Arhive etichetă: Riga Crypto si lapona Enigel

Ion Barbu – Viaţa şi opera (ultima parte)

Ion Barbu - desen de Marcel Iancu

Tot o tulburare a armoniei se găseşte şi în Riga Crypto şi lapona Enigel, şi ea se dovedeşte la fel de funestă. Crypto, „regele ciupearcă”, visând la unirea cu o fiinţă omenească, care însă e însetată de lumină, încearcă s-o aducă pe lapona Enigel în spaţiul securizant, închis, al propriei condiţii, „în somn fraged şi răcoare”. Prelungită imprudent, tentativa expune din nou increatul logicii aspre, implacabile a viului — care nu e alta decât consumul, alterarea, altfel spus, moartea: „Dar timpul, vezi, nu adăsta,/ Iar soarele acuma sta/ Zvârlit în sus, ca un inel”.

Părăsirea paradisului inexistenţei, chiar şi dintr-o aspiraţie superioară, se dovedeşte tragică. Deschizându-şi micile porţi ale sufletului său mare către o făptură omenească, „regele ciupearcă” devine el însuşi uman, ieşind astfel din propria perfecţiune, de făptură — ca şi melcul cel „nătâng” — suficientă sieşi. „Sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el”: excepţionalul vers dinspre finalul poemului Nastratin Hogea la Isarlâk condensează o întreagă filosofie. „Cu mâinile şi gura aduse la genunchi”, încovoiat, încovrigat, Nastratin Hogea desenează, prin chiar trupul său, de carne şi sânge, un cerc – adică un simbol al perfecţiunii; iar Isarlâkul ce-l asistă, cetatea „la mijloc de Rău şi Bun”, e implorată să nu se schimbe, să nu-şi dea perfecţiunea de „târg temut, hilar / Şi balcan-peninsular” pe o metamorfoză cât de promiţătoare: „ — Raiul meu, rămâi aşa!” (Isarlâk). „Aşa”, adică „într-o slavă stătătoare”. Acest Levant ideal, găsindu-şi mulţumirea şi justificarea în propria placiditate şi stagnare, e, poate, „ultima Grecie”, acea Grecie impersonală şi în afara istoriei, capabilă, după Barbu, a face concurenţă „duratei curente”.

Continuă citirea →