Arhive etichetă: renastere

Renaşterea şi Umanismul. Renaşterea în Italia. Influenţe culturale în Europa

unde au aparut umanismul si renastereaumanistipersonalitati ale renasterii italienepersonalitati ale renasterii in europaumanismul in spatiul romanesc

Femeia Renaşterii. Mama şi copilul (I)

femeia in perioada renasterii

La sfârşitul Evului Mediu şi la începutul Renaşterii, din gravuri, din portrete, din vitralii, Maica Domnului i-a surâs pentru întâia oară pruncului; mama îl ţine la piept, iar pruncul este bucuros, apărînd plin de vitalitate. Cultura explozivă a Renaşterii se naşte din această îmbrăţişare dintre mamă şi fiu, pe care sculptura gotică şi culoarea secolului al XV-lea o proiectează într-o dimensiune eternă. Omul Renaşterii se naşte din femeia Renaşterii.

Bărbatul Renaşterii are multe chipuri, uşor de individualizat. Femeia Renaşterii, însă, pare aproape lipsită de chip. Un bărbat poate fi principe sau războinic, artist sau umanist, negustor sau cleric, savant sau aventurier. Femeia îşi asumă rareori asemenea roluri şi, dacă o face, nu acestea sunt rolurile care o definesc, ci altele: ea este mamă sau fiică sau văduvă; fecioară sau prostituată, sfântă sau vrăjitoare, Maria sau Eva sau amazoană. Aceste identităţi (care i se trag exclusiv de la sexul de care aparţine) o acoperă cu totul, stingându-i aproape orice altă personalitate la care aspiră.

De-a lungul întregii perioade a Renaşterii, femeia luptă pentru a se exprima pe sine. Este însă o luptă destinată eşecului, dat fiind că, de la sfârşitul Renaşterii, rolurile destinate femeii au fost reconfirmate la toate nivelurile societăţii şi ale culturii, iar condiţia ei nu a avansat, ci s-a îndreptat către un declin progresiv.

Continuă citirea →

Renaşterea artistică

Michelangelo - Crearea lui Adam, capela Sixtina

Pentru uzul comun, Renaşterea este perioada unei extraordinare performanţe artistice. O întreagă direcţie istoriografică valorizează în primul rând componenta artistică, marea eflorescenţă a picturii, sculpturii şi arhitecturii produse îndeosebi în spaţiul italic.

Renaşterea a însemnat între altele şi o modificare a conceptelor artistice. Dacă pentru omul medieval lumea, dincolo de aspectele imediate, are o componentă transcendentă – ea este lumea lui Dumnezeu, lumea de dincolo – pentru omul renascentist universul este plural. Spiritul divin se manifestă în lume, lumea însăşi fiind o formă a divinităţii. Pentru omul Renaşterii, lumea se manifestă aşadar şi în latura ei vizibilă. Universul renascentist beneficiază de o ordine vizuală. Aceasta constituie corespondentul ordinii exclusiv spirituale, specifice Evului Mediu. Pentru omul Renaşterii, lumea are o formă, pentru că Dumnezeu creează lumea dându-i formă. Michelangelo a ilustrat în pictura executată pe plafonul Capelei Sixtine de la Vatican constituirea formei umane: Dumnezeu îi transmite suflul viu lui Adam, pe care îl modelase din lut, dându-i formă după chipul şi asemănarea sa.

Continuă citirea →

Renaşterea literară

Dante Alighieri

Pornit ca o recuperare critică a Antichităţii, umanismul s-a manifestat în primul rând în comentariul critic (filologic) al operelor greco-latine şi apoi prin cultivarea acelor genuri literare în care cei vechi excelaseră: poezia şi proza. Literaţii renascentişti au scris aşadar poezii epice (poeme, epopei) sau lirice (ode, satire) sau proză după model antic, în limba latină, dar foarte curând s-a produs o diversificare extraordinară a genurilor, speciilor şi temelor literare abordate. Preluând temele liricii medievale a trubadurilor, poeţii italieni grupaţi în mişcarea numită il dolce stil nuovo (stilnoviştii) au compus o poezie de dragoste remarcabilă.

