşi pe oameni în mare frică şi spaimă. Ei năpădiseră toate târgurile şi satele, luară tot ce avea omul, alungară pe femei, pe copii şi pe toţi oamenii în păduri, vânâdu-i ca pe nişte animale sălbatice. Pe cine îl găseau îl băteau rău ori chiar îl împuşcau, şi fiecăruia îi luau totul.

Şi merseră lucrurile astfel, până ce bieţii oameni nu mai putură sta în păduri din pricina foamei. Atunci trebuirăm din nou să ne refugiem în oraşul Ulm, cu mare anevoinţă, cu femei şi copii, încât aproape nimeni n-a mai rămas în ţinut. Aceasta a fost a patra bejenie… „

Însemnările pantofarului Johann Heberb din Weidenstetten, ţinutul Ulm din Germania de Nord

Marea Ciumă şi spaima din sufletele oamenilor

„Însă pe lângă faptul că oamenii se ocoleau, că n-ai fi aflat vecin să aibă grijă de celălalt, că înseşi rubedeniile se cercetau rareori sau deloc, izbeliştea vârâse atâta spaimă în sufletele oamenilor încât se părăseau frate pe frate, unchi pe nepot, soră pe frate şi adeseori nevasta îşi părăsea bărbatul, dar ceea ce-i mai groaznic, ba chiar de necrezut, părinţii înşişi se fereau să mai poarte de grijă copiilor şi să-i slujească în neputinţă, de parcă n-ar fi fost ai lor…

Şi foarte mulţi îşi dădeau duhul şi zi şi noapte chiar pe stradă, iar alţii, chiar dacă apucau să moară în casele lor proprii, numai cu duhoarea leşurilor ajungeau să dea de ştire vecinilor că-s morţi…”

sursa: Boccaccio, Decameronul