Arhive etichetă: regele Carol

Atentat împotriva regelui

Povesteşte Constantin Bacalbaşa: “Un atentat contra regelui Carol. A fost întâiul atentat îndreptat împotriva acestui suveran. Pe la sfârşitul lui aprilie [1888],  un individ anume Preda Fântânaru, fost osândit la 5 ani pentru asasinat, atunci sergent în garda comunală, a venit până în faţa hotelului Metropol, unde a coborât din trăsură. Era îmbrăcat într-un elegant costum ţarănesc din Olt. Avea o puşcă Lefaucheux calibru 20. La percheziţie s-au mai găsit: un revolver, un stilet şi un box american.

Continuă citirea →

Regele Carol I – Portret subiectiv

„Din ziua în care i-am pecetluit mormântul, am evocat adesea figura regelui Carol. Înfăţişarea sa fizică îmi rămâne întipărită în minte nu sub forma sub care probabil generaţiunile viitoare îi vor păstra chipul, adică sub forma regelui în mare ţinută cu pieptul plin de decoraţii, sau sub forma mai pretenţioasă a portretelor în ulei – dealtminteri deopotrivă de proaste ce ni le-au lăsat pictorii francezi Lecomte du Nouy sau Flameng – unde e înfăţişat cu toate atributele regalităţii şi în decoruri alegorice. Mie chipul său îmi apare mereu sub forma mai intimă a bătrânului militar fără sabie, cu chipiul alb şi cu baston la subţioară, plimbându-se singuratic prin pădurile de la Sinaia. Astfel imaginea lui îmi este şi azi vie înaintea ochilor.

Continuă citirea →

Calităţile regelui Carol I

Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, Regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. Pentru nimic în lume nu ar fi intrat la deschiderea Parlamentului în sala de şedinţă la 12 şi un minut. Când suna 12, el şi intra pe poartă.

Continuă citirea →

Ultimul exil şi moartea lui Carol al II-lea (III)

Totul se termină

Dezamăgit de atitudinea anglo-americanilor, fostul suveran român şi-a îndreptat atenţia spre cealaltă tabără a Aliaţilor, sovieticii, cu ajutorul cărora spera să poată reveni pe tronul României, reeditând, în alte împrejurări, „restauraţia“ din 8 iunie 1930.

Continuă citirea →

Ferdinand îndrăgostit de Elena Văcărescu

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927)  a fost rege al României (1914-1927) şi înfăptuitorul Marii Uniri de la 1918.

Ferdinand I

Moştenitorul

Ferdinand fusese ales moştenitor al tronului României pentru că unchiul său n-avea nici un fiu. Regele Carol şi regina Elisabeta avuseseră o fetiţă, Maria, care murise la vârsta de patru ani, şi de atunci n-au mai avut alt copil.

Regele primise această soartă cu seninătatea unui om care în orice împrejurare e stăpân pe simţirile şi patimile lui. Dar regina, poetă, avea altă fire. Moartea fetiţei şi nădejdea mereu pierdută a altei bucurii de mamă îi striviră viaţa şi atât îi chinuiră sufletul, încât inima ei se găsi cu totul neîmpăcată când sosi clipa dureroasă în care fu nevoită să adopte un moştenitor ce nu fusese născut din ea.

Smuls din veselia vieţii de la Potsdam, unde era înconjurat de tovarăşi de seama lui şi unde dusese o viaţă cu totul potrivită cu pornirile sale, Ferdinand se găsi deodată osândit la o viaţă asemănătoare aproape cu aceea a unui pustnic. Fără prieteni, fără tovarăşi, aproape ca un exilat în ţara străină, sub călăuzirea unui unchi a cărei primă şi ultimă preocupare era politica şi care era gata să jertfească pentru raţiunea de stat nu numai dorinţele şi fericirea lui, dar şi ale oricărui membru din familie ce se afla pe lângă el, tânărul prinţ era într-adevăr foarte singur. Fiind crescut cu multă străşnicie, pentru muncă şi pentru supunere, era şi ascultător şi supus, dar era şi el om şi, mătuşa lui, cu toate că nu-i ierta locul ce-l dobândise, privea cu milă singurătatea lui. Înţelegea cât se simţea de stingher şi ce dor de-acasă îl cuprindea într-o viaţă atât de deosebită  de acea cu care fusese obişnuit, înjugat la o sarcină grea care nu-l ademenea, a cărei frumuseţe şi mărire n-o înţelegea încă.