Din acest grup a făcut parte iniţial şi florentinul Dante Alighieri (1265-1321), considerat ultimul poet medieval şi primul poet al Renasterii. Opera lui, compusă în latină şi italiană (în dialectul toscan, care stă la baza limbii literare italiene) cuprinde o capodoperă, vastul poem Divina Comedie, care este un summum al gândirii postmedievale şi prerenascentiste, un poem teologic şi alegoric. Scris în italiană, poemul imaginează o călătorie a lui Dante prin infern, purgatoriu şi paradis, fiind un fel de echivalent al tratatelor teologice scolastice, pe care le depăşeşte prin amploarea viziunii şi prin profunzimea lirică. Lungul drum, de fapt o genială anticipare a viziunii sincretice a Renaşterii despre unitatea şi diversitatea lumii, reprezintă apoteoza iubirii ca principiu fondator al universului creat de Dumnezeu.

Continuă citirea →

Florenţa lui Lorenzo Magnificul

În anul 1469, Lorenzo de Medici devine cetăţean de onoare al Florenţei. El este supranumit Magnificul datorită calităţilor sale în domeniile politicii şi diplomaţiei şi pentru însuşirile sale deosebite de protector al culturii, care va deveni simbolul Florenţei secolului al XV-lea şi, în general, simbolul Renaşterii italiene.

Continuă citirea →

Femeia în istorie – putere şi seducţie

În 1586, celebrul jurist francez Jean Bodin nu ezita să exileze femeile la marginea vieţii civile, considerând că „ar trebui să fie ţinute departe de orice magistratură, de locurile de comandă, de judecăţi, de adunările publice şi de consilii, ca să se ocupe doar de treburile lor femeieşti şi domestice”. Bazânduse pe o dublă moştenire culturală — cea greco-romană şi cea iudeo-creştină — marele teoretician al suveranităţii statului absolutist modern reafirma o convingere veche cât societatea occidentală. În întreaga Europă, ţinând seama de slăbiciunea intelectuală, morală şi psihică intrinsecă naturii lor, femeile trebuiau excluse de la putere; numai bărbaţii erau cetăţeni cu drepturi depline, numai lor le era îngăduit să domnească.

Anna de Bretania

Obiceiurile şi legile nu fuseseră însă totdeauna atât de defavorabile sexului frumos şi nu cu mult timp în urmă, în cadrul sistemului feudal francez, femeile se bucuraseră de un tratament mai puţin drastic. Într-adevăr, până în secolul al XIV-lea, în absenţa capului de familie, îi ţineau locul şi aveau dreptul de a moşteni titluri şi feude, administrându-şi ele însele propriile moşii. Un exemplu în acest sens este cazul Annei de Bretania care, căsătorită întâi cu Carol al VIII-lea şi apoi cu Ludovic al XII-lea, aşadar de două ori regină a Franţei, nu încetase niciodată să se ocupe personal de administrarea ducatului pe care-l adusese ca zestre coroanei franceze.

Ca şi doamnele din nobilime, şi cele aparţinând burgheziei şi claselor de jos avuseseră în trecut o libertate mai mare de acţiune, începând cu dreptul de a practica legal meseriile cele mai diverse, de a întreprinde opere de caritate şi de asistenţă pentru săraci, în spitale şi pe străzi, de a se organiza în comunităţi şi confrerii, creând mişcări spirituale, instituind ordine religioase şi mănăstiri.

Legate de societatea feudală, aceste manifestări de autonomie feminină au dispărut odată cu Renaşterea. În cursul secolului al XIV-lea (în cadrul unei schimbări profunde, cu rădăcini în secolul precedent, a modului de a gândi politica şi instituţiile, în care conceptul de „respublica” l-a înlocuit treptat pe cel medieval de drept genealogic, iar autoritatea seniorului pe cea a regelui) a început să-şi facă loc o nouă concepţie asupra familiei. Aceasta apărea acum ca temelie pe care se sprijinea edificiul statului modern; mai mult, familia devenea un fel de republică la scară redusă, condusă de capul familiei şi perfect speculară republicii propriu-zise. Stabilitatea, echilibrul şi autonomia ei erau de aceea de o importanţă vitală atât pentru sfera privată, cât şi pentru cea publică, iar legiuitorii nu precupeţiseră prevederile care o puneau la adăpost de ameninţările potenţiale — iraţionalitatea, lipsa de răspundere, inconstanţa derivate din natura feminină.

Asemenea busturilor antice cu două feţe, femeia din secolul al XVI-lea se înfăţişa ca angelică şi deopotrivă diabolică, putea induce elevaţie spirituală sau pierzanie morală — dar reprezenta oricum o enigmă. Între cei care înclinau spre o viziune demonică asupra feminităţii se afla bunăoară Jean Bodin, care, în cartea lui Demonomanie des sorciers, apărută în 1580, le acuza pe fiicele Evei de perseverenţă în apucăturile lor subversive şi de a se afla în înţelegere cu Satana.

