Arhive etichetă: Renasterea

Din istoria copilăriei. Renașterea

copii RenastereEpoca pe care ne-am obișnuit, în mod convențional, să o numim „Renaștere” aduce o accentuare a sensibilității față de copilărie, începând din orașele în care se naște, încetul cu încetul, familia „modernă”, formată din cuplu și din copiii acestuia. Strămoșii se îndepărtează tot mai mult, atotputernicia spiței se estompează, iar copiii își capătă, treptat, individualitatea.

La sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de al XVI-lea, artiști ca Leonardo, Rafael sau Michelangelo plasează, în reprezentările religioase, lângă Fecioara Maria, un copil Iisus gol, care știe deja să meargă. Sensibilitatea occidentală își manifestă, astfel, uimirea în față miracolului copilăriei. Figura copilului Iisus își pierde răceala hieratică din secolele anterioare și devine aceea a unui copilaș care se cuibărește în brațele mamei sale, se joacă cu micul Ioan Botezătorul, se amuză cu o floare sau cu o pasăre. Adulții din picturi privesc către Pruncul Sfânt cu dragoste și cu tandrețe. Correggio, Donatello sau Luca Della Robbia redescoperă copilăria în lucrările lor și pictează bucuria începutului de viață. Treptat, reprezentările copilăriei vor coborî dinspre arta sacră spre cea profană, atunci când oamenii cu stare, fie ei aristocrați sau burghezi, vor dori să-și imortalizeze copiii portretizându-i.

Autonomia din ce în ce mai mare a familiei nucleare duce și la dezvoltarea iconografiei de familie. Într-un triptic pictat de Gerard Horenbout, în prima jumătate a secolului al XVI-lea , îl putem vedea pe Lievin Van Pottelsberghe, consilier-casier al lui Carol Quintul, împreună cu nevasta și cei cinci copii ai săi. Dar patru dintre copii țin în mâini cruciulițe, ceea ce, explică istoricul Jean Delumeau, e semn că nu mai erau în viață la data pictării tabloului. Părinții, însă, nu au vrut să uite chipurile copiilor dispăruți, dovadă evidentă a unei modificări a sensibilității față de copilărie.

Renașterea aduce cu ea tristețea profundă la moartea copiilor. Jan Kochanowski (1530-1584), marele poet polonez, scria în cele Nouăsprezece bocete, închinate fetiței lui Ursula, moartă la vârsta de patru ani: „Iar tu, mângâierea mea, nu îmi vei fi înapoiată în vecii vecilor și nu vei mai veni să pui capăt pustiirii mele. Ce să fac, ce să fac, decât să mă aștern și eu la drum și să mă țin de umbra subțire a pașilor tăi? Acolo am să te văd, deie Domnul, dar tu fă-ți vânt cu scumpele tale brațe mici și aruncă-te de gâtul tatălui tău.” Continuă citirea →

Femeia Renaşterii. Mama şi copilul (II)

femeie si copil din perioada renasterii

Îngrijorarea pentru moartea copilului pândea mereu, la fiecare naştere. Mamele din epoca Renaşterii îl considerau pe nou-născut ca pe un fel de fiinţă tranzitorie, căreia i se putea dedica numai o afecţiune provizorie, chiar dacă foarte intensă. Cavalerul francez de la Tour Landry (1371) îşi prevenea fiicele să nu se bucure prea mult pentru naşterea unui copil şi să nu o sărbătotească cu prea mult fast: Dumnezeu putea fi mâniat, iar copilul putea muri. Reformatorul englez John Wicliffe le sfătuia rece pe mame să-i mulţumească lui Dumnezeu că, în milostenia lui, luase un copil de pe această lume.

Iubiţi sau nu, copiii supravieţuitori erau alăptaţi la piept între optsprezece şi douăzeci şi patru de luni. Mai mult nu se putea face, iar aceasta era o altă misiune specifică a femeii. În satele şi orăşelele din întreaga Europă, cea mai mare parte a femeilor adulte alăptau unul sau mai mulţi copii în cea mai mare parte a timpului: pe al lor personal şi, după cum vom vedea, pe ai altora.

