Tag Archives: sarbatoare

O expresie nefericită și stupidă: „mica unire”

unireaSe foloseste cu încăpățânare, din ignoranță sau din inerție, o expresie nefericită și stupidă: „mica unire”.

Unirea Principatelor Române nu poate fi mică! Utilizarea sintagmei „mică” reprezintă de fapt un act de profanare a unui lucru sacru: unirea, cea mai importantă izbândă istorică a neamului românesc.

24 ianuarie este momentul cel mai însemnat al istoriei noastre! Unirea Principatelor Române este o mare sărbătoare naţională. Este actul de naștere al României!

10 mai – Istoria unei sărbători

10 mai sarbatoare nationala

10 mai 1939. În Piaţa Palatului din Bucureşti, Carol II dezveleşte statuia ecvestră a lui Carol I, unchiul şi predecesorul său pe tronul României. Statuia, maiestuoasă, superbă, o armonie de forme robuste, era opera celebrului Mestrovici, sculptorul din Belgrad, care împodobise capitala României cu atâtea opere de artă. Nu întâmplător regele Carol II voise să dezvelească statuia unchiului său tocmai în ziua de 10 mai. Era zi de sărbătoare, era ziua naţională a României moderne de până la 1947. Aşa fusese concepută din primii ani de domnie a lui Carol I şi aşa intrase în tradiţie.

10 mai era ziua regelui şi a familiei sale sau ziua tuturor românilor? Desigur, mai cu seamă la început, ea avea mai accentuat prima accepţiune. Era ziua în care, în 1866, la Bucureşti, în faţa Parlamentului, Carol I jura că va fi credincios legilor ţării, că va păzi religia românilor, integritatea teritoriului lor şi că va domni ca domn constituţional. Ziua în care îşi exprima devotamentul „fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect pentru lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăşi cu d-voastră soarta cea mai buna ca şi cea mai rea”.

Continue reading →

Sfântul Nicolae

Sfântul Nicolae

Sfânt asociat cu Crăciunul în ţările anglo-saxone. A fost probabil episcop al Myrei în Asia Mică. Se crede că ar fi făcut rost de zestre pentru trei fete sărace, pentru a le salva de prostituţie, şi că ar fi readus la viaţă trei copii care fuseseră măcelăriţi de un călău. A devenit sfântul protector al Rusiei şi al Greciei, al frăţiilor caritabile şi al brokerilor, dar şi al copiilor, marinarilor, fetelor necăsătorite, negustorilor şi cămătarilor. După Reformă, cultul său a dispărut în toate ţările protestante din Europa, cu excepţia Olandei, unde era cunoscut sub numele de Sinterklaas. Coloniştii olandezi au adus tradiţia în New Amsterdam (astăzi oraşul New York) şi americanii vorbitori de limbă engleză l-au adoptat ca Moş Crăciun, care locuieşte la Polul Nord şi aduce daruri copiilor, de Crăciun. În România, Sf. Nicolae este primul care le aduce daruri copiilor, pe 6 decembrie, şi nu se confundă cu Moş Crăciun.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. XI, Ed. Litera, Bucureşti, 2010, pag. 137-138

Ziua Recunoştinţei

Una din sărbătorile cele mai populare la americani este Ziua Recunoştinţei (Thanksgiving). Aceasta îşi are originea în toamna lui 1621, când guvernatorul de Plymouth, William Bradford, i-a invitat pe indienii din împrejurimi să se alăture coloniştilor într-o  sărbătoare de trei zile închinată recunoştinţei pentru belşugul toamnei, din care o mare parte se datora sfaturilor indienilor. Nici curcanul şi plăcinta cu dovleac, mâncăruri tradiţionale la această sărbătoare, nici orientarea pronunţat familială de astăzi nu mai amintesc de prima celebrare din 1621. Proclamată sărbătoare naţională în 1863, este celebrată în a patra zi de joi din noiembrie. Canada a adoptat-o ca  sărbătoare naţională în 1879; aici este celebrată în a doua zi de luni din octombrie.