În războiul preventiv împotriva insidiilor sexului slab, era considerată necesară supunerea totală a femeii faţă de autoritatea masculină şi circumscrierea acţiunii ei în interiorul sferei casnice. În acest fel, era sacrificată, drept garanţie a ordinii familiale, nu numai libertatea ei, ci însăşi personalitatea ei juridică, întrucât femeia nu trebuie să mai aibă altă identitate în afara celei de fiică, soţie sau văduvă (doar văduvia îi putea garanta, de altfel, o anumită autonomie civilă).

În interpretare literală, „incapacitatea feminină” însemna că, fără autorizaţia rudelor pe linie bărbătească şi a regelui, femeile aproape că nu aveau o personalitate juridică autonomă. O soţie, de pildă, nu putea dispune liber de propriile bunuri sau să-şi ia angajamente, să depună mărturie. Acolo unde echilibrul instituţiei matrimoniale o cerea, era totuşi îngăduit soţiei, mamei şi îndeosebi văduvei să redacteze acte — testamente, donaţii, legate, care în orice caz erau supuse controlului legilor.

Apărarea instituţiei familiei nu putea însă să lase deoparte apărarea într-un fel oarecare a demnităţii soţiei, din moment ce legătura matrimonială o punea oricum în centrul vieţii domestice. Femeia trebuia aşadar să fie tratată cu respect şi, pe plan material, era protejată prin comuniunea bunurilor şi prin douaire, un fel de rentă viageră care-i garanta autonomia economică în caz de deces al soţului. În schimb, juriştii, moraliştii, oamenii bisericii erau de acord în a-i cere obedienţă, castitate, parcimonie, atitudine rezervată şi nu încetau să se întrebe asupra metodelor educative cele mai potrivite pentru a-i cultiva aceste virtuţi.

Dar care era tipul de educaţie de dorit? Slabă şi limitată, era inteligenţa feminină în stare să acceadă la ordinea raţională? Iar cunoaşterea nu risca oare să încurajeze defecte inerente naturii fiicelor Evei, precum curiozitatea şi orgoliul?

Christine de Pisan

Prima care şi-a ridicat glasul de protest a fost, la începutul secolului al XV-lea, Christine de Pisan, care susţinea că era suficient să trimiţi fetele la şcoală pentru a le dezvolta inteligenţa deopotrivă cu cea a băieţilor colegi de generaţie. Un secol mai târziu, deşi dădea dovadă de o atitudine mult mai liberală decât majoritatea contemporanilor săi faţă de sexul frumos, Montaigne continua să fie intim convins de superioritatea intelectuală a bărbaţilor şi se limita să observe că studierea istoriei şi filosofiei putea să ajute femeile să suporte nedreptăţile şi abuzurile din partea bărbaţilor, ale căror victime erau.

Nu resemnare, ci doar amărăciune indica, în schimb, strigătul lansat în 1626 de Marie de Gournay, fiică adoptivă a lui Montaigne, în Grief des dames„Fericit eşti, cititorule, dacă nu aparţii sexului care, lipsit de libertate, se vede respins de la orice bunuri, ca şi de la aproape toate virtuţile. Nici n-ar fi putut fi altminteri, din moment ce îi este negat accesul la sarcinile, ocupaţiile şi funcţiile publice, adică la putere, întrucât numai în exercitarea cu moderaţie a acesteia din urmă se formează bună parte dintre virtuţi. Un sex căruia, drept singură fericire, drept virtuţi unice şi suverane, i se lasă ignoranţa, servitutea şi posibilitatea de a trece drept stupidă, dacă acest joc îi place”.

În cadrul marii reînnoiri spirituale promovate de Contrareformă, deşi în polemică faţă de protestanţi, care îi îndemnau pe credincioşi, fără deosebire de sex, spre lectura nemijlocită a textelor sacre, Biserica Catolică a fost obligată să înfrunte problema educaţiei femeilor prin elaborarea unei pedagogii inspirate de cultul Fecioarei, care, de la un tratat la altul, urmărea un singur obiectiv: neutralizarea componentei obscure şi demoniace stând la pândă în natura feminină şi, luând drept model virtuţile încarnate de Fecioara Maria — puritatea, blândeţea, caritatea — să pregătească fetele hărăzite să trăiască în lume pentru a realiza în mod fericit vocaţia lor de soţii şi de mame creştine.

