Arhive etichetă: razboi rece

George Orwell. Singurul autor occidental care a înţeles esenţa lumii sovietice

George Orwell - 1984

Dintre mulţi scriitori ai secolului XX care au căutat să explice şi să prezinte într-o viziune realistă modul de viaţă sub un regim totalitar, cel mai cunoscut a fost eseistul şi romancierul britanic George Orwell (1903-1950; numele originar, Eric Blair).

Deşi eseurile reprezintă scrierile cele mai bune ale lui Orwell, cartea sa reprezentativă, şi care a făcut ca oamenii din toată lumea să privească neliniştiţi apropierea anilor ’80, este O mie nouă sute optzeci și patru (1949), în care prezintă un popor guvernat de Marele Frate, asaltat de sloganuri precum „războiul este pace” şi „libertatea este sclavie” şi privat de viaţă sufletească şi de demnitate. Cartea trebuie luată ca un avertisment asupra pericolelor totalitarismului în general. Orwell ştia, din exemplul Germaniei şi al Uniunii Sovietice, destule despre totalitarism ca să se teamă ca nu cumva acesta să se extindă şi asupra lumii occidentale.

Continuă citirea →

Umbrela ucigaşă

umbrela

Într-o zi din septembrie 1978, Gheorghi Markov, un scriitor bulgar emigrant care locuia la Londra şi lucra pentru BBC World Service, aştepta liniştit un autobuz. Deodată, împins de un străin, care-şi ceru scuze pentru a-l fi împuns cu umbrela, Markov a simţit o durere ascuţită în picior. Internat pentru o boală misterioasă, pacientul, muribund de-acum într-un spital, le-a descris doctorilor incidentul.

La patru zile după incident, Markov a murit. Examinarea coapsei sale a pus în evidenţă o înţepătură minusculă şi resturile unei capsule umplute cu ricină, o otravă puternică extrasă din sămânţă de ricin. Umbrela înfipsese pur şi simplu  capsula în corpul lui Markov.

Continuă citirea →

Dominaţia sovietică şi dictatura comunistă (1947-1955). Situaţia internaţională

razboiul rece

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, opinia publică din Occident spera ca, prin cooperarea dintre Aliaţii victorioşi, să se asigure pacea lumii prin menţinerea ordinii şi apărarea libertăţii. Totuşi, doar la un an după înfrângerea Germaniei, Andrei Vâşinski, adjunctul ministrului de externe sovietic, şi Ernest Bevin, ministrul de externe britanic, se insultau reciproc în cadrul sesiunilor Adunării Generale a Naţiunilor Unite, iar în 1947, propaganda sovietică îi acuza pe „imperialiştii americani şi pe şacalii lor, laburiştii britanici, că merg pe urmele lui Hitler”.

La Conferinţa de la Potsdam au apărut în public abordări divergente asupra naturii regimurilor postbelice, care urmau să se stabilească în Europa Răsăriteană şi în privinţa rolului forţelor de ocupaţie ale Armatei Roşii, impedimente în calea alegerilor libere prevăzute la Ialta. Obiectivul comun, care îi unise pe Aliaţi în timpul războiului, se prăbuşea acum, dar acest proces va continua încă doi ani, timp în care relaţiile interaliate au fluctuat.

Continuă citirea →

România în perioada războiului rece

Divizarea Europei.  După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, confruntarea dintre Marile Puteri a continuat sub o altă formă – Războiul Rece – având ca principali protagonişti S.U.A. şi U.R.S.S. Reprezentând sisteme politice opuse – democraţia occidentală, respectiv totalitarismul stalinist – cele două superputeri au intrat în conflict deschis la scurt timp după încheierea păcii.

Continuă citirea →

Cortina de fier

După capitularea Germaniei în faţa aliaţilor, la 8 mai 1945, prin care a luat sfârşit al doilea război mondial în Europa, ofiţerii americani şi britanici s-au găsit în imposibilitate de a afla cum stau lucrurile în zona sovietică de ocupaţie din Germania.

La 12 mai, foarte îngrijorat de ceea ce părea a fi refuzul sovieticilor de a coopera cu aliaţii lor în probleme de interes comun, primul ministru britanic Churchill i-a telegrafiat preşedintelui american Truman că „a fost trasă o cortină de fier în faţa aliaţilor vestici”.

Două luni mai târziu, la Conferinţa de la Potsdam, Churchill a folosit o variantă a metaforei sale când a protestat pe lângă Stalin că sovieticii împrejmuiseră cu „un gard de fier” misiunea britanică din România.

La 16 august 1945, descriind situaţia din Europa de Răsărit, Churchill şi-a reluat sintagma iniţială, declarând în Camera Comunelor că „nu este imposibil ca o tragedie de mari proporţii să se desfăşoare în spatele cortinei de fier”.

Dar cariera publică a expresiei „cortina de fier” a început la 5 martie 1946, la Westminster College din Fulton, când Churchill i-a dat drumul în lume, unde avea să devină cea mai faimoasă şi mai caracteristică expresie asociată cu războiul rece, în timp ce Cortina de fier, ca atare, a dobândit o realitate geografică tot atât de concretă ca şi aceea a oricărei frontiere naţionale oficiale.

„De la Stettin, de pe coasta Balticii, până la Triest, de pe coasta Adriaticii”, declara Churchill, „o cortină de fier a coborât tăind în două continentul. În spatele ei se află toate capitalele vechilor state ale Europei Centrale şi de Est, Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste oraşe celebre şi aşezările din jurul lor se află în ceea ce aş putea numi sfera sovietică şi toate sunt supuse, într-o formă sau alta, nu numai influenţei sovietice ci şi, într-o foarte mare şi crescândă măsură, controlului de la Moscova”.

Este greu de presupus că Winston Churchill ar fi putut să ştie că el nu era primul om politic care formula ideea unei cortine de fier care să obtureze privirea spre Europa Răsăriteană controlată de sovietici. La 25 februarie 1945, publicaţia germană Das Reich prezisese că în cazul unei capitulări a Germaniei „se va lăsa imediat o cortina de fier în spatele căreia se va produce măcelărirea în masă a oamenilor”. Acest prognostic sinistru şi involuntar ironic venea de la dr. Joseph Goebbels, ministrul nazist al propagandei!