Dar Carmen Sylva era poetă şi vedea toate prin prisma închipuirii ei romantice. Avea sufletul fierbinte, plin de avânturi şi o fire nestăpânită, şi era fără îndoială cam nechibzuită; nu prevedea niciodată răul şi de aceea în tot cursul vieţii ei, zbuciumate şi tragice, a căzut deseori pradă celor ce-i înşelau larga-i încredere, pentru propriul lor folos. Neavând copii, îi plăcea să se înconjoare de o droaie de fete tinere care, însufleţite de vorbele-i aprinse, îi stăteau la picioare, slăvind fiecare cuvânt ce-l rostea.

Nu s-ar fi putut închipui două fiinţe omeneşti mai nepotrivite ca fire decât Carmen Sylva, poeta inspirată, şi regele Carol, soţul şi stăpânul ei, acel om impunător, cu simţul datoriei tare ca fierul, fără pic de umor şi pentru care nu exista nici fantezie, nici nevoie de odihnă.

Şi,  în acest cămin, ce nu semăna cu niciun altul, iată a treia persoană, Ferdinand, sfiosul şi neîncrezutul tânăr sublocotenent de la Potsdam, aproape copil încă şi în apucături şi în modul de a gândi, pătruns însă şi el de simţul german al datoriei şi al ierarhiei.

Era blând, bun, cam sentimental, cu o fire iubitoare, dar n-avea încredere în insuşirile lui; era un om ce se lăsa uşor stăpânit şi totdeauna gata să creadă pe alţii mai presus de el, dar, cu toate acestea, era mândru şi se jignea uşor.

Abia sosise şi unchiul şi mătuşa lui începură să-l muştruluiască pentru a-l face vrednic de greaua datorie ce-l aştepta. Acum viaţa era toată muncă, fără o clipă de recreaţie. Asprul suveran, necunoscând pentru el nevoia de odihnă, nu înţelegea s-o îngăduie altora. Părea că socoate firesc ca tânărul său moştenitor să aibă aceeaşi pătimaşă chemare de a se jertfi ca el. Regele Carol ţinea în mână cârma, iar lui Ferdinand nu-i îngăduia să stoarcă din muncă o câtuşi de mică mulţumire. Astfel, Carmen Sylva ajunse pentru el o mângâiere; Carmen Sylva şi multe tinere fete ce stăteau la picioarele ei…

Elena Văcărescu

Ferdinand îndrăgostit

Se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple: Ferdinand se îndrăgosti de una dintre ele, de cea mai iubită de regină, aleasa inimii singuraticei suverane, în care-şi închipuia că retrăieşte duhul fetiţei sale…

Carmen Sylva ştia că regele Carol niciodată n-ar fi îngăduit  pentru nepotul lui o căsătorie în afară de casta lui. Românii, de altfel, doreau ca familia regală să fie străină şi fără nici un amestec cu cei din ţară. Dinastia trebuia să se ţină deoparte, deasupra celorlalţi, neatinsă de popor; trebuia să-şi aleagă soţiile sau soţii dincolo de graniţe, printre cei de acelaşi rang cu ei. Aceasta fusese statornicit, cu stăruinţă, când regele Carol primise tronul.

Dar cu toate că ştia acestea, Carmen Sylva, cu firea ei poetică, nu putu să se împotrivească unei aşa romantice întâmplări. Şi apoi, nu alesese Ferdinand tocmai pe favorita ei?

Elena Văcărescu era o fiinţă deosebită în toate privinţele şi deşteptăciunea ei era mai presus de a obişnuitelor prinţese regale. Elena avea ochi negri, sângele cald, era plină de avânt; ar fi fost o minunată tovarăşă pentru bălanul şi neîncrezutul prinţ; l-ar fi umplut de viaţă, de avânturi, de năzuinţe.

Urmară câteva săptămâni sau poate luni de dragoste tăcută, de fericire cam îngrijorată, căci conştiinţa lui Ferdinand nu era împăcată…

În fundul tabloului răsărea regele Carol, “Der Onkel”, o aspră arătare care întruchipa soarta. Dar Carmen Sylva trăia într-o atmosferă de romantică înaripare. Idealiza pe îndrăgostiţi, le dădea prilejul de a se vedea, îi încuraja, îi îndemna, îi ajuta fără să-i pese de ziua de mâine; trăia pe deplin învăpăierea acestei clipe, în nădejdea că vreo întâmplare fericită va descurca o situaţie, fără îndoială, plină de greutăţi. Totuşi, cu tot optimismul reginei, se dezlănţui catastrofa.

Regele, copleşit de treburile cârmuirii, nu băgase de seamă nimic din cele ce se petreceau chiar sub ochii lui. Un lucru atât de neînsemnat ca dragostea n-avea loc în zarea gândurilor lui.