În Franţa secolului al XVI-lea, înrăutăţirea condiţiei femeii pe plan juridic şi religios a coincis totuşi cu o primă şi incontestabilă afirmare a prestigiului ei intelectual. După modelul oferit de tratatul De claris mulieribus al lui Boccaccio, tradus în Franţa la cererea Anei de Bretania, soţia lui Carol al VIII-lea, a apărut şi în Franţa o tradiţie literară destinată unui succes durabil, centrată pe elogiul femeii puternice şi al femeii savante. Era vorba de o literatură encomiastică, ţintind îndeosebi omagierea principeselor şi doamnelor ilustre, literatură scrisă aproape în exclusivitate de bărbaţi; succesul acesteia atesta existenţa unui public feminin. Un public de cititoare aparţinând elitelor aristocratice şi burgheze, care cereau literaturii, îndeosebi celei de reflecţie morală, poeziei şi romanului, o imagine idealizată a femeii, în care aceasta să se poată, în sfârşit, recunoaşte.

Margareta de Navara

Dar adevărata noutate a acestei „renaşteri” feminine o constituie intrarea sexului frumos în arena literară. În Evul Mediu existaseră mai multe scriitoare faimoase, dar „nimic, în discursul lor, nu lăsa să transpară conştiinţa unei «specificităţi»”. Şi invers, începând cu opera inaugurală a Christinei de Pisan, Le Tresar de la cite des dames, apărută în 1497, micul grup de autoare din secolul al XVI-lea — să amintim cel puţin numele lui Pernette du Guillet, Louise Labe, Catherine şi Madeleine Des Roches şi, spre sfârşitul veacului, pe Marie le Jars de Gournay — avea în comun un unic proiect, a cărui intenţie nu putea să scape contemporanilor: de a contesta monopolul masculin aproape total asupra scrisului şi de a lua direct cuvântul pentru a vorbi, mai mult sau mai puţin mascat, despre ele însele, despre propriile gusturi, sentimente şi aspiraţii profunde.

Încă dintru început însă, scriitoarele (cu câteva excepţii răsunătoare) au evitat ciocnirile directe, din care ar fi ieşit inevitabil în pierdere, şi au urmat căi ocolite, profitând de fiecare dată de ocaziile potrivite.De altfel, ele ştiau că pot invoca în apărarea lor precedente inatacabile: cele care dăduseră exemplul şi luaseră condeiul în mână nu fuseseră oare două principese? În fruntea cortegiului se afla Anne de France, fiica lui Ludovic al Xl-lea, sora mai mare a lui Carol al VIII-lea şi ducesă de Bourbon (1461-1522), cea care, după ce ţinuse în mâini frâiele guvernării în timpul minoratului fratelui său, se înconjurase de o curte strălucitoare, deschisă scriitorilor şi artiştilor, şi se hotărâse să încredinţeze tiparului, în 1521, învăţăturile sale către fiica ei, Suzanne. Urma apoi cea mai ilustră dintre toate, marea Marguerite, sora lui Francisc I şi soţia regelui Navarrei, „perfect suverană în poezie, doctă în filosofie, expertă în Sfânta Scriptură”. Prima poetă franceză publicată, Marguerite de Navarre aborda cu aceeaşi pasiune intelectuală şi cu acelaşi talent temele cruciale ale amorului sacru şi ale amorului profan. Trei generaţii mai târziu, o altă Marguerite, fiica lui Henric al II-lea şi a Caterinei de Medici, şi ea regină a Navarrei, va inaugura memorialistica feminină povestind tragicele vicisitudini ale vieţii sale.

Desigur, nimeni nu punea în discuţie necesitatea unei educaţii umaniste şi a unei pregătiri intelectuale pentru principesele regale şi pentru doamnele din înalta aristocraţie — dar aceasta privea un număr extrem de mic de reprezentante ale sexului frumos, destinate prin naştere unor roluri oficiale de înaltă responsabilitate. Deşi excepţionale, asemenea cazuri constituiau o dezminţire strălucită a clişeelor misogine privind tarele proprii naturii feminine şi reprezentau o încurajare implicită şi o cauţiune morală importantă pentru ambiţiile intelectuale ale suratelor lor de rang inferior.