Femeile bogate îşi abandonau copiii la doici

Femeile din nobilime şi patriciat, de la curţile şi din oraşele Europei Renaşterii, refuzau să-şi alăpteze copiii. Refuzul lor se ciocnea de impunatoarea serie de avertizări ale umaniştilor şi medicilor, care recurgeau la autoritatea, pe cât de veche, pe atât de venerabilă, a lui Aristotel şi Plutarh. Sfântul Bernardino le amintea în mod solemn femeilor adunate în piaţă pentru a-l asculta că atunci cînd dădeau la doică un copil cădeau într-un păcat mortal. Francesco Barbaro, autorul elegantului şi atât de răspânditului tratat De re uxoria (1415), declara că era o îndatorire naturală a femeii să-şi hrănească la piept propriul copil. Laptele mamei al cărei pântece a purtat copilul este hrana cea mai potrivită pentru el. Un secol mai târziu, spaniolul Juan Luis Vives a formulat din nou această observaţie în faimoasa lui lucrare dedicată educaţiei femeii, De institutione foeminae Christiane, din 1529. Aceeaşi sugestie se repeta în afara mediului umanist, în manuale şi în predici, atât în cele catolice, cât şi în cele protestante.

Continuă citirea →

Idealul uman al Renaşterii

Marsilio Ficino

Din punct de vedere al eşafodajului teoretic şi ideologic, Renaşterea a marcat triumful umanismului. Impulsul raţional şi critic al umaniştilor s-a amplificat: individul, ca unitate trup-spirit, se defineşte prin autocunoaştere raţională, voinţă de a şti şi de a acţiona, responsabilitate şi libertate. Îndatorirea omului pe pământ este descoperirea de sine şi descoperirea lumii, pe care o reproduce prin cuvânt şi formă, potrivit definiţiei pe care J. Buckhardt a dat-o Renaşterii ca fenomen de civilizaţie. Înzestrat de Dumnezeu cu capacităţi cognitive (intelectul), omul beneficiază de liber arbitru: are deci puterea de a alege neconstrâns între bine şi rău.

Disputa legată de capacitatea fiinţei umane de a discerne şi alege în cunoştinţă de cauză a căpătat aspecte teologice, ea opunând pe partizanii libertăţii şi responsabilităţii cognitive şi etice (Erasmus, Rabelais) adepţilor predestinării, în frunte cu părinţii Reformei protestante, Martin Luther şi Jean Calvin. „Fă ce vrei”, deviza membrilor congregaţiei Thelême („aşa-mi place”) din romanul Gargantua şi Pantagruel al lui François Rabelais, se întemeiază însă nu pe bunul plac, ci pe asumarea principiului creştin exprimat de Sfântul Augustin „Iubeste şi fă ce vrei.” Iubirea creştină, ca sursă de cunoaştere prin contopirea cu esenţa divină, este călăuza fiinţei prin hăţişurile lumii. Adevărul uman este relativ şi particular. Adevărul absolut este adevărul lui Dumnezeu cu care intelectul, prin iubire, se contopeşte. Sufletul, care este esenţa fiinţei, este o frântură din divinitate, arată umanistul florentin Marsilio Ficino pe urmele lui Platon, este oglinda trupului. Frumuseţea, ca atribut al divinului, este aşadar dăruită şi omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Iar prin iubire spirituală omul se împărtăşeşte din valorile supreme. Aceasta este, în esenţă, tendinţa majoră a primei Renaşteri, a aşa-numitului Quattrocento (Renaşterea florentină), dominat de spiritul Academiei neoplatonice patronată de Lorenzo Magnificul.

Continuă citirea →

Renaşterea. Ipostaze politice şi economice

Henric VIII, regele Angliei

Umanismul, care este o mişcare de idei ce propune un nou ideal uman şi un model de viaţă deosebit de al Evului Mediu, se împlineşte şi desăvârşeşte într-o formă de civilizaţie – Renaşterea, care îmbracă multiple aspecte: politice, economice, juridice, sociale, spre a culmina cu cele artistice. Astfel încât, privită ca un corolar al umanismului, Renaşterea este un fenomen istoric, adică un fapt de civilizaţie europeană care, depăşind modelul medieval, pune bazele lumii moderne.

Perioada Renaşterii este marcată în esenţă de sfârşitul feudalităţii şi apariţia statelor centralizate, prin încheierea procesului de unificare a teritoriului naţional. Dacă Italia rămâne un spaţiu al oraşelor-stat, condiţie esenţială în configurarea modelului umanist de individualism liber, în celelalte zone geografice fenomenul politic major, care configurează şi alt model ideologic, este acela al unităţii de putere. O „putere descendentă”, de sus în jos, puterea de drept divin a monarhului, fundamentală teoretic şi juridic mai târziu, în secolele XVI-XVII, de către juristul francez Jean Bodin şi filosoful englez Thomas Hobbes, dar pusă în practică deja în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Continuă citirea →

Renaşterea – Istoria unei epoci

Michelangelo - David, capul

RENAȘTEREA – epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, secolele 14-16, perioada de tranziţie de la societatea medievală la cea modernă. Renaşterea a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc.

Continuă citirea →