Când, într-o zi, pe neaşteptate, se pomeni că nepotul lui îi împărtăşeşte hotărârea de a se căsători cu domnişoara Elena Văcărescu, de dezlăntui o adevărată furtună, o furtună rece, un crivăţ îngheţat, care degeră până la rădăcini bietul început de roman de dragoste a lui Ferdinand.

Lui Ferdinand i se dădu să aleagă între tron şi Elena Văcărescu, dar într-aşa chip încât nu putu alege decât tronul.

Crescut în datina disciplinei şi obişnuit să se plece în faţa autorităţilor, el alese ceea ce fusese ales pentru el, nu fără durere şi lăuntrică răzvrătire însă. Simţul datoriei era adânc înrădăcinat în fiinţa lui şi mai puternic decât orice şi acest simţ a dăinuit eroic într-însul de-a lungul unei vieţi pline de multe jertfe.

sursa: Regina Maria, Povestea vieţii mele

Carol I văzut de I.G. Duca

regele Carol I al României

N-aş putea spune că raporturile mele, ca ministru, cu Regele Carol mi-au lăsat o amintire foarte plăcută. Nu mă pot plânge, a fost cu mine foarte afabil si nu mi-a făcut nici un fel de dificultate de ordin politic sau administrativ. Dar, vădit, între bătrânul Suveran şi tânărul său ministru nu era nici o afinitate sufletească. Şi prin firea, şi prin vârsta lui, Regele Carol nu era favorabil ideilor noi, reformelor cu caracter mai pronunţat democratic. Pe mine mă considera ca unul din elementele cele mai înaintate dintre liberali, deci un fel de om primejdios. Se ferea de mine, era prevenit împotriva mea, asa încât stătea şi mai în rezervă decât era obiceiul lui să fie cu sfetnicii. Eu afectam o perfectă indiferenţă şi, de fapt, puţin îmi păsa. Am avut întotdeauna convingerea că viaţa mea politică va fi legată de o altă domnie şi aveam faţă de bătrânul Monarh simţăminte de respect ce sincer vorbind trebuia să ţi le inspire persoana şi domnia lui şi, mai presus de toate, aveam o mare curiozitate.

Mă cunoştea de când m-am născut, fiindcă avea raporturi din cele mai bune cu părinţii mei şi mama mea fusese înainte de a se mărita, una din doamnele din cercul intim al Reginei Elisabeta. Trăisem o viaţă întreagă numai sub domnia lui, de el erau legate toate luptele politice care entuziasmaseră atât tinereţele mele cât şi pe cele ale genaraţiunii mele. De când eram la universitate, se formase în jurul lui o adevărată aureolă. El era domnitorul străin adus de marea generaţiune ca să curme odată pentru totdeauna nenorocitele lupte interne pentru domnie, el era căpitanul de la Griviţa şi de la Plevna, el era întruparea vie a marilor acte în a căror tradiţie fusesem cu toţii crescuţi: Independenţa şi Regatul. Lunga lui domnie reprezenta mai mult decât epoca noastră, era o întreagă pagină de istorie şi, fiindcă avea darul să păstreze toată lumea la distanţă, el apărea, cum întotdeauna se întâmplă în asemenea cazuri, mai mare decât era în realitate.

Cunoşteam multe din cusururile şi din slăbiciunile lui, judecam aspru multe din faptele sale şi eram departe de a-l admira după cum se obişnuia de alţii. Dar era omul care prezidase destinele ţării şi sub a cărui oblăduire România ajunsese unde era, era omul care lucrase cu Brătianu, cu Kogălniceanu, cu Rosetti, cu fraţii Goleşti, cu Catargiu şi cu Lahovareştii. Eram curios să lucrez cu el ca să -l cunosc mai de aproape decât o puteam face ca tânăr într-o audienţă oficială, fatal banală şi solemnă.