Nici măcar o descendenţă regală nu putea însă conferi femeilor aceleaşi drepturi cu ale bărbaţilor şi legea salică era în acest sens dovada cea mai grăitoare. În virtutea unei străvechi interdicţii, care data de pe vremea lui Pharamond, rege mitic al francilor, şi spre desebire de ceea ce se întâmpla în alte ţări europene, în Franţa femeile erau excluse de la succesiunea la tron, sarcina de a asigura continuitatea dinastică fiind rezervată descendenţei masculine. Doar regele deţinea puterea, în vreme ce regina nu avea alt statut decât acela de soţie.

Nu fusese totdeauna aşa. Legea salică era o instituţie juridică relativ recentă, inventată de istorici şi jurişti în cursul secolelor XIV-XV, pentru a garanta întâi de toate independenţa şi unitatea teritorială a ţării. În Franţa medievală, coroana fusese transmisă, într-adevăr, cu respectarea dreptului primului născut, fără deosebire de sex, până când în 1316, la dispariţia lui Ludovic al X-lea, fratele suveranului, Filip de Poitiers, reuşise să determine recunoaşterea lui ca rege, profitând de minoratul nepoatei Jeanne, căreia i-ar fi revenit dreptul la coroană. Şase ani mai târziu, fiicele lui Filip al V-lea au fost victime ale aceluiaşi abuz şi şi-au văzut uzurpate drepturile de către fratele tatălui lor. Şi când, la rândul său, Carol al IV-lea cel Frumos a murit lăsând doar moştenitoare, acestea au fost automat excluse de la succesiune doar în temeiul exemplului celor două domnii precedente. Dar întrucât Carol al IV-lea nu avea fraţi, cine trebuia să ia coroana? Dacă s-ar fi ţinut seama de legătura de rudenie cea mai strânsă cu regele defunct, aceasta i-ar fi revenit lui Eduard al III-lea al Angliei, nepot pe linie maternă al lui Filip cel Frumos. Însă adoptarea acestei soluţii ar fi însemnat trecerea sub jurisdicţia unui suveran străin; de aceea, baronii francezi au preferat să-şi orienteze alegerea către Filip de Valois — Filip al VI-lea — descendent pe linie masculină al lui Filip Temerarul.

Introdusă pe ascuns pentru a susţine ambiţiile lui Filip al V-lea şi Carol al IV-lea, interdicţia ca femeile să poată accede la tron a fost astfel extinsă şi la descendenţa lor masculină, (încă de pe vremea Războiului de O Sută de Ani, începuse să se ia act de faptul că, în urma unei politici matrimoniale care hărăzea tot mai des principesele de sânge regal unor suverani din alte ţări, succesiunea pe linie feminină putea expune coroana riscului de a sfârşi în mâinile unui principe străin.)

Începând cu acest moment şi pe întreaga durată a Renaşterii, diferite generaţii de erudiţi şi de jurişti şi-au pus talentul şi ştiinţa în slujba ireversibilităţii acestei măsuri. Mitul originilor, ponderea unei tradiţii juridice autohtone ce trebuia contrapusă cu mândrie celei romane, teoretizarea caracterului sacru al monarhiei franceze, care comporta rolul sacerdotal al regilor, imposibil de extins la femei, autoritatea masculină ca principiu unificator al noii concepţii asupra statului în toate articulaţiile ei erau argumentele în favoarea excluderii femeilor de la exerciţiul puterii. Deşi era vorba de motivaţii cărora era greu să li te opui în vremuri în care Franţa se angajase în afirmarea propriei sale identităţi culturale şi în impunerea prestigiului său pe scară europeană, ceea ce a conferit legii salice caracterul său de necesitate incontestabilă a fost repertoriul de clişee misogine, şi în primul rând acela al „imbecilităţii de judecată” a sexului slab.

Şi totuşi, supus probei faptelor, secolul al XVI-lea nu a constituit oare o dezminţire categorică a interdicţiilor care grevau asupra sexului frumos? Nicicând ca în Europa acestui secol un număr atât de relevant de femei — fiice, surori, soţii, mame, amante — n-a avut acces la responsabilităţi înalte, nu şi-a exercitat influenţa asupra politicii, nu a guvernat personal. În ciuda anatemelor predicatorilor, Maria Tudor mai întâi şi apoi sora ei, Elisabeta, s-au urcat cu titlu deplin pe tronul Angliei, în vreme ce Maria Suart purta coroana Scoţiei. Mătuşă a împăratului Carol al V-lea şi o vreme logodnică a lui Carol al VIII-lea de Valois, Margareta de Austria avea să domnească, la rândul ei, cu abilitate şi prudenţă, asupra Ţărilor de Jos. Pentru a nu mai vorbi despre Renata de Franţa, care a jucat la Ferrara un rol religios şi cultural de mare rezonanţă.