Sursa: Enciclopedia Universală Britannica, Bucureşti, Ed. Litera, 2010, vol. 16, pag. 343

Halloween – Tradiţie şi sărbătoare

Halloween – Sărbătoare (31 ocombrie) în ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor. Îşi are originile păgâne în sărbătoarea celtică Samhain, celebrată în antichitate în Anglia şi Irlanda, pentru a marca sosirea Anului Nou celtic.

Continue reading →

Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir

La 26 octombrie, creştin-ortodocşii îl prăznuiesc pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir şi făcătorul de minuni, din Tesalonic.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir sau Sfântul Dumitru, izvorâtorul de Mir a fost un martir creștin, sfânt militar din veacul al III-lea care a trăit în vremea împăraților Maximian și Dioclețian în cetatea Tesalonic. A fost martirizat pe la anul 306.

Mitul Dragobetelui

Existand partizani numerosi de o parte si de alta a ambelor tabere, ziua Sfantului Valentin si Dragobetele au intrat involutar intr-un soi de competitie pentru suprematie.

Argumentele sunt complexe, e o confruntare a culturilor, un orgoliu autohton sau o razvratire impotriva comercializarii dragostei si cu toate astea Ziua Indragostitilor preluata de peste ocean pare sa aiba ceva mai multa notorietate, neindoielnic avand parte de o mai mare promovare. Poate e de fapt chiar meritul americanilor pentru asta atata timp cat este deja irefutabila calitatea acestora de „a se vinde” in sensul de a-si scoate in prin plan valorile si cultura cu toata puterea si de ce nu „agresivitatea”. Asadar, daca vrem ca Dragobetele noastru traditional sa recupereze din handicap trebuie poate, mai intai de toate, sa-i cunoastem istoria, sa-l explicam, sa-l intelegem si mai apoi sa ni-l insusim cu adevarat.

Continue reading →

Istoria Sfântului Valentin

Lumea occidentală, şi nu numai, sărbătoreşte, pe 14 februarie, Ziua Sfântului Valentin sau Ziua Îndrăgostiţilor.

Bucurându-se de cea mai mare audienţă în Statele Unite ale Americii şi adoptată mai târziu de europeni, Ziua îndrăgostiţilor este celebrată în epoca modernă sub denumirea de Ziua Sfântului Valentin.

La baza acestei sărbători stau multe legende. Într-una dintre ele, Valentin ar fi fost un martir roman, care în timpul împăratului Claudiu al II-lea ar fi ajutat creştinii şi tinerii care doreau să se căsătorească în ascuns, motiv pentru care a fost condamnat la moarte şi spânzurat la 14 februarie 270.

Continue reading →

Sfântul Ioan Botezătorul

In fiecare an, pe 7 ianuarie, sarbatorim Soborul Sfantului Ioan Botezatorul, zi in care il cinstim pe cel care l-a botezat pe Hristos in Iordan.

Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?

Potrivit Sfintei Scripturi, Ioan Botezatorul a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul. Desi a saltat in pantece, Ioan afirma ca „nu-L stia pe Domnul” (Ioan 1, 31). Aceasta marturisire a lui Ioan este adevarata, caci el nu putea cunoaste din proprie experienta ca Cel purtat in pantecele Mariei este Fiul lui Dumnezeu. Parintele Dumitru Staniloae, comentand acest episod, spune ca Ioan „a simtit venind din Acela o lumina, sau de la Duhul Sfant din El, care l-a facut sa salte de bucurie. Sunt cunostinte care apar in noi in chip tainic, fara niciun efort al nostru de a le castiga”.

Raspunsul la intrebarea „Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?”, il gasim la Evanghelistul Ioan (In 1, 34), care reda marturia Botezatorului: „Cel ce m-a trimis pe mine sa botez cu apa, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorandu-Se si ramanand peste El, Acesta este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant. Si am vazut si marturisit ca El este Fiul lui Dumnezeu” (In 1, 33-34). Parintele Dumitru Staniloae, talcuieste acest eveniment astfel: „Dumnezeu il poate face pe om sa auda in forma omeneasca ceea ce vrea El sa-i spuna, si sa vada in forma in care vad ochii omenesti vointa Sa dintr-un anumit moment. Ioan a fost proroc cand Dumnezeu i-a spus cum va cunoaste pe Fiul Sau intrupat, si a fost apostol cand a vazut pe Duhul Sfant pogorat peste Hristos si a auzit glasul Tatalui cu privire la El. Cum putea vorbi omeneste Fiul lui Dumnezeu intrupat, asa si Tatal Lui a putut „vorbi” sau face pe Ioan sa-L auda vorbind. Se arata si in aceasta ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu”.

