Arhive etichetă: reforma

Carol cel Mare (II)

carol cel mare charlemagne

Curtea şi administraţia

În timp ce răspundea la provocările create de rolul de rege războinic, Carol cel Mare era conştient şi de obligaţia unui conducător franc de a menţine unitatea teritoriului său. Această sarcină a fost complicată de diviziunile etnice, lingvistice şi juridice între populaţiile aduse sub dominaţia francilor, în decursul a trei secole de cucerire, începând cu domnia primului rege merovingian, Clovis (481-511 d.Hr.). Din punctul de vedere al conducerii politice, Carol nu a fost un inovator. Era interesat să eficientizeze instituţiile politice şi administrative, tehnici moştenite de la predecesorii săi merovingieni.

Forţa directoare centrală a regatului a rămas regele însuşi, a cărui poziţie, prin tradiţie, îi dădea dreptul de a le impune obedienţă supuşilor săi şi de a-i pedepsi pe cei care nu ascultau. Pentru a-l ajuta să-şi afirme puterea de a conduce, Carol s-a bazat pe curtea sa palatină, un grup mereu în schimbare format din membrii familiei, tovarăşi de încredere laici şi ecleziaşti, precum şi alţi acoliţi care constituiau curtea itinerantă a regelui în timpul campaniilor militare şi care încercau să profite de venitul produs de moşiile regale presărate peste tot. Membrii acestui cerc, unii având titluri ce sugerau vechile împărţiri administrative, îndeplineau la ordinul regal diverse funcţii precum gestionarea resurselor regale, purtarea campaniilor militare şi a misiunilor diplomatice, producerea de documente scrise necesare pentru administrarea domeniului, întreprinderea de misiuni pe întreg teritoriul regatului pentru a aplica politica regală, executarea judecătorescă, efectuarea slujbelor religioase şi consilierea regelui.

Continuă citirea →

Jean Calvin. Viaţa şi opera

Jean Calvin

Calvin, Jean (10.07.1509, Noyon, Picardia, Franţa – 27.05.1564, Geneva, Elveţia)

Teolog şi om de stat al Bisericii. A fost cel mai important reformator protestant francez şi personalitatea cea mai marcantă a celei de-a doua generaţii a Reformei protestante. Interpretarea pe care a adus-o creştinismului, exemplificată cel mai bine în lucrarea Instituţiile religiei creştine (Institutio Christianae Religionis, 1536, însă elaborată în ediţiile ulterioare), şi modelele instituţionale şi sociale pe care le-a schiţat pentru Geneva au influenţat profund protestantismul din Europa şi America de Nord. Forma calvinistă a protestantismului a avut un impact major asupra formării lumii moderne.

Viaţa şi opera

Calvin provenea dintr-o familie de burghezi. Tatăl, administrator laic în serviciul episcopului local, l-a trimis la Universitatea din Paris în 1523 ca să se pregătească pentru preoţie, însă ulterior s-a răzgândit în favoarea carierei de avocat; astfel, între 1528 şi 1531, Calvin a studiat la şcolile de drept din Orléans şi Bourges. Apoi a revenit la Paris. În aceşti ani a făcut cunoştinţă cu umanismul renascentist, influenţat de Erasmus şi de Jacques Lefèvre d’Étapies, care a fost mişcarea studenţească radicală a timpului. Această mişcare, care a precedat Reforma, urmărea să reformeze Biserica şi societatea după modelul Antichităţii clasice şi creştine, propunând ca aceasta să se bazeze pe o întoarcere la Biblie, studiată în original.