Şi dacă în Franţa legea salică excludea femeile de la succesiunea dinastică, multe dintre reginele care aveau să se succeadă, alături de suveranii casei de Valois, vor avea, împreună cu mamele şi surorile lor, o mare înrâurire asupra evenimentelor din ţară. Luiza de Savoia, mama lui Francisc I, a guvernat în numele fiului său, în anii dramaticei perioade de prizonierat în Spania a acestuia, şi a purtat pentru el tratative diplomatice extrem de delicate, dând dovadă de un adevărat geniu politic, în vreme ce sora regelui, Marguerite, căsătorită cu regele Navarrei, nu şi-a ascuns simpatiile pentru religia reformată şi a făcut din curtea sa un mare centru de cultură umanistă, dând strălucire literaturii franceze atât prin poezia ei de inspiraţie mistică, cât şi printr-o celebră culegere de nuvele în maniera lui Boccaccio, Heptameronul.

Fiica Margueritei, Jeanne d’Albret, regină a Navarrei, şi-a consacrat în schimb inteligenţa ieşită din comun intereselor cauzei protestante şi ale fiului său, tânărul Henric de Bourbon, menit să domnească într-o zi asupra întregii Franţe. Nu se poate uita nici că, la moartea soţului ei, Henric al II-lea, survenită în 1559, timp de circa treizeci de ani, în toiul războaielor religioase, o regină, Caterina de Medici, va fi cea care va recurge la toate expedientele posibile, inclusiv la cele extreme, pentru a tutela interesele coroanei şi a apăra integritatea regatului.

Diane de Poitiers

În Franţa secolului al XIV-lea, nu doar suveranele şi principesele vor ocupa primul plan. În absenţa lor, alături de ele şi adesea în antagonism deschis cu ele, se afirmă reginele inimii, atotputernicele favorite regale: ducesa d’Etampes şi Diane de Poitiers, amantele lui Francisc I şi respectiv Henric al II-lea, Gabrielle d’Estrees şi Henriette d’Entragues, destinatare privilegiate ale elanului amoros al prea galantului Henric al IV-lea. Nici în înalta nobilime nu lipsesc figuri feminine care să se impună ca puncte de referinţă ale unor întregi clanuri: rămase văduve, cele trei succesive ducese de Guise, de pildă, exercită o influenţă decisivă asupra strategiilor politice ale celei mai puternice familii din Franţa a epocii.

Nu trebuie, totuşi, să credem că acest ilustru cortegiu de doamne aflate la putere ar constitui semnul unei evoluţii, fie şi subterane, a mentalităţii şi obiceiurilor, sau că ar revela o îmbunătăţire juridică a condiţiei feminine. Dacă în societatea secolului al XIV-lea există femei care contează, aceasta se întâmplă pentru că, sprijinindu-se pe ambiţiile lor, pe inteligenţa şi frumuseţea lor, aceste femei au reuşit, în ciuda prejudecăţilor masculine, să profite de împrejurări prielnice ca să se pună în valoare. Niciodată, totuşi, ele nu-şi asumă puterea în nume propriu, autoritatea lor e mereu provizorie şi supusă contestărilor, iar afirmarea lor presupune totdeauna un vid sau o slăbiciune masculină: depărtarea sau moartea soţilor, minoratul fiilor, pasiunea simţurilor.

Oricât de spectaculoase, vieţile lor constituie suma unor cazuri individuale şi nu alcătuiesc niciodată o istorie organică. Deoarece Istoria — niciuna dintre ele nu se îndoieşte — rămâne apanajul oficial al bărbaţilor, şi pentru a se strecura în angrenajele ei fără a fi strivite, trebuie să-ţi pui o mască, să joci pe coarda vicleniei, să-ţi creezi aliaţi puternici, să distribui favoruri, să seduci, să corupi, să pedepseşti — şi să ştii, la momentul potrivit, să ieşi din scenă.