Ei bine, am fost dezămăgit. Spre marea mea surprindere am constatat, întâi, că nu era de loc în curent cu marea majoritate a chestiunilor însemnate de la ordinea zilei. Îmi aduc aminte că într-una din primele audienţe (înainte vreme lucra în fiecare zi a săptămânii cu câte un ministru, în ultimii ani ne chema din când în când; de obicei ne venea rândul la două-trei săptămâni) m-am crezut dator să-i fac o largă expunere a planului meu de activitate la ministerul instrucţiunei. M-a ascultat cu o neascunsă lipsă de interes, părea a da foarte puţină importanţă situaţiei nenorocite a învăţământului nostru primar. Analfabetismul îngrijorător at satelor noastre nu-l interesa şi nu-l speria. În genere nu cunoştea chestiunile şcolare, chestiunile religioase singure il pasionau şi, ce-i drept, nu era străin de ele. Nu trebuie uitat că fusese crescut de jesuiţi. Pe lângă aceasta erau două chestiuni religioase care il preocupau îndeaproape atunci, fiindcă de ele se lega prestigiul ţării şi, deci, mândria lui personală. Vroia să se clădească la Ierusalim o biserică Românească (creditele se şi votaseră sub guvernarea precedentă) şi ţinea cu orice chip ca la Sft. Munte să avem Mănăstirea noastră românească cu desăvârşire autonomă de lavra grecească, de care ţineam pană atunci. A trebuit să-i prezint un raport amănunţit asupra întregii organizaţiuni a Muntelui Athos, asupra raporturilor dintre diferitele Mănăstiri precum şi a drepturilor statelor ortodoxe asupra aşezămintelor lor monahale din această antică şi stranie republică religioasă.

Ion Gheorghe Duca

În cursul conversaţiilor ce le-am avut de cele şase-şapte ori cât am lucrat împreună, de la ianuarie până la iulie, am putut constata că în celelalte chestiuni era tot atât de puţin în curent cu realitatea lucrurilor şi cu însemnătatea nevoilor actuale ale ţării, ca şi in problemele şcolare. Cu câţiva ani înainte, Nicu Filipescu îmi spusese că spre marea lui uimire, ca ministru de război, a constatat completa nepricepere a Regelui în chestiunile militare. Cu cât Principele Ferdinand le stăpânea de bine şi era în curent cu toate, cu atât Regele Carol era străin de ele. Se oprise la starea de lucruri de prin tinereţea lui. Am crezut că Filipescu exagerează fiindcă ştiam că nu-l iubea pe Regele Carol şi aveam motive să suspectez obiectivitatea judecăţilor unui om atât de pasionat ca el. M-am convins însă că de data asta a avut dreptate. Colegii, cărora le-am împărtăşit impresiile mele, m-au asigurat că Regele Carol nu trebuie judecat după ultimii lui ani, că îmbătrânise şi nu mai era el însuşi. Barbu Ştirbey care, ca administrator al domeniilor Coroanei il vedea foarte des, mi-a confirmat aceasta. El a putut observa că de la o vreme încoace bătrânul Suveran se obosea pană într-atâta, încât nu mai urmărea ceea ce-i spuneai.

E adevarat că am auzit adesea foşti miniştri vorbind de clipele interesante petrecute pe vremuri cu Regele Carol în orele de lucru. Nu mi-a mai fost dat să trăiesc asemenea clipe. După expunerea afacerilor curente şi inevitabilele iscăliri de decrete, aproape întotdeauna Regele Carol punea întrebări despre anumite probleme şi, mai ales, cerea aprecieri despre oameni politici, de cele mai multe ori despre adversari. Îmi era cu atât mai plicticos să îi răspund, cu cât ştiam că-şi avea părerile dinainte şi admirabil de bine stabilite şi că nu era din partea lui decât o tactică pe care o socotea şireată, să ştie ce cred unele despre altele persoanele noastre politice. Îl distra să descopere astfel micile rivalităţi, invidii şi răutăţi ce puteau agita personalul politic pe care era chemat să-l mânuiască. E şi aici o trăsătură, care nu trebuie trecută cu vederea la fixarea definită a portretului său.

Fiind prevenit de inimi caritabile despre „regala strategemă”, răspunsurile mele au fost invariabil evasive şi de o cumplită banalitate. Dacă va fi judecat înşuşirile mele psihologice după aceste răspunsuri, trebuie să fi avut o foarte proastă părere despre tânărul său ministru, şi dacă cumva le-a şi notat în carnetul în care înscria zilnic faptele şi impresiile lui, sunt osândit să trec în posteritate sub o foarte neinteresantă formă. În orice caz, lipsa de preciziune şi de originalitate a răspunsurilor mele nu era de natură să sporească farmecul acestor întrevederi şi a contribuit desigur să dea o şi mai neplăcută şi greoaie amintire raporturilor mele personale cu primul Rege al României.

Am o singură măgulire, anume că în aceste câteva întrevederi am putut să îi afirm de câteva ori şi în chipul cel mai categoric necesitatea înfăptuirii unor reforme democratice sincere şi hotărâte.

Acestea au fost raporturile mele cu Carol I de Hohenzollern Sigmaringen.

sursa: I.G. Duca – Amintiri politice