Continuă citirea →

Reforma şi Contrareforma

Martin Luther

Reforma religioasă

  • s-a desfăşurat în secolul al XVI-lea;
  • a avut cauze religioase, politice, intelectuale, economico-sociale;
  • a dus la apariţia de noi confesiuni (Biserici), numite reformate sau protestante;
  • se dorea: eliminarea corupţiei clerului, a luxului din Biserica Catolică, simplificarea cultului religios, eliminarea simoniei şi a vânzării de indulgenţe, traducerea Bibliei şi desfăşurarea slujbelor în limbile vorbite de popor.
  • marea nobilime şi orăşenii criticau bogăţia Bisericii şi doreau confiscarea averilor acesteia, sperând că şi le vor însuşi, iar monarhii vroiau eliminarea amestecului papei în treburile politice.
  • reforma religioasă a fost iniţiată în spaţiul german de Martin Luther. Ideile lui au fost cuprinse în cele 95 de teze pe care le-a formulat la Wittenberg. Luther a tradus Biblia în limba germană. Ideea de bază a credinţei luterane este mântuirea prin credinţă. Luteranismul predica o viaţă activă supusă doar autorităţii Bibliei. La confesiunea luterană au aderat o parte a principilor germani, burghezia, mica nobilime, o parte a ţărănimii.
  • alte confesiuni protestante apărute în Europa au fost calvinismul (întemeiat de Jean Calvin), anglicanismul (regele Henric al VIII- lea a impus ieşirea Bisericii de sub autoritatea papei) etc.
  • în Transilvania, Reforma a fost adoptată de o parte a maghiarilor şi a germanilor;
  • Consecinţe ale reformei religioase au fost: apariţia noilor confesiuni protestante, ieşirea de sub autoritatea papei a unor zone întinse în nordul, centrul şi vestul Europei, dezvoltarea învăţământului şi a culturii în limbile vorbite de popor.

Continuă citirea →

Originile Reformei

cruce - reforma

Reforma îşi găseşte originile în atmosfera de nelinişte religioasă care caracterizează sfârşitul Evului Mediu şi în incapacitatea Bisericii de a-i găsi o rezolvare. Spectacolul morţii, care provoacă un viu sentiment al riscului pe care îl prezintă păcatul, stimulează dorinţa mântuirii. Or, papalitatea pare a fi incapabilă să arate credincioşilor drumul de urmat. Mulţimea ascultă mai degrabă pe predicatorii populari, care anunţă apocalipsul şi pe cei ce se flagelează, care încearcă să obţină o garanţie a lumii de dincolo producându-şi în lumea de aici suferinţele şi pedeapsa pe care o merită păcatele lor. Pentru a scăpa de Iad, sau pentru a scurta perioada de Purgatoriu, creştinii se adresează intermediarilor (Fecioara sau Sfinţii), îşi înmulţesc operele de caritate (donaţii, rugăciuni pentru săraci, pelerinaje), poartă talismane sau încearcă să adune „indulgenţe”. Practica religioasă alunecă în felul acesta spre superstiţie fără să micşoreze frământarea creştinilor.

Continuă citirea →

Originea şi evoluţia Reformei

Reforma a fost provocată de abuzurile Bisericii Romano-Catolice de a vinde „indulgenţe“ care promiteau absolvirea de pedeapsa pentru păcate, în viaţa veşnică. Biserica s-a îmbogăţit prin vânzarea iertării spirituale, o practică ce a ajuns la punctul culminant în sec. XVI, când papalitatea a folosit profiturile pentru a reconstrui Bazilica Sfântul Petru din Roma, fapt ce l-a determinat pe călugărul augustin Martin Luther, în 1517, să critice învăţăturile fundamentale ale Bisericii. El contraargumenta conceptul de salvare cumpărată prin acela al mântuirii prin credinţă, respingånd rolul decisiv atribuit Bisericii prin administrarea tainelor. Reformaţii au cerut secularizarea averilor clerului, introducerea limbilor naţionale in serviciile de cult, declarând Biblia singurul izvor al credinţei. Ei au câştigat mulţi adepţi şi au creat comunităţi şi biserici protestante în toată Europa.

Continuă citirea →

Să te mistuie focul, pentru că ai pângărit adevărul Domnului!