Sursa: Benedetta Craveri – Amante şi regine. Puterea femeilor

Frumusetea de-a lungul timpului

Muza de inspiratie pentru artisti, subiect inepuizabil pentru oamenii de stiinta, frumusetea feminina s-a aflat dintotdeauna in centrul preocuparii umane. In ce epoca din istoria lumii regasim insa frumusetea absoluta? S-a inventat oare vreo oglinda fermecata care ar putea sa ne plimbe de-a lungul timpului si sa ne spuna: da, ea este cea mai frumoasa femeie nascuta pe pamant vreodata? Nu chiar…

Fiecare veac si-a construit propriile tipare de frumusete, a hranit mituri fascinante, a descoperit trucuri de perfectiune si a reinventat valoarea cuvantului frumusete. Cum sa alegi cea mai frumoasa femeie din lume dintre miile de zeite, regine, imparatese, amazoane, top modele, actrite sau splendori anonime? Este practic imposibil… Exista insa nume asociate cu eternul feminin, exista femei asociate cu o anumita forma arhetipala de exprimare a frumusetetii. Cine nu a auzit de ochii incondeiati ai Cleopatrei sau de tenul ireal de alb al gheiselor? Frumusetea feminina a avut micile ei retete de succes si nu trebuie sa subestimam niciodata dorinta femeii de a se pune in valoare. Nici acum o mie de ani si nici in ziua de astazi…

Continuă citirea →

Renaşterea – Ce vremuri! Ce oameni!

Expresia „om al Renaşterii” a devenit un clişeu, dar dacă a existat vreodată o personalitate în istorie căreia să i se potrivească această definiţie, aceea a fost Leonardo da Vinci.

Născut într-o perioadă în care numai câţiva reprezentanţi ai elitei văzuseră vreodată o carte, el a pus laolaltă multe crâmpeie confuze de cunoaştere umană şi a conferit logică şi coeziune întelegerii lumii; a transpus-o apoi într-o enciclopedie de informaţii despre o gamă uriaşă de subiecte.

Contemporanii lui Leonardo alcătuiesc un adevărat Who’s Who al istoriei. Multe dintre aceste personaje măreţe l-au cunoscut şi unele dintre ele au fost prieteni cu el, pentru că lumea Renaşterii era o lume mică, iar marile minţi ale Occidentului din epoca aceea erau concentrate în câteva capitale europene.

În lumea artei, Botticelli, care era mai în vârstă, a fost colegul şi prietenul lui Leonardo.

Michelangelo i-a devenit un duşman şi un rival de temut, iar Rafael, care era cu 30 de ani mai tânăr decât Leonardo, s-a inspirat din lucrările bătrânului artist.

Hieronymus Bosh a pictat „Grădina desfătărilor” în 1485 când Leonardo avea 33 de ani şi începea să se afirme ca pictor, iar Tiţian se năştea exact în acelaşi an.

Tododată, Cristofor Columb se născuse cu an înaintea lui Leonardo şi pornise să descopere Lumea Nouă; Leonardo l-a cunoscut şi pe omul de ştiinţă şi geograful Toscanelli, care îl determinase pe Columb să plece în călătoriile sale.

Magellan a devenit primul om care a făcut înconjurul Pământului într-o expediţie care a început la şase luni după moartea lui Leonardo.

Ce vremuri! Ce oameni!

Sandro Botticelli – Personalitatea zilei

Sandro Botticelli – de fapt Alessandro di Mariano Filipepi (n. 1 martie 1445, Florenţa – d. 17 mai 1510, Florenţa) a fost un pictor italian, unul din cei mai mari reprezentanţi ai Renaşterii italiene.

 

Frumuseţea şi graţia figurilor create de el, precizia liniilor şi redarea mişcării fac din lucrările sale o operă ce simbolizează pictura epocii. Caracteristic artei lui Botticelli este şi faptul că figurile pictate de el prezintă profunde sentimente umane. Personajele sale cu chipuri uşor melancolice au, în general, o expresie visătoare, Botticelli ne apare ca un cercetător atent al sufletului omenesc. Operele sale, inspirate de teoriile neoplatonice ale lui Marsilio Ficino, animator al „Academiei Florentine„, atestă sensibilitatea deosebită şi bogata viaţă lăuntrică a artistului.

 

Sandro Botticelli s-a născut la 1 martie (?) 1445, în Florenţa, al patrulea fiu al soţilor Mariano şi Esmeralda Filipepi. Ognissanti, locul unde locuieşte familia Filipepi, este o parte a Florenţei de pe malul râului Arno, un cartier locuit în special de meşteşugari. Mariano Filipepi este tăbăcar, porecla celui mai mare dintre fraţii Filipepi este „Botticello” („butoiaş”), de aici numele de mai târziu al pictorului. Unul dintre fraţii săi, Antonio, e aurar şi gravor, iar tânărul Sandro îşi însuşeşte primele cunoştinţe de desen sub supravegherea lui. Aşa cum scrie Giorgio Vasari, între aurari şi pictori legăturile erau strânse, în ciuda creşterii rapide a popularităţii sale ca pictor, Sandro Botticelli a rămas mereu puternic legat de meşteşugari.