Misiunea Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul a inceput sa predice in al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe cand Pontiu Pilat era procuratorul Iudeii (Luca 3, 1-2). El a avut menirea de a pregati poporul pentru primirea lui Mesia si de a-L descoperi pe Acesta si a-L face cunoscut lui Israel. Mesajul principal pe care el il transmitea era: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!”.

Ioan Botezatorul model al smereniei

In conditiile in care, omul cazut in pacat nu mai doreste sa se afirme decat pe sine, se vrea atotputernic si suveran peste tot si toate, Sfantul Ioan Botezatorul, cel care L-a botezat pe Hristos, afirma despre sine: „Nu sunt vrednic, ca plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei” (In 1, 27). Desi afirma de doua ori: „Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii”, iar dupa botezul Domnului in Iordan: „Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El”, marturiseste: „Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.” Pare nefiresc ca un om sa doreasca sa se micsoreze, cu scopul ca aproapele sau sa sporeasca. Firesc ii este omului cazut din har, sa doreasca a creste si a se imbogati pe seama si in dauna celorlalti. Semenii trebuie sa existe pentru un om cazut in pacat, doar sa-l admire si sa-i slujeasca.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar spre a birui mandria. Trebuie sa retinem ca avem capacitatea de a iesi din noi si a ne jertfi pentru aproapele nostru.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Boteazatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, semnifica chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

In calendarele ortodoxe, se face precizarea ca in ziua de 7 ianuarie 2011, avem dezlegare la peste.

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Ioan Botezatorul!

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Craciun fericit!

Istoria lui Mos Craciun

Crăciunul a devenit sărbătoare legală în multe ţări abia în secolul al XIX-lea. Nu au existat brazi împodobiţi şi colinde dintotdeauna. Până la faima actuală de personaj retras în Laponia, care într-o noapte face înconjurul lumii pentru a împărţi daruri, Moş Crăciun a parcurs un drum lung.

Reprezentările lui Moş Crăciun s-au schimbat de-a lungul vremii, astfel că între imaginea acestuia în vechea cultură populară – de frate mai bogat şi mai inimos al lui Moş Ajun – şi imaginea contemporană – de personaj iubit de copii – există mari diferenţe.

Tradiţiile contemporane despre „sfântul” Crăciun, despre Moşul „darnic şi bun”, „încărcat cu daruri multe” sunt printre puţinele influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat.

Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a Solstiţiului de iarnă: la Roma până în secolul al XIII-lea, în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Continue reading →

Se apropie Craciunul

Iarna de poveste

Ziua Nationala a Romaniei

Se împlinesc 20 de ani de când România sărbătoreşte Ziua Na­ţi­o­nală la 1 Decembrie. Este o săr­bă­toa­re tânără, doar două decenii, însă de la evenimentul Marii Uniri se împlinesc 92 de ani.

În 80 de ani de monarhie, 42 de comunism şi 20 de democraţie, România a avut trei zile naţionale.

Prima, la 10 Mai, zi care celebra trei evenimente cruciale pentru istoria noastră:

– Depunerea jurământului de Regele Carol I în faţa Parlamentului (la 1866).

– Proclamarea Independenţei (1877).

– Ridicarea României la rangul de Regat (la 1881, prin încoronarea lui Carol I ca rege).

A doua, 23 August, după 1947, zi ce a cunoscut mai multe reformulări, de la ziua „eliberării noastre de către glorioasa armată sovietică” până la ziua ce omagia „revoluţia de elibe­rare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, zi dedicată cuplului Ceauşescu.

A treia: 1 Decembrie 1918, zi adop­tată după Revoluţie.

1 Decembrie este Ziua Naţională a României, adoptată prin lege după inlăturarea regimului comunist. Din punct de vedere istoric, la 1 Decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi sprijinită de peste 100.000 de români veniţi din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o Rezoluţie prin care s-a consfinţit unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul (cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre) şi Ţara Ungurească (Crişana, Sătmar şi Maramureş) cu România.