Să te mistuie focul, pentru că ai pângărit adevărul Domnului! – versiunea curentă, însă inexactă, a cuvintelor rostite de Martin Luther în ziua de 11 decembrie 1520, la Wittenberg, când a rupt definitiv cu Roma, ruptură previzibilă încă din 1517, când Luther a afişat, tot la Wittenberg, cele nouăzeci şi cinci de teze care marcau începutul Reformei.

Continuă citirea →

Martin Luther versus Papa si Imparat

Martin Luther (1483 – 1546) a fost teolog, reformator religios, întemeietorul protestantismului german.

Leon X (1475 – 1521)  a fost papă între 1513 şi 1521.

Carol Quintul (1500 – 1558) a fost împărat romano-german din 1519 până la abdicarea sa, în 1556.

 

O ZI ISTORICĂ

Wittenberg, 31 octombrie 1517. Cu casele lui scunde de lemn, Wittenbergul seamănă cu un sat mare. Şi totuşi e o capitală. Împreună cu Torgau, el împarte cinstea de a fi reşedinţa ducelui de Saxa, mare elector.

În această zi, ajunul Sărbătorii tuturor Sfinţilor, pretutindeni domneşte animaţia. Măturătorii curăţă străzile, oamenii îşi împodobesc casele, lăsând să atârne peste ferestre tapiserii pe care au prins flori şi frunze.  La Wittenberg, 1 noiembrie este o dublă sărbătoare: se celebrează şi hramul capelei de la castel.

Ora prânzului. Un mic grup se apropie de uşa capelei. Un călugăr, cu rasa şi cu gluga neagră pe cap, ţine nişte hârtii într-o mână, un altul duce un vas de lut. Ajunşi în faţa capelei, cel care ţine vasul de lut scoate o mică bidinea şi mânjeşte puţin uşa, în timp ce călugărul în rasă lipeşte, rând pe rând, hârtiile pe care le ţine în mână.

Călugărul este Martin Luther. Textele afişate sunt bomba care va face să explodeze catolicismul: “Din dragoste pentru adevăr şi în scopul de a-l lămuri, următoarele teze vor fi susţinute la Wittenberg sub preşedenţia reverendului părinte Martin Luther, schimnic augustin, profesor de arte, doctor şi lector de Sfânta teologie. Respectivul roagă pe cei care, absenţi fiind, n-ar putea discuta cu el, să binevoiască a o face în scris. În numele Domnului nostru Isus Hristos. Amin.” Urmează textele tezelor în chestiune.

Odată cu afişarea lor, Luther scrie Papei o scrisoare în care îi expune fondul tezelor sale. De asemenea, Luther trimite o copie mai multor cunoscuţi ai săi, teologi. Două săptămâni mai târziu, documentul era răspândit în toată Germania.

Trei ani şi nouă luni aveau să se scurgă între afişarea tezelor şi ruptura cu Biserica Romei, sancţionată prin excomunicarea lui Luther. Dar cine a provocat această ruptură?

PRIMELE REACŢII

vanzarea indulgentelor

1 noiembrie 1517. Nimeni nu se prezintă la Wittenberg pentru a discuta tezele propuse de Luther.

Prima reacţie: o lucrare a călugărului Tetzel – căruia i s-a încredinţat predicarea indulgenţelor – publicată la sfârşitul acelui an şi intitulată “Antiteze”, este arsă în public de studenţii din Wittenberg.

La Vatican, Papa Leon X consideră atitudinea lui Luther un incident minor. Indulgenţele au mai întâmpinat şi alte dificultăţi, instituţia respectivă a fost deja contestată de clerici şi de laici în Franţa, în Germania şi în alte părţi şi totuşi n-a suferit cu nimic, gândeşte Papa.

La începutul primăverii anului 1518, însă, Leon X citeşte plin de iritare un memoriu intitulat “Rezoluţie asupra virtuţii indulgenţelor”, în care este demascată mârşăvia acestei practici. Semnat Martin Luther. Autorul a avut îndrăzneala să trimită textul suveranului în persoană.