În 1464, Botticelli este primit în atelierul maestrului Fra Filippo Lippi şi lucrează ca ucenic la pictarea frescelor catedralei de la Prato. Când Lippi pleacă la Spoleto, Botticelli este găzduit la reşedinţa din Via Nuova a bogatei familii Vespucci – apropiată de familia Medici – unde va lucra până la sfârşitul vieţii.

Prin anii 1467-1468 frecventează atelierul pictorului şi sculptorului florentin Andrea del Verrocchio. Este perioada când execută primele sale lucrări independente (de ex.: Madona cu pruncul, 1469).

Are abia 25 de ani când, în 1470, deschide propriul său atelier. Curând îi devine elev Filippino Lippi, fiul lui Filippo.. În acelaşi an, Consiliul Comercial al oraşului îi comandă un tablou, în care înfăţişează alegoria forţei. După doi ani, numele său figurează deja în registrul asociaţiei Sfântul Luca, care reuneşte pictorii din Florenţa.

Artistul primeşte tot mai multe comenzi. Tânăr cu medalie (1474) este unul din cele mai cunoscute portrete ale lui Botticelli. Nu ştim cine este acest bărbat, disputa istoricilor de artă nu a fost tranşată până în zilele noastre, părerea cea mai acceptată este că ar fi vorba de gravorul de medalioane Antonio Filipepi, fratele pictorului. În acelaşi an termină la Pisa frescele începute la Campo Santo de către Benozzo Gozzoli. Ca probă, a pictat în Capella dell’Incoronata a catedralei din Pisa fresca Înălţarea la cer, care s-a distrus în 1586. Un an mai târziu decorează capela bisericii Santa Maria Novella din Florenţa. Aici execută prima versiune a Adoraţiei Magilor, temă ce revine de mai multe ori în creaţia sa. Figurile din această compoziţie reprezintă cunoscute personalităţi ale epocii, în special membri ai familiei Medici.

După 1478, legăturile artistului cu această familie devin tot mai strânse. Graţie Medicilor, Botticelli pătrunde în cercurile intelectuale ale epocii, el este un om cult, citeşte lucrarea lui Leone Battista AlbertiDella Pittura” („Despre pictură”), în care sunt redate preocupările pentru surprinderea mişcării răspândite în Italia de Nord la începutul secolului al XV-lea. Pasionat cititor al lui Dante Alighieri, execută ilustraţii la multe cânturi din Divina Comedie.

În 1481, Papa Sixtus al IV-lea îl însărcinează cu realizarea a trei fresce pentru Capela Sixtină, unde Sandro Botticelli lucrează împreună cu artişti excepţionali ca Domenico Ghirlandaio, Piero del Pollaiuolo şi Pietro Perugino.

După mai bine de un an, Botticelli părăseşte Roma şi se întoarce la Florenţa. Situaţia politică în oraş se înrăutăţeşte, când marea familie a Medicilor – în special după moartea lui Lorenzo di Medici în 1492 – începe să piardă popularitatea şi este izgonită din Florenţa. Conducător spiritual al oraşului devine călugărul predicator, dominicanul din Ferrara, Fra Girolamo Savonarola, care combate nu numai desfrâul şi modul de viaţă ostentativ opulent, ci şi cultul antichităţii păgâne şi, ca o consecinţă, arta modernă insuficient de pătrunsă de spiritualitatea creştină. Sute de tablouri, declarate indecente şi provocatoare, sunt mistuite de foc, printre care şi mai multe nuduri ale lui Botticelli, deşi, în mod paradoxal, pictorul face parte dintre adepţii fanaticului călugăr. Stilul său devine mai riguros, mai neliniştit, împărtăşeşte şi el senzaţia de haos şi se închide în lumea propriei sensibilităţi. În 1501, pictează „Naşterea lui Christos„, singura lui lucrare datată şi semnată, „pe timpul tulburărilor din Italia”, referindu-se la evenimentele ce au avut loc după moartea lui Savonarola.

A murit în singurătate, la Florenţa, pe 17 mai 1510, Sicriul cu corpul său a fost depus în cavoul familiei din biserica Ognissanti.

sursa: wikipedia