Ziua de 1 Decembrie 1918 incununează deci lupta românilor transilvăneni pentru Unitate Naţională şi marchează momentul creării României Mari, situându-se in continuarea precedentelor acţiuni unioniste ale fraţilor din Basarabia (27 martie 1918) şi Bucovina (15 / 28 noiembrie 1918).

Poporul român a stiut atunci sa valorifice admirabil conjunctura internaţională favorabilă creată în urma primului război mondial şi a destrămării imperiilor Ţarist şi Austro-Ungar.

 

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia

Asa cum sublinia si istoricul Florin Constantiniu, “…Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. […]

Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizani Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. […]

Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţionalã care este statul naţional.[…]

O necesitate istoricã – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.”

Sfântul Andrei, ocrotitorul românilor

Creştinii ortodocşi şi romano-catolici îl prăznuiesc, pe 30 noiembrie, pe Sfântul Andrei, ocrotitorul României, deoarece a propovăduit creştinismul pe acest teritoriu şi a botezat primii locuitori pe ţărmul apusean al Mării Negre.

Potrivit scrierilor, după porunca lui Iisus de a face cunoscută Evanghelia în lume, lui Andrei, cel dintâi chemat la apostolie, i-a revenit prin sorţi şi zona Mării Negre, el propovăduind creştinismul în Dobrogea, Macedonia, Tracia şi Ţarigrad (Constantinopol).

Apostolul a botezat greci şi geto-daci din aceste teritorii şi a hirotonit primii episcopi şi preoţi, aşa cum făcea Apostolul Pavel în călătoriile sale misionare. În felul acesta se explică faptul că episcopia cea mai veche de pe teritoriul României este cea de la Tomis, Constanţa de astăzi.

Odată cu urcarea lui Decebal pe tronul Daciei, raporturile cu Roma s-au înrăutăţit. Sfântul Andrei a continuat să convertească la creştinism numeroşi localnici. Un ecou negativ la curtea imperială l-a avut puterea de convingere a Sfântului Apostol asupra surorii lui Egheat, Maximilia. Personaj influent, Egheat era numit marele persecutor al creştinilor iar convertirea surorii lui la creştinism a fost considerată un afront la adresa celor care se închinau în faţa idolilor.

Răzbunarea lui a fost cruntă. Sf. Apostol Andrei a fost pironit pe crucea pe care o purta cu sine, în formă de X. În timpul supliciului, s-a stârnit o mare furtună, care i-a izgonit pe cei care asistau la cumplita scenă. La rugăciunea Sfântului Andrei, furtuna s-a potolit şi martirul Andrei a trecut la cele veşnice în ziua de 30, anul 87 (după alte surse 97), la vârsta de aproape 90 de ani.

Pe teritoriul ţării noastre au rămas semnele trecerii acestui sfânt: locuinţa din peştera situată pe Valea Casimcei, o alta în localitatea Basarabi-Murfatlar, renumita Fântână a Sfântului Apostol Andrei de la Mănăstirea Dervent, de numele căreia se leagă numeroase minuni, dar şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului pictată de Sfântul Apostol Luca, adusă de Sfântul Andrei şi descoperită în Biserica Mănăstirii Nămăieşti din judeţul Argeş.

Moaştele Sfântului Andrei au fost aduse la Constantinopol şi aşezate în Biserica Sfinţilor Apostoli în anul 357. În timpul Cruciadei a IV-a, Cardinalul Petru de Capua a dus moaştele în Italia, în catedrala din Amalfi. În 1462, în timpul Papei Pius al II-lea, capul Sf. Andrei a fost dus la Roma. De aici, el a revenit în Patras, oraşul martiriului său.

Frate mai mic al Sfântului Apostol Simon, Petru, iniţiat din copilărie să scrie şi să citească Legea şi cărţile profeţilor, Sf. Apostol Andrei a fost un valoros martor la primele cruciade din istoria creştinismului. Scrierile sfinte istorisesc că Sf. Andrei avea chemare spre înţelegerea tainelor dumnezeieşti.

De sărbătoarea Sfântului Andrei, 644.994 de români îşi aniversează onomastica.

sursa: agerpres