Două săptămâni mai târziu lui Martin Luther i se cere să vină la Augsburg, unde se întrunea Dieta, pentru a se explica în faţa acesteia. I se cere o triplă declaraţie: “Retractez greşelile mele. Nu voi recădea în ele. Nu voi tulbura tihna bisericii”.

Ce spune Luther?

Veau să urmez învăţămintele Bisericii, dar nu pot să retractez atâta vreme cât nu voi fi încredinţat că doctrinele mele sunt potrivnice Scripturii.

4 iulie 1519. Provocat de dominicanul Ioan Eck la o întrecere oratorică, Luther contestă explicit întâietatea Papei: “Biserica nu are decât un singur cap adevărat, pe Hristos”.

 EXCOMUNICAREA

Papa Leon X

15 iunie 1520. Papa îl ameninţă pe Luther cu excomunicarea. Reacţia reformatorului este dură. Publică noi texte care duc la ruptura de Roma. El cere vehement reforma Bisericii prin intermediul unui Conciliu naţional, căruia îi fixează o ordine de zi: punerea în discuţie a celibatului preoţilor, a pelerinajelor, reducerea numărului de taine etc.

10 decembrie 1520. Bula de excomunicare, devenită executorie, este arsă într-o dimineaţă rece şi cenuşie, în mijlocul curţii Universităţii din Wittenberg. Studenţii râd şi cântă în jurul micului rug.

ÎN FAŢA ÎMPĂRATULUI

 

Împăratul Carol Quintul

Peste câteva zile se petrece un eveniment neaşteptat, uluitor.  Lui Luther i se comunică:

Împăratul doreşte să vă audă la Dieta dela Worms. Iată permisul de liberă trecere.

Permisul, semnat Carol, este pe numele “cinstitului, iubitului şi devotatului Martin Luther”. Împăratul Carol V se gândeşte la un compromis.

Vreau să-l văd şi să-l ascult pe acest călugăr, după aceea voi hotărî în legătură cu excomunicarea.

 NU POT ŞI NICI NU VREAU SĂ RETRACTEZ NIMIC

 

Martin Luther

Atmosfera din sala arhiplină, luminată de torţe fumegânde, este apăsătoare. Luther urmează să răspundă oficialului din Trier, Johan von Ecke, care-i va pune întrebări. Călugărul augustin trebuia să rostească fiecare frază întâi în germană, apoi în latină, pentru împărat.

Şedinţa începe abia la şase seara. Luther intră palid, transpirat, cu un aspect foarte modest, în rasa lui neagră, şi se prezintă în faţa auditorului de nobili. Spre propria-i mirare, de la primele răspunsuri date oficialului, vocea sa răsună puternică şi limpede. La fel de limpezi îi sunt şi cererile: în loc de a i se condamna tezele fără a fi discutate, să i se arate în lumina Scripturii, prin ce sunt dăunătoare. Oficialul i-o retează brusc:

Nu discutăm. Retractezi sau nu?

Atâta vreme cât nu mă vei fi convins cu argumente luate din Scriptură, continui să-mi apăr tezele, căci nu cred nici în Papă, nici în conciliile care au greşit de atâtea ori. Conştiinţa mea este prizoniera cuvântului divin. Nu pot şi nici nu vreau să retractez nimic. Dumnezeu să mă aibe în paza lui!

În sală se lăsă o tăcere cumplită, urmată de murmure. Şedinţa este ridicată într-o atmosferă de mare tensiune.

La ieşire, Luther vede mulţimea venită să-l întâmpine. Aproape fără voie, ridică braţele într-un fel de gest de victorie, iar germanii îl aclamă. Imediat, însă, se aud fluierături; sunt ale spaniolilor din suita imperială. Oamenii din jurul lui Luther îi spun:

Aţi auzit? Nu mai sunteţi în siguranţă, viaţa vă va fi în curând în primejdie. Dar noi suntem alături de dumneavoastră, nu ne temem nici de Papă, nici de împărat!

Curând, un secretar imperial îl anunţă că hotărârea s-a confirmat. Este excomunicat. De fapt, este izgonit din imperiu. Încotro să se ducă, dacă nu la Wittenberg, singurul refugiu unde mai poate nădăjdui să primească ajutor cu condiţia să sosească la timp.

Pe drumul spre oraşul de pe Elba, Martin Luther este răpit. El află curând că, din ordinul ocrotitorului său, electorul de Saxa. De acord cu toată nobilimea din Turingia, Frederic a născocit această stratagemă spre a evita să-l predea el însuşi pe supusul său, potrivit dispoziţiilor legale.

Este 4 mai 1521, ora 11 seara. Ruptura se produsese. Luther pleca de la Worms pentru a-şi ocupa locul în istorie!

Istoria anglicanismului

Anglicanismul reprezintă totalitatea doctrinelor şi a organizării Bisericii Angliei după schisma faţă de Roma şi sub influenţa Reformei protestante.

Biserica anglicană a fost constituită de regele Henric VIII, care, prin Actul de supremaţie (1534), se substituia papei în conducerea Bisericii, din cauza refuzului papei Clement VII de a-i acorda anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon. Excomunicat de Clement VII în 1534 şi de Paul III în 1535, Henric VIII, cu toate că şi-a dus până la capăt opţiunea de a scoate Anglia de sub autoritatea papală, în cele Şase articole (1539), a păstrat dogma catolică, fără a accepta principiile luteranismului şi ale calvinismului, şi a menţinut ierarhia bazată pe episcopi numiţi direct de către rege.

Sub domnia lui Eduard II (1547-1553), s-au accentuat influenţele calviniste în anglicanism, evidente în Book of Common Prayer (Cartea rugăciunii comune), 1549. După domnia Mariei Tudor, când a existat o tentativă de restaurare a catolicismului în Anglia, Elisabeta I a reînnoit Actul de uniformitate (1559) şi Actul de suprematie (1559) prin care regele era recunoscut ca suprem conducător în problemele ecleziastice. În 1563, au fost publicate şi în 1571 aprobate de către parlament Articolele de religie, cunoscute şi ca Cele 39 de articole (elaborate de M. Parker, arhiepiscop de Canterbury), care se deosebeau de catolicism prin doctrina sacramentală, conform unor direcţii de calvinism moderat şi care desfiinţau celibatul ecleziastic, dar întăreau atât autoritatea Bisericii Anglicane, cât şi puterea de control asupra ei din partea suveranului.

După guvernul lui Oliver Cromwell (1649-1658), care a desfiinţat anglicanismul ca Biserică de stat, Carol II Stuart a restabilit anglicanismul proclamând un nou Act de supremaţie (1662) şi Book of Common Prayer, care, împreună cu Cele 39 de articole s-au răspândit în coloniile engleze şi au rămas în vigoare în Biserica Anglicană americană după formarea SUA.

În secolul XIX, în cadrul Bisericii anglicane s-au format diferite curente; High Church, tradiţionalistă şi apropiată de catolicism; Low Church, critică faţă de liturghia tradiţională şi în favoarea cucerniciei individuale, activităţii misionare, a întâietăţii Bibliei (biblism); Broad Church, tinzând sub unele aspecte către un socialism creştin şi susţinătoare a separării Bisericii de stat.

Anglicanismul este organizat într-o comunitate de dioceze, având în frunte pe arhiepiscopul de Canterbury şi care, la fiecare 10 ani se întruneşte într-un sinod (Conferinţa de la Lambeth). Între 1921 şi 1925 cardinalul Mercier şi lordul Halifax au iniţiat întâlniri pentru reunificarea anglicanilor cu catolicii. Vizita arhiepiscopului Ramsey la Paul VI (1966) a oficializat dialogul teologic dintre cele două Biserici, creând o comisie mixtă, internaţională, reînoită de Ioan Paul